CDPL FEST 83 – ediție Constantin Abăluță

Pe 23 mai, de la ora 18.00, în Club A, CDPL FEST 83 propune o întâlnire cu Constantin Abăluță, într-o ediție în care se va vorbi despre volumul

drumul furnicilor și câteva escale printre nori un dialog cu Constantin Abăluță

CDPL FEST 83 afis 1„Arhitect diplomat, Constantin Abăluţă a renunţat la meserie pentru a deveni, la 31 de ani, scriitor liber-profesionist. Poet, prozator, autor dramatic și traducător (peste 30 de cărţi traduse), la un moment dat vicepreședintele PEN Club-ului Român, scriitorul e un personaj de o discreţie absolută. În spatele celor aproape 50 de volume personale se ascunde un artist rafinat, dar și un om de o generozitate rar întâlnită, un artist în mult mai multe sensuri decât ți-ai putea imagina la o simplă privire. La aproape 80 de ani, rămâne un scriitor încă de descoperit. Din fericire, omul e plin de proiecte, ceea ce sigur îi va surprinde pe mulți. Avem în Abăluță dovada vie a eruditului care-și vede cu migală și răbdare atipică vremurilor de opera lui, pe cel mai complicat drum artistic posibil: drumul furnicii.“ (un cristian)

Aici Nora Iuga, a doua proiecție la Cinemateca Union

Duminică, 8 iunie, de la ora 18.00, la Cinemateca Union va avea loc, în prezența Norei Iuga, a doua proiecție a documentarului Aici Nora Iuga (regia Vlad Rotaru, CDPL.DOC, 2014). Prețul biletul de intrare este 10 lei.

aici 8 iunieBucurești – Berlin.
Literatură și viață.
Poezie-proză-traduceri.
Nora Iuga.
Scriitor român.
Poate „cel mai tânăr scriitor român din toate timpurile”.
La 83 de ani, vie și seducătoare.
Gata să cucerească publicul și să-și spună povestea.

Sunt un om singur care scrie despre lucruri mici

Interviu cu Constantin Abăluţă

u.c.: De ce aţi ales să reeditaţi Drumul furnicilor şi nu alt volum de versuri? De regulă, când vorbim despre reeditările clişeistice şi făcute la normă, debutul e ţinta principală (presupunându-se că volumul de debut al unui autor e piatra lui de încercare). Să fie şi pentru că a existat un scenariu radiofonic cu acelaşi nume, pornind de la toată opera poetică publicată până la acea dată, de unde am putea deduce că „drumul furnicilor“ e o metaforă pentru întreaga creaţie poetică? Sau din raţiuni care ţin, vai, de cauzele obiective ale difuzării primei ediţii?

C.A.: După încadrarea mea ca suprarealist, care a funcţionat cam până în anii ’80, iată că în proximitatea noului mileniu gusturile mele se-ndreaptă spre minimalism. Drumul furnicilor (1997) e volumul scris sub dicteu în câteva săptămâni. Micile întâmplări cotidiene sunt privite parcă printr-o lupă şi măririle succesive rezonează într-un ciudat mod conflictual. Story-ul este mai mult sugerat de halourile şi interferenţele unor gesturi neterminate, ale unei împliniri ratate. Paradoxul e că tot ce am scris se subsumează atât umilei sintagme „drumul furnicilor“, cât şi revoltatei imagini „statuia care vomită“. De când mă ştiu, diversul şi greu încadrabilul îmi acompaniază textele. Iar discretul sunet al singurătăţii mele leagă imaginile cât de disparate, conferind acea unitate de care poemul are nevoie ca să poată convinge sensibilitatea lectorului. Sunt un om singur care scrie despre lucruri mici. Simt asta ca pe-o împlinire. Sper ca cititorii să simtă la fel. Căci viaţa nu-i altceva decât o prelungită singurătate printre lucruri din ce în ce mai mici.

u.c.: Deşi publicaţi des, sunteţi un autor discret şi foarte precaut în ceea ce am numi sistemul literar. Nu circulă zvonuri lansate de C. Abăluţă, nu păreţi să aveţi „meciuri“, „revanşe“, „poliţe de plătit“. Această atitudine civilizată ţine cumva de latura umană sau e şi o conduită profesională pe care v-aţi propus-o? Altfel spus, aveţi sau nu aveţi „duşmani“ declaraţi (pentru că mi-e greu să cred că puteţi supăra pe cineva tocmai prin atitudinea de fair play afişată mereu)?

C.A.: Hei, ciudăţeniile vieţii !… Descrierea făcută e aceea a unui sfânt. Nu sunt aşa ceva. Dar am descoperit că aceia care nu mă iubesc (poate că asta e sintagma potrivită) nici nu-i cazul să fie luaţi în seamă, mi-ar ocupa zadarnic timpul, m-ar afecta nervos… E mai profitabil să-mi văd de-ale mele, să scriu, să călătoresc (puţin, nu-s un mare călător, vagabondez mult mai mult în imaginaţie). Iar pe cei care mi-au făcut câte un rău i-am trecut în poeme. Să mă explic: am fost atât de revoltat, încât mi-au venit pe loc poeme excepţionale: poeme de revoltă, de silă, de tristeţe. Aşa am scris de exemplu poemul Iov în ascensor. Numele „duşmanului“ s-a topit pentru totdeauna. Îmi zâmbesc ghiduş mie însumi atunci când îmi aduc aminte că o serie de poeme au câte-o „dedicaţie“ ascunsă. Ele sunt poemele „duşmanilor“. În realitate, n-am nimic cu ei, i-am uitat pe totdeauna. Ei n-au fost decât un involuntar motor textual. Nu le voi da niciodată satisfacţia să afle.

u.c.: Şaptezeci şi trei de ani reprezintă o vârstă, deşi nu pare deloc să vă aparţină. Ce regrete poetice include şi ce planuri urmează să se împlinească? Se pare că aţi renunţat la viaţa personală pentru viaţa cărţilor pe care le-aţi scris şi le veţi scrie. A fost bine, a fost rău?

C.A.: Mă simt mai tânăr ca oricând şi mai bătrân ca oricând. Scriu mai bine, mai mult, mai divers şi mai inspirat ca în tinereţe. Iar întâmplările capricioase ale vârstei (uiţi ochelarii, cazi pe trepte, greşeşti o adresă pe-un plic, te duci la o-ntâlnire expirată de-acum o săptămână etc.) îţi dau senzaţia că eşti altul pe care nu-l cunoşti, şi totuşi cineva de care nu te poţi lipsi. Scriu din toate aceste tinereţi-bătrâneţi care mi s-au dat, scriu din această profund paradoxală viaţă personală, niciodată nu am fost mai sincer în texte ca acum – numai că acum ştiu cum să fac să pară că mint (vezi Pessoa), în fapt ştiu să las portiţă liberă generalizării: cititorul să creadă că ar fi putut trăi el însuşi toate acestea. Între biografic şi artă e o legătură subtilă. Arta include deopotrivă biograficul şi imaginarul.