Proză la prima vedere – Dumitru Crudu

AFARĂ PLOUA CU GĂLEATA
Dumitru CRUDU

Regizorul deschise uşa frigiderului şi îşi aruncă ochii asupra rafturilor burduşite cu fel de fel de brânzeturi, salamuri, caşcavaluri, cărnuri şi cu o groază de mâncăruri: sarmale, orez cu carne de găină, fasole fiartă, cartofi copţi: toate erau cumpărate sau preparate de soţia sa şi nimic nu-i aparţinea lui. Nu putu însă ţine prea mult uşa deschisă şi extrase la plesneală două farfurii acoperite care-i nimeriră sub mână. Scoase capacele şi înmărmuri: una era plină ochi cu brânză bulgărească de oaie şi alta, cu caşcaval. Chefni, fără să vrea. Stătea şi se uita când la o farfurie când la alta şi înghiţea în sec. De când s-a certat la cuţite cu nevastă-sea, nu numai că dormeau separat, el în hol, şi ea în dormitor, dar ea îşi montă o yală în uşă, pe care o încuia peste noapte. Dimineaţa el îşi strângea patul pliant şi-l băga în debara, iar ea descuia lacătul şi mergea să se spele. Numai apa din robinet şi carcasa frigiderului mai erau comune. Încolo, fiecare cu banii săi. Ea îşi cheltuia banii cum o tăia prin cap şi el, aşijderea. Dar nu ştiu cum se făcea că primul care rămânea fără bani era el. Cam cu vreo două săptămâni înainte de salariu, Regizorul se trezea cu buzunarele goale. Aşa se întâmplă de când nu-şi mai vorbeau. Ba chiar mai mult, luna asta regizorul se trezi fără nicio leţcaie în cam la o săptămână după ce-şi scosese toţi banii de pe card. Adică mult prea repede. Parcă nu era prea risipitor, dar nu reuşea prea mult timp să-şi ţină bani la el, de parcă ar fi avut buzunarele ciuruite. Capac la toate, mai şi mâncau separat şi ea tare se mai enerva, când îl surprindea înfruptându-se din mâncărurile ei. O dată, după ce îl prinse păpându-i ciorba, aruncă cu oala în el. Brânza însă era mâncarea sa preparată. Regizorul se pregătea să înfigă un cuţit în zăpada sidefie a brânzei, dar realiză că aceasta este neîncepută. Cum să nu observe, dacă e neîncepută? Deunăzi, i-a scos ochii că s-a spălat pe mâini cu săpunul ei şi acum se temea să rişte şi băgă ambele farfurii în frigider. Dar în timp ce se apropia de uşă, se lumină la faţă. Stai aşa, dar caşcavalul ăla parca era început. Se repezi spre frigider. Puse caşcavalul pe un fund de lemn şi-l examină cu atenţie. Într-adevăr, de când îl cumpărase, caşcavalul se împuţinase vizibil. Franjuri de caşcaval se umflau în aer. Regizorul saliva de bucurie. Nu cred că o să observe, îşi zise el, dacă o să tai o felie subţire, dar foarte subţire, de caşcaval. Uite, să zicem, de acolo de unde a mâncat şi ea. Ar fi imposibil să-şi dea seama. Totuşi, ceva îl oprea să se decidă. Deodată însă, înşfăcă cuţitul şi-l înfipse în caşcaval, tăie o idee de caşcaval, pe care o întinse peste o felie de pâine, la fel de subţire. Sandvişul dispăru în gura lui de parcă nici nu ar fi fost. Şi iar băgă farfuria în frigider. Şi iar se îndepărtă spre uşa. Dar când era gata-gata să iasă din bucătărie, se întoarse fulgerător cu paşi mari spre frigider, de unde iar scoase farfuria cu caşcaval. Şi-şi mai făcu un sandviş, la fel de subţire, dacă nu şi mai subţire decât precedentul, pe care-l molfăi cu ochii pe uşă, speriat să nu-l prindă Natalia în flagrant delict. Dar, cu cât mânca mai mult, cu atât i se făcea o foame şi mai mare şi iar se trezi în faţa frigiderului, din care scoase farfuria cu sarmale. Sarmaua pe care o înfulecă îi trezi balaurul foamei. Simţea că înnebuneşte, nu altceva, de dorinţa de-a mai mânca ceva. Şi iar deschise uşa frigiderului. Dar, de data asta, scoase borcanul cu tocană de vânătă din care extrase doar trei linguri. Apoi scoase oala cu fasole. Apoi oala cu borş. Abia reuşi regizorul să bage ceaunul cu pulpe de găină în frigider că prinse să geamă cheia în lacăt. Când Natalia intră în bucătărie, regizorul îşi turna apă în cană. Natalia trecu pe lângă el, ignorându-l. Din figider scoase farfuria cu caşcaval, farfuria cu sarmale, borcanul cu tocană de vinete, oala cu fasole, oala cu borş, ceaunul cu pulpe din găină, şi se lingăvi din toate. Marea bucurie al lui era că nu-l surprinse în flagrant delict. Dar amână să se bucure. Începu să se bucure doar după ce nevastă-sa se încuie în dormitor şi adormi. Abia după aceea reveni şi el în bucătărie, reveni în vârful picioarelor, şi pescui din scrumieră un chiştoc pe care-l fumase Natalia după ce mâncase. Nu-l fumase până la capăt. Regizorul trase trei fumuri şi îl stinse. Nu, nu cred că o să observe că i-am fumat chiştocul. Merse şi el să se culce. Îşi desfăcu patul pliant în hol şi încercă să adoarmă. Dimineaţa, îl trezi un miros de fum de ţigară venind dinspre bucătărie. Merse la baie să se spele şi când reveni în hol o văzu pe Natalia ieşind pe uşă, cu o umbrelă în mână. Era umbrela sa portocalie. Afară ploua cu găleata.

Proză la prima vedere – Gheorghe Schwartz

schwartzJustificare

„Justificare”, nu „Prefaţă” şi nici „Întroducere”! „Prefaţa” sau „Întroducerea” nu exprimă decât ceea ce fac şi „lansările de carte” în faţa publicului: momente mai mult sau mai puţin festive, în care este posibil orice, în afară de a fi arătat şi doar cel mai mic cusur al lucrării prezentate şi – Doamne fereşte! – vreo umbră pe chipul gloriosului autor.

Această „Justificare” nu vrea decât să repete că la fel ca un instrumentist obligat la sute de ore de game spre a putea rămâne în formă, la fel ca un sportiv obligat la sute de ore de antrenament pentru a putea spera la un randament adecvat în competiţie, la fel şi scriitorul depune ore multe de exerciţii înainte de a plonja în marele roman. La fel şi scriitorul ar trebui să depună ore multe de exerciţii înainte de a plonja în marele roman… La fel şi scriitorul ar trebui să facă vocalize.

În ceea ce mă priveşte, după cei douăzeci şi şapte ani, două luni şi patru zile cât am trăit sub zodia CELOR O SUTĂ, simt nevoia unui asemenea antrenament, înainte de a mă angaja într-un nou proiect de anduranţă. În speranţa că acesta îmi va mai fi îngăduit…

Iar dacă unii vor constata că exerciţiile acestea sunt inegale, ei vor trebui să ştie că aceste texte nu sunt decât rodul câte unei zile: există zile mai bune şi există zile mai puţin bune. Şi chiar şi zile când n-ai nici un chef să faci „vocalize”. Dar le faci. Există zile mai bune şi există zile mai puţin bune. Atât pentru scriitor, cât şi pentru cititor. Mai ales că, pentru început, vocalizele din acest caiet sunt încă exerciţii liber alese.

Blestemul Regelui Carol

„Nu e voie, sub nici un chip, să mănânci trei zile la rând carne de pasăre! Chiar dacă n-ai avea nimic altceva de mâncare, mai bine să posteşti decât să mănânci trei zile la rând carne de pasăre! De nu vei respecta acest îndemn, te va lovi blestemul Regelui Carol şi nimeni şi nimic nu te va putea elibera de el!” scrie într-un manuscris găsit în Depozitul V al Bibliotecii Naţionale.

Mai nou, a fost identificat şi un al doilea înscris: „Nu e voie, sub nici un chip, să mănânci trei zile pe săptămână carne de pasăre! Chiar dacă n-ai avea nimic altceva de mâncare, mai bine să posteşti decât să mănânci trei zile în aceeaşi săptămână carne de pasăre! De nu vei respecta acest îndemn, te va lovi atât pe tine cât şi pe familia ta, vreme de şapte generaţii blestemul Regelui Carol şi nimeni şi nimic nu te va putea elibera de el!”. După cum se vede, sfera blestemului s-a extins în manuscrisul al doilea: pe de o parte la frecvenţa interdicţiei consumului de carne de pasăre, pe de altă parte la pedeapsa atâtor descendenţi ai celui ce n-ar respecta acest îndemn imperativ.

Într-o comunicare susţinută la Al Şaisprezecelea Congres de Arhivistică, Julius Z. a aprofundat cele două documente, sugerând că Regele Carol ar fi folosit acel blestem într-o perioadă de foamete. Vechiul său rival, cel ce-i vâna funcţia de şef de birou, Raul G., a arătat, în cadrul dezbaterilor, că materialul prezentat de dl. Julius Z. este superficial: nu ni se spune despre care Rege Carol este vorba şi nici măcar în ce perioadă au apărut cele două documente. Găsindu-se îndreptăţite criticile dlui. Raul G., s-a trecut, într-o a doua fază, la datarea pe bază de probe cu carbon a vechimii manuscriselor, sperându-se ca, în felul acesta, să se poată stabili despre care rege este vorba, despre care criză alimentară etc.

Testele de specialitate i-au dat o satisfacţie majoră dlui. Raul G.: s-a dovedit că manuscrisele sunt contemporane, făcături din imediata apropiere a timpului celui de Al Şaisprezecelea Congres de Arhivistică! În urma unui fals – dovedit! – atât de grosolan, Julius Z. a fost revocat din funcţia de şef de birou, iar – în sfârşit! – dl. Raul G. a fost numit în locul său.

Totul ar fi rămas strict la nivelul evenimentelor interne ale Bibliotecii Naţionale dacă dl. Raul G. n-ar fi găsit şi el un document conţinând nu numai Blestemul Regelui Carol, ci şi bolile cu care erau ameninţaţi descendenţii până la a şaptea spiţă a infractorului. Precaut, noul şef de birou a făcut analiza momentului în care a fost redactat manuscrisul. De data asta s-a relevat că era vorba despre o perioadă (singura?) când în Europa n-a domnit nici un rege Carol! Mai mult: cele două înscrisuri prezentate de dl. Julius Z. s-a dovedit că erau doar nişte copii la un aparat ultraperformant a originalelor păstrate în Arhiva Specială, măsură strict necesară şi regulamentară în scopul protecţiei vechilor înscrisuri. Drept urmare, în procesul verbal a fost notat:

1. Dl. Julius Z. a fost exonerat de „înşelăciune”,
2. Dl. Raul G. a venit în faţa Congresului cu o comunicare superficială,
3. Dl. Julius Z. a fost repus în funcţia de şef de birou.

Ceea ce nu a fost elucidat nici până astăzi este care rege a emis Decretul – Blestem. Aşa că nu se ştie (încă) dacă interdicţia este reală, dacă se aplică doar în momente de criză, dacă s-au identificat toate circumstanţele aplicării sale ş.a.m.d..

Până la elucidarea totală a documentelor, Blestemul Regelui Carol n-a fost adus la cunoştinţa populaţiei, fiind catalogat STRICT SECRET.

P.S. Aflăm în ultima clipă că dl. Raul G. nu crede că Regele Carol trebuie căutat doar printre monarhii europeni. Aşa că a identificat un Rege Carol în Insulele Guru-Guru, care sfârşit spânzurat, ar fi domnit în perioada emiterii documentului,. Problema este că, deocamdată, dl. Raul G. nu a găsit încă o dovadă infailibilă că acel Carol XXI ar fi stat la originea blestemului în cauză.

Cuvântul acela

schwartz 2O lege imperativă le interzice, sub pedeapsa cu moartea, atât locuitorilor cât şi vizitatorilor Insulei Guru Guru să pronunţe un anumit cuvânt. Problema este că acel cuvânt, ca urmare a respectivei legi, nu este numit nici măcar în textul care-l interzice. În consecinţă, lumea nu ştie de ce cuvânt să se ferească. Cu toate acestea, sancţiunea este aplicată din vremuri imemoriale. Dar nu imediat, ci decesul intervine abia după şapte zile. Astfel, nici măcar după ce cineva greşeşte atât de grav, cuvântul respectiv nu poate fi identificat.

S-au făcut sute de presupuneri, însă cuvântul acela a rămas o taină. O taină cumplită. Localnicii pretind chiar mai mult: ei susţin că omul moare doar atunci când face greşeala fatală. Cum să te fereşti de ceva ce nu poţi afla? Bătrânii spun că dacă nu comiţi fapte imorale grave, n-ai cum să rosteşti acel cuvânt. Aşa că, pe Insula Guru Guru, morţii sunt socotiţi, chiar şi de către apropiaţi, vinovaţi de fapte imorale.

Există şi localnici evlavioşi – ori doar fricoşi? – care se retrag într-o muţenie permanentă. Însă, la un moment-dat, şi lor le vine sfârşitul. Pentru că au gândit acel cuvânt, explică înţelepţii.

Dicţionarul selectiv al scriitorilor contemporani

Poate nici un dicţionar de scriitori n-a stârnit atâtea discuţii decât cel din anul 2003, Dicţionarul selectiv al scriitorilor contemporani, opera controversatului, dar nu mai puţin celebrului critic Julius Zimberlan. Sigur, când e vorba de scriitori, întotdeauna vor fi polemici, frustrări, uneori chiar jigniri, mai ales când apare un dicţionar selectiv şi când, vrând nevrând, alegerile autorului sunt subiective. Numai că în cazul Dicţionarului selectiv al scriitorilor contemporani povestea este cu totul alta. Julius Zimberlan a dat manuscrisul la tipar şi a dispărut. Lucru ce nu a mirat prea mult, excentricităţile acestui critic atât de important fiind obişnuite. Când atât de aşteptatul volum a apărut în librării, cititorii au putut citi cu mirare că în cazul a patru importanţi scriitori în viaţă, Julius Zimberlan n-a pus numai data naşterii, ci şi… cea a morţii. „Farsă sinistră şi total lipsită de bun-simţ”, au scris pe bună dreptate exegeţii.

În 2011, la 7 octombrie, a murit dramaturgul de mare succes Robin V. Glauck. Un confrate, dorind să scrie un memento cu acel prilej, a răsfoit câteva date bibliografice, printre care şi Dicţionarul… lui Julius Zimberlan, cel apărut cu opt ani în urmă. Nu mică i-a fost mirarea când a găsit acolo data exactă a morţii lui Glauck. Informaţia aceasta atât de senzaţională a apărut în presă (şi nu numai în cea strict literară) şi a fost amplu discutată. Până ce şocul a trecut şi lumea s-a ocupat de alte noutăţi…

Da, dar la 14 februarie 2012 a murit marele poet Raul Kronos. La 14 februarie 2012, adică exact cum apare precizat în Dicţionarul selectiv…! De data aceasta, lucrurile au părut de-a dreptul grave şi, în pofida prestigiului său literar, Julius Zimberlan a fost luat la ochi de Procuratură. Însă criticul era şi el dispărut de… de nouă ani, de când a depus manuscrisul la editură. Ceea ce nu l-a împiedicat să trimită regulat cronicile sale la revista SCRISUL ŞI SUFLETUL.

Încă în timp ce autorul Dicţionarului selectiv… a fost pus sub urmărire internaţională, la 2 ianuarie a murit şi poetul Don Rosto, marele rival a atât de regretatului Raul Kronos. Şi iarăşi, data decesului a corespuns exact cu cea indicată de Zimberlan. Care n-a putut fi găsit. O ipoteză absolut aberantă a fost că şi Zimberlan ar fi murit şi că ar fi scris materialele de presă anticipat. Bine, dar ele se referă la cărţi apărute (scrise?) ulterior dispariţiei sale şi nimeni nu poate fi chiar atât de nebun încât să creadă că straniul personaj ar fi imaginat volumele luate în discuţie înainte ca ele să fi fost concepute!

Al patrulea scriitor, cunoscutul prozator J. B. Coren, a cărui moarte a fost precizată în Dicţionarul selectiv, aşteaptă acum înfrigurat data de 30 octombrie 2016, data la care Zimberlan i-a prorocit sfârşitul lumesc. Şi, odată cu el, toată lumea este curioasă, iar poliţia este cu ochii în patru.

Deocamdată J. B. Coren se simte bine şi – ca să-i facă în ciudă lui Zimberlan – şi-a programat lansarea publică a noului său roman pentru data de 31 octombrie 2016.

Pe măsură ce se apropie evenimentul, cotele la casele de pariuri sunt extrem de incitante.

Proză la prima vedere – un fragment dintr-un roman de Vasile Baghiu

Vasile Baghiu
PARTEA BOLNAVĂ A LUCRURILOR

fragment din romanul FERICIRE SUB LIMITE, în pregătire la Editura Charmides.

vasile baghiuGrigore Despa îi spusese colegului său, Victor Savu, câte ceva despre perioada lui de la sanatoriu, altceva decât fusese Victor în stare să vadă în rarele vizite pe care i le făcea aici, mai ales după ce Grig s-a întors din armată şi după ce chiar Victor terminase şi el cu milităria, însă fie şi fără să le fi auzit din gura lui, nu se ştie cum o mare parte din amănunte au ajuns să circule din om în om. Povestea cu Alice a rămas suspendată undeva în afara timpului, dincolo de vinovăţia pe care ea a resimţit-o chiar în clipa în care centralistul bătuse în uşă şi făcuse anunţul tragic şi dincolo de acelaşi sentiment de vinovăţie pe care îl cunoscuse şi Grig, pe care îl mai resimte încă şi acum, în Italia, de unde trimite din când în când scrisori şi email-uri. Ar fi putut să considere „momentul Alice” doar o legătură pasageră, aşa cum şi era, însă asocierea lui cu moartea îi conferea o greutate care îl împiedica să zboare înspre orizonturile de amnezie, unde toate suferinţele îşi găsesc alinare şi toate durerile devin „experienţe de viaţă”. Anii optzeci de la sanatoriu nu sunt anii două mii de la sanatoriu. Nici anii două mii zece. Victor îl înlocuieşte pe Grig, iar asta ar fi prima diferenţă. Pentru cei apropiaţi lor, pentru cei care sunt veşnici, neschimbaţi la sanatoriu. Oameni care fac parte din ilustrata fixă cu sanatoriul şi care nu vor putea fi scoşi niciodată din ramă. Nici de timp, nici de boli, nici de moarte. Ei ştiu. Centralistul, autopsierul, bucătarul, asistentele de la „pozitivi”, oamenii de la ateliere, grădinarul, locuitorii din colonia de blocuri de sus, cu copiii mai mari acum, e adevărat, dar ei la fel. Victor pacient. Priveşte de la terasă întreaga panoramă a parcului şi se uită şi înăuntru, în lumea interioară, în amintirile anilor optzeci ai lui Grig, cel veşnic în halat, fantoma parcului, a sanatoriului, o fantomă tânără în halat. Tânăr poet la sanatoriu.
– Îmi pare rău pentru prietena ta, Grig, să ştii, indiferent de ce crezi tu, mai ales că te văd trist şi cam nefericit… îi spune Valentina într-o zi în care s-a întâmplat să fie din nou amândoi de serviciu pe secţie. Am suferit când te-am văzut plimbându-te cu ea în ziua în care m-am întors din concediu, dar te-am înţeles pentru că te iubeam, lucru valabil şi acum, nu mi-e greu să recunosc asta faţă de tine, care pari atât de nemilos în chestiile astea…
Este una din clipele acelea de răgaz de după cină, când lumea pare să nu mai aibă nevoie de nimic, nici chiar bolnavii gravi de la Reanimare care respiră în ritmul perfuzoarelor şi tuburilor de oxigen, când Grig se aşează la biroul lung din cabinet şi citeşte sau scrie, cu urechile ciulite spre zgomotele care răzbat de pe holuri. Scrie pe foi şi caiete, uneori pe bilete de externare sau pe foi de temperatură, poeme despre boală şi sanatoriu, dar mai ales despre un fel de călătorie imaginară, însă perfect verosimilă, prin lume. Încă nu a început lucrul la romanul Stadiu final, pe care urma, peste ani, să i-l lase moştenire lui Victor şi care avea să stârnească entuziasmul elveţienilor Anna şi Hans, nişte prieteni. Valentina tocmai venise de la salonul de reanimare, unde se asigurase că totul este în ordine, atât cât poate să fie în ordine cu nişte oameni în situaţia lor, adică dacă perfuzoarele merg, dacă oxigenul încă forfoteşte în borcanele cu apă pentru umidificare, în sfârşit, dacă fiecare din cei trei pacienţi respiră, dacă trăiesc.
Moartea la sanatoriu este un fapt care trebuie doar consemnat în catastife, despre care se discută preţ de câteva ore sau, chiar mai puţin, câteva minute şi cam atât. Se trece la altceva. Lucruri ale vieţii. Poveştile oamenilor. Zacusca, întreţinerea restantă la bloc iarna, când nici căldură nu mai este, pe unde şi ce „s-a mai băgat” prin alimentare, necazurile femeilor cu bărbaţii care mai beau şi vin târziu acasă, care mai umblă şi cu alte femei, necazurile bărbaţilor cu femeile, care nu-i înţeleg, bancurile cu Ceauşescu şi Elena lui. Mâna la gură. Privirile în stânga şi în dreapta. Precauţie maximă. Omul dispărut din patul în care îşi află sfârşitul dispare şi din gândurile celor care îl cunoscuseră. Vin rudele a doua zi, uneori şi a treia zi, îmbrăcate în doliu, se întâmplă un pic de agitaţie şi tulburare sufletească, dar viaţa îşi continuă mersul cu indiferenţă şi dă la o parte amănuntele, nu se încurcă deloc de lucrurile de care se leagă oamenii: amintiri, regrete, mici frustrări, bucurii trecătoare. Moartea este la locul ei aici, în aerul tare al înălţimii, deasupra oricărei suspiciuni şi priviri intrigate, integrată în peisaj, printre zgomotele de la sala de mese, în zvonul de tacâmuri şi glasuri de oameni, în zornăitul zarurilor pe care pacienţii îl menţin „alive”, vara pe terase, iar în anotimpurile reci în saloane, veşnic.
– Nu ştiu ce să zic, Valentina… Mă simt vinovat şi faţă de tine… Sunt vinovat de tot ce se întâmplă aici… Sincer, abia aştept să plec la armată…
– O să vin la tine în vizită! îi spune ea cu însufleţire în timp ce se apropie de el, pe după birou, îl îmbrăţişează şi îl sărută. Poate că o să fii trimis la Piatra Neamţ. Mi-ar plăcea. Ar fi minunat…
– Ştii bine că nu se întâmplă aşa…
– Vai, ce înţelept eşti! Nu te prinde asta, ştii? Ai abia optsprezece ani, Grig…
– De ce nu mă prinde? Eu mă pregătesc să mă prostesc la bătrâneţe. Acum vreau să fiu înţelept… Eu vreau să fac drumul invers, ca în poezia… O ştii? Cum îi spune? Zi-i! „Ar trebui”… Nu ştiu cine e autorul. De fapt, cred că e o autoare. Ana Blandiana? Da. Ea e. Aşa vreau, ca acolo. „Ar trebui să ne naştem bătrâni…”, parcă aşa începe… Îmi place.
Preocupările literare ale lui Grig îi punea adesea pe cei din jur în situaţia de a suporta minute şi ore în şir discuţii fără capăt, care durau uneori toată noaptea. Dacă o problemă părea că-şi găsise lămurire, după infinite dezbateri, atunci venea Grig cu alte şi alte întrebări. Era în stare să susţină complet contrariul a ceea ce spusese la început şi asta numai ca să pună în mişcare din nou maşinăria discuţiei. Îi era atât de drag să discute încât atunci când era fără nimeni prin preajmă se trezea vorbind de unul singur aşa prin parc, ceea ce probabil fusese deja observat.
E duminică, zi de biserică, iar el vorbeşte, prin parc, se îndepărtează de havuz, trece pe sub arcadele metalice de trandafiri, încă înflorite, căci e doar septembrie, ajunge jos la micul schit, imediat înainte de a doua curbă de la care şoseaua trece prin pădurea răcoroasă, peste podeţul care ascunde dedesubt un pârâiaş, câteva sute de metri, până pe platoul de unde se vede lacul cu insula încărcată de vegetaţie şi casele de pe partea cealaltă, departe, la poalele pădurii de pe celălalt versant. Se opreşte la micul paraclis doar ca să admire arhitectura simplă şi graţioasă şi icoanele. Nu se închină. Legăturile lui cu credinţa sunt firave, incerte, nesigure, fără perspectivă. La şcoală fusese atras ca de un magnet de Capitalul lui Marx, de Caietele filozofice ale lui Lenin, chiar de Operele „tovarăşului Nicolae Ceauşescu”. Odată s-a pozat cu primul volum din cărţoiul lui Marx, pe care îl ţinea la piept, ostentativ, cu prima copertă la vedere, la intrarea într-o scară de bloc. Trufaş. Iar mai târziu, când peste ani aveau să se reîntâlnească, înainte să primească în grijă manuscrisul romanului şi înainte de internarea la sanatoriu, Victor i-a reproşat tocmai asta, anume că în adolescenţă prinsese drag de ideile comuniste, iar acum o face pe democratul, pe ţărănistul şi pe liberalul.
– Nu am să neg, Victor, pasiunea mea de atunci pentru toţi deraiaţii, pentru că nu îmi stă în fire, însă aş aprecia dacă ai vedea că afinităţile de atunci nu mi-au adus nici un fel de foloase. Nu am făcut politică de partid, nu m-am îmbogăţit ca ăştia care se învârt acum în politică… Am trecut de la situaţia de asistent medical – numai eu ştiu cum, urmând studii făcute în week-end, dar cât am putut eu de serios – la situaţia asta de simplu profesor de română, acum şi cu salariul tăiat…
Oamenii de la masă au schimbat priviri între ei, căci nu înţelegeau de ce Victor îşi pune la zid prietenul, de ce îl acuză fără ca el să fi zis ceva, fără să-l provoace. E adevărat că la început, când s-au servit aperitivele, vorbise parcă un pic despre ceea ce el numea „crezul meu politic”, despre care zicea că se reduce la trei idei, anume susţinerea mai mult – şi parcă sugera că într-un fel necondiţionat – a partidelor istorice, unirea Basarabiei cu ţara şi revenirea la monarhie. Se aprinsese un pic, poate şi de la palinca bună, dar omul se simţea în largul lui între oameni în care credea că poate să aibă încredere. În fond erau oameni apropiaţi ai prietenului lui.
Masă de aniversare în apartament de bloc. Spaţiu puţin în spatele scaunelor din jurul mesei. Abia dacă se poate trece, cu concursul mesenilor, care îşi trag scaunele mai în faţă şi îşi sug burţile ca să încapă la tăblia mesei. Sau se ridică pur şi simplu în picioare.
Victor şi-a cerut scuze, nu a vrut să-l pună într-o situaţie delicată faţă de ceilalţi oaspeţi, a spus asta, a schimbat şi subiectul, numai că efectul, adică impresia asupra celorlalţi că tocmai Grig ar putea fi un mic oportunist, s-a produs şi nu mai putea fi anulat în niciun fel, aşa cum nu te mai poţi întoarce la ziua de ieri. Iar de apărat Grig nu se putea apăra. Asta l-a îndepărtat un pic de Victor şi de familia lui, sufleteşte. Treceau uneori luni întregi, după acel episod, până când să mai vină să-i viziteze. Prefera să rămână în garsoniera lui unde îi învăţa pe copii complementul indirect şi legătura dintre balada Mioriţa şi romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu. Ce să mai găsească la un om care nu îl mai întreabă niciodată nimic despre ce mai scrie, care nu mai este interesat deloc de gândurile, ideile, planurile lui, care pare prins în proiectele lui despre care nu se sfieşte să vorbească în orice ocazie?
Bunăoară acum, la această masă cu rude şi câţiva prieteni, de ziua lui, Victor vorbeşte despre un proiect în care este implicat, legat de scăderea interesului pentru citit al copiilor şi adolescenţilor. Cititul e pus pe liber. La televizor se râde de obiceiul cititului, se face mişto, în emisiunile lor de scălâmbăială. Chiar dacă este gazdă şi s-ar cuveni poate să-i lase mai mult pe oaspeţi să vorbească, el este mânat de un imbold nevăzut de a se confesa, de a explica, de a convinge. Nevorbit. Sufletul plin de lucruri nespuse. Pare ajuns la limitele răbdării, pare că a ţinut prea mult timp în el nemulţumirile şi frustrările legate de felul în care este educată generaţia nouă, pare că este cu adevărat „nevorbit”, ceea ce îl împiedică să mai fie atent, nu numai cu Grig, o rara avis pe la astfel de sindrofii, dar cu toţi ceilalţi, rude sau doar prieteni şi cunoştinţe. Deşi are norma lui didactică la liceul cel mai important din oraş, el merge şi prin alte şcoli, ca un fel de responsabil cu educaţia pentru sănătate, pus de inspectoratul local, şi ţine un fel de prelegeri sau workshop-uri despre „stilul de viaţă sănătos” şi alte subiecte din astea în care încearcă să îi convingă pe elevi de importanţa cititului cărţilor. E în stare de astfel de exaltări. Importanţa cititului cărţilor. „Auzi, da’ mă laşi?” Ideile sunt, ca mai mereu, ridicole în faţa şmecheriei. Şmecheria se postează bine pe propriile picioare, te priveşte fix în ochi şi ţi-o spune de la obraz. Ideile se ascund în cotloanele minţii ruşinate. La fel şi gândurile nobile.
– Nu mi-a venit să cred, vă spun, când am auzit-o zilele trecute la o clasă pe o fată care mi-a cerut un sfat pentru ceea ce zicea ea că este o mare problemă a vieţii ei de acum. Mi-a zis: „Domnule profesor, eu sunt de acord cu dumneavoastră, cred şi eu că lectura este un lucru foarte bun pentru noi, dar în ziua de azi eu citesc pe ascuns, pe acasă doar, şi nu vorbesc cu colegii despre asta, pentru că mă tem să nu râdă de mine… Au râs şi râd de mine, domnule profesor…” Aşa a zis. Îi acuza pe colegi în faţă, de faţă cu un străin, totuşi, aşa cum eram, chiar dacă un străin care îi susţinea înclinaţiile şi pasiunea.
– Şi ce i-aţi spus, dom’ profesor? îi susţine mai departe plăcerea de a povesti fratele lui Victor, care are aceeaşi turnură a cheliei. Marcă genetică. Genetica lucrează. Şi la deosebiri, şi la asemănări.
Grig acceptă excluderea, cam brutală, din discuţie, dar nu face gestul – i s-ar părea deplasat, fără rost – de a se ridica şi de a părăsi casa prietenului său care îl redusese la tăcere cu insinuarea oportunismului nu mai demult decât acum o oră. Priveşte în farfurie şi ascultă, supus, cuminte, civilizat, la locul lui. Administrarea emoţiilor. Stăpânirea. Controlul.
– Ce să-i fi spus? I-am cerut să cântărească bine în mintea ei, nu neapărat atunci de faţă cu mine, ce este mai important pentru ea și să aleagă: să-şi urmeze pasiunea pentru citit sau să ţină cont de băşcălia colegilor.
În peregrinările lui prin şcoli, în timp ce rulează în cap scene, idei şi planuri care mai de care mai egotiste, mai umflate de importanţa lui ca persoană, Victor are sentimentul că este ultimul om căruia îi mai pasă de chestiile astea. În cancelarie, în orice şcoală, îşi ia un scaun şi se aşază deoparte, lângă perete, nu la masa mare, ca să nu stea cumva în cale, nu, nu pe culoarul de trecere, ci spre margine, cu dosarul cu procese verbale pe genunchi, cu geanta jos, la picioare, cu atitudinea cuminte a unui copil disciplinat. Adultul copil. Serios, grav, pus pe fapte mari. Soneria sună de începerea orelor, iar el se ridică, iese din cancelarie, singur, neînsoţit, fără dirigintă sau diriginte. Îi lasă în pace să respire şi ei o oră. Ştie, a văzut cum se bucură când le spune că dacă au altceva de făcut, se descurcă el şi singur. Nu, nici măcar prezentările nu trebuie făcute. Se prezintă singur. Începe cu asta, cu prezentarea. Numele, profesia. Vârsta, eventual. În zarva care nu se mai termină. Vrea să înceapă, a început, spune ceva, se prezintă, spune „Numele meu e Victor Savu şi mă bucur să avem această întâlnire…”, şi aşa mai departe. Mai departe lucrurile se aşază, feţele mirate ale copiilor capătă un aer atent. Îşi dau coate, îşi fac semne, se îndeamnă unii pe alţii să facă linişte, pentru că „Tipul zice ceva, bă!”. Le spune o poveste cu gazde şi musafiri, care trebuie, zice el, să fie atenţi unii cu alţii, că în şcoală ei, copiii, nu sunt musafiri, ci gazde. Iar dacă sunt gazde trebuie să se poarte ca nişte gazde…
La masa propriei lui aniversări el este gazdă, însă se poartă în propria casă ca un musafir. Nu caută explicaţii. Ca să înţelegi lucrurile trebuie, probabil, să stai o vreme cu ele. Ei se întâlnesc aşa de rar. Par prieteni la cataramă. Nu e prefăcătorie, dar un pic de nesinceritate tot e. Sau ceva ce nimeni nu înţelege şi despre care nici nu e util sau interesant să se discute.
– Mă credeţi sau nu, e potrivit sau nu să vă spun chestiile astea aici la mine în casă, la ziua mea, am nişte convingeri… Ştiţi, când încep să pricep câte ceva, apoi nu mai poate nimeni să mă clintească. Ei bine, convingerea mea este şi va fi mereu aceea că orice intenţie de educaţie trebuie să ţină cont de potrivirea mesajului la realitatea socială cea mai concretă, la realitatea noastră… continuă el peroraţia înflăcărată de la masă, cu aerul că vorbeşte la o tribună. Să le vorbeşti despre cine ştie ce chestii ştiinţific-medicale unor oameni care nu citesc nici măcar un ziar, care se uită doar la televizor şi numai la emisiuni de prost gust, este o risipă de energie şi lipsă de realism. De altfel, lucrurile astea cu denumire preţioasă, formalismul şi inaderenţa la real, sunt doar două dintre bolile grave ale sistemului nostru de educaţie…
În timp ce umple paharele cu vin trecând prin spatele fiecărui musafir, Dora este surprinsă şi ea de exaltarea soţului, dar o pune pe seama băuturii şi a bucuriei de a avea musafiri în casă. Îl cunoaşte prea bine. Ştie cât de mult îi place să „socializeze”, în sfârşit, să se vadă cu oameni, prieteni sau cunoştinţe, să vorbească mult cu ei, să pălăvrăgească. Şi chiar dacă are de corectat teze sau extemporale, e în stare, adesea, să stea până noaptea târziu în vizite sau la aniversări, la mici petreceri sau cu vreo altă ocazie întâmplătoare şi numai în numele plăcerii de a fi cu oamenii. Sau poate e vorba despre teama de a rămâne singur. Este greu de ştiut. Poate că nici el nu ştie. Frica se infiltrează în suflet ca umezeala în tavanul inundat. Din frică în frică se ajunge la frică.
– Cred că mai înainte de a le explica elevilor, de exemplu, structura virusului HIV şi mecanismele prin care produce el maladia SIDA, lucruri importante şi ele, nimic de zis, ar fi mai urgent să le spunem cum şi când să se spele naibii pe mâini, cum să folosească toaleta, de ce nu trebuie să mănânce seminţe pe stradă, în faţa blocului sau oriunde se nimereşte, de ce este important să păstreze curăţenia în casa scărilor din nenorocitul de bloc în care locuiesc şi câte altele de soiul ăsta… La fel şi părinţii, la şedinţele cu părinţii, ar trebui îndemnaţi la discuţii despre rolul lor de modele în povestea asta a comportamentului civilizat…
În timp ce taie tacticos friptura trântită în mormanul de piure de cartofi garnisit cu legume colorate, Grig se gândeşte la romanul pe care îl are în lucru. Vorbele lui Victor trec cam razant pe lângă urechile lui, e un fel de vorbărie de fond, ca atunci când îţi vezi de gândurile tale în timp ce la radio se discută şi iar se discută pe un subiect care, deşi te-ar interesa, nu reuşeşte să te scoată din filmul interior. Sau ca atunci când, la biserică, liturghia îşi urmează cursul ei domol, iar tu te gândeşti la ale tale, la tot felul de situaţii. Gânduri nepotrivite la liturghie. O fustă scurtă distruge iremediabil pioşenia bărbătească. Faţa sobră, mina gravă, mâinile împreunate în faţă, cravata potrivită la gât şi gândurile aiurea pe câmp. Aiurea între picioare. Frână cu picioarele în zăpadă, ca la săniuş. Stop gândurilor alunecătoare! Maica Domnului la locul ei, pe icoana aurită. Fusta trecută în rândurile din stânga. Linişte. Gânduri pioase. Credinţă. Dorinţă de credinţă. I se pare că şi Victor vorbeşte cam popeşte. Educaţie? Ce l-a apucat? În fine, nici nu poate spune, n-ar fi în firea lui. Pălăvrăgeală udată cu băutureală. Ar trebui să spună şi el ceva, ca să nu creadă lumea că s-a supărat, ca să nu strice bunătate de petrecere. Dar ce să spună? Poate doar să facă o remarcă despre ideile şi părerile lui Victor, care este în formă. Nu costă nimic. E gratis.
– Interesant, Victor! Nu ştiam că faci muncă patriotică…
– Sper că nu mă iei la mişto, Grig… Da, chiar fac munca asta, sunt sătul de ea până peste cap, dar o fac, pentru că în ţara asta nenorocită ar trebui ca fiecare să-şi facă munca în pătrăţica lui! Fiecare, mă-nţelegi? Fiecare ar trebui să facă lucrul pe care îl are de făcut. Nu gargară politică sau plângăreală jalnică despre cum nu merg lucrurile la noi şi cum suntem noi cei mai corupţi, cei mai răi şi cei mai nu ştiu cum din Europa. Cui foloseşte să te plângi? Ne dă cineva ceva dacă plângem? Cel mult ne vor privi cu milă şi nu vor ezita să profite de slăbiciunile noastre…
– Stai liniştit, prietene. Mi-a trecut supărarea. Să uităm… Bucuros ciocnesc cu tine un pahar. Dacă mă serveşti cu unul…
Când a spus chestia asta de la urmă, „Dacă mă serveşti cu unul…”, s-a uitat cu subînţeles, zâmbind, către ceilalţi de la masă, iar reacţia nu s-a lăsat aşteptată, au izbucnit în râs, toţi văzuseră paharul lui gol, mai ales că începuse imediat să se precipite după sticla de vin, pe care nu o mai găsea, pe sub masă şi nu se mai ştie pe unde, ca să fie o gazdă bună. Gazda, care e atentă la paharele musafirilor şi le umple imediat ce sunt golite. Dacă uiţi, uiţi rolul de gazdă. Paharul uscat. Aşteptarea stingheritoare. I-a adus-o Dora din bucătărie, i-a dat-o lui ca să-l servească el cu mâna lui pe Grig, ceea ce Victor a făcut, zâmbind râsului celorlalţi. Strâmb. De băutură.
Se gândea că nu-l cunoştea îndeajuns pe Grig. De unde mai venea el acum cu ironiile astea? Indiferent care ar fi răspunsul, ceea ce avea acum, chiar în acest moment, de făcut era să-i umple paharul, apoi să le umple şi celorlalţi de la masă, mamei lui bătrâne care se bucura de simpla participare la acea aniversare, celorlalţi. Când situaţia a fost depăşită şi toate păreau să fi intrat în normal, abia atunci s-a relansat în speech-ul despre cum poate fi salvată România prin îndeplinirea datoriei (la serviciu, acasă, oriunde) de către fiecare.
– Tocmai comportamentul cam sălbatic al concetăţenilor şi compatrioţilor ăştia ai noştri, ca să zic aşa, m-a adus cu ani în urmă să mă gândesc la emigrare! continuă el şi mai ceremonios, strâmbându-se ca un actor. Personal nu sunt în stare să urăsc pe nimeni. Oamenii sunt cum sunt, iar dacă nu ne pasă nici măcar de puţinul de umanitate şi bun simţ pe care îl mai au, nu vom reuşi niciodată să-i câştigăm de partea noastră. Exemplul personal şi consecvenţa… Asta e! Astea două sunt cele mai bune metode. Şi ştiu bine ce vorbesc, chiar dacă mă bâlbâi… Trăiesc aici, aţi văzut, trăiesc în blocu’ ăsta de la margine… Ce m-a supărat mereu a fost lipsa de grijă a vecinilor ăştia pentru curăţenie pe scară. Ce credeţi? M-am hotărât să fac unele chestii. Cu un alt vecin, am văruit pereţii, fără să cerem bani şi celorlalţi. E întotdeauna greu de adunat bani pentru cauze din astea. Nici noi nu stăm prea bine, dar cauza merita, cred. Am lipit la intrare hârtii pe care am scris ce e rău în comportamentul nostru şi al copiilor. Am spus al „nostru” ca să nu am aerul că învăţ pe cineva. Unii le-au rupt imediat… Vă daţi seama? Le-au rupt… Am vorbit şi personal cu ei să nu mai fumeze pe scară, pentru că nu e legal, pentru că afectează sănătatea celorlalţi, în fine, pentru că fumul intră pe sub uşi în apartamente şi aşa mai departe. I-am rugat să nu mai arunce chiştoacele pe scară şi nici coji de seminţe. Am lipit afişe colante cu „Vă mulţumesc că nu fumaţi în acest loc!” Pe astea nu au reuşit să le dezlipească chiar pe toate. Încet-încet însă, chiştoacele au fost mai puţine pe scară. Poate că înţeleg şi ei câte ceva… Am adus şi nişte pomi de la ţară pe care i-am plantat în spatele blocului. Un cât de mic exemplu, pentru copii, cam asta aveam în cap… Poate că toate astea îi vor mişca şi vor înţelege. Sunt vecinii mei şi îi respect, dar sper că vor învăţa chestia asta a traiului în comun. Educaţia este la noi o problemă de revenire la noţiunile de bază. Asta e! Fără aşa ceva, orice program din ăsta, european sau de care o fi, va fi doar o altă chestie bifată într-un tabel şi nimic mai mult… Încerc să fiu optimist… Scuze…
Era chiar un discurs. Se lansase rău nu glumă. Cât de potrivit ar fi fost să spună asta undeva la vreun nenorocit de consiliu de-al lor profesoral, auroral, sau într-o sală cu părinţi, sau la vreo adunare cu scopuri caritabile! Mila se pune în funcţiune. Când simte că e ceva de câştigat, mila trece la acţiune. E liantul principal în ONG-urile voluntariste, e resursa esenţială din predicile preoţilor, e calul de bătaie al ăstora care vorbesc la televizor şi îi cred pe toţi proşti. Poate că au ei temeiuri serioase să-i creadă aşa. Prostia, în fond, merge şi pe vârful picioarelor şi pe tocuri ţăcănitoare. Prostia tolerantă a uitătorilor la televizor. Mila în toiul evenimentelor, lângă gurile de canal din care intră şi ies „aurolaci”, mila fasolei din farfuria de plastic la 1 Decembrie, cu panglicuţă tricoloră la ciolan, direct pe faţă. Tricolor şi aburi de fasole. Tricolor şi boschetari bărboşi. Tricolor şi boschetare sleite de oboseală. Aşa, avea şi el sentimentul că îşi consumă când vorbeşte bateriile în van, ca un motoraş care merge în gol şi absoarbe electricitate sau petrol, un motoraş vorbitor uitat, chiar în casa lui, în care deja, pe măsură ce avansa în discurs, simţea că şi-a ratat viaţa, chiar aşa, o viaţă ratată, consumată în anonimat, în pătrăţica pe care îi place atât de mult s-o invoce, prefăcându-se că până şi lui îi sună demagogic, sau propagandistic, sau mai rău. Mai rău de atât ce? Nu ştie. Simte că ar fi cazul să se oprească. Lumea se uită la el cu îngăduinţă, dar se vede limpede pe feţele lor că îl consideră alunecat un pic pe panta exaltată a unei situaţii nepotrivite. Nu-l ştiau aşa. Şi încă asta nu ar fi nimic (omul se mai schimbă), dar o senzaţie de uşoară jenă i-a învăluit pe toţi.
– Victor, eu nu ştiu de ce nu te-ai băgat în politică, omule! Vorbeşti atât de bine. N-am înţeles nimic, ha-ha, dar ai vorbit frumos.
Era fratele lui, cu aceeaşi tentă de chelie, cu nişte peninsule în părţile laterale, spre creştet. Brusc, Victor s-a gândit că ar fi cazul să se oprească. Şi s-a oprit. S-a ridicat de pe scaun, a tras un ochi peste masă să vadă dacă totul este în regulă cu paharele, dacă mai vrea cineva ceva, apoi, scuturându-se ca după o reverie, strigă:
– Prieteni, vă mulţumesc că aţi venit…
– Iar speech, Victor? Am crezut că ai spus ce ai avut de spus, omule. Iei din timpul de băut, frate-miu! Hai să bem ceva, las-o-ncolo de politică! Aste e politică. Suntem sătui până aici, la gât, de politică. Gata!
Cu toate îndemnurile fratelui său, care şi arată cu mâna cum politica se ridicase până la gât, Victor ţine neapărat să spună până la capăt ce are de spus. Se clatină un pic, deja ridicat în picioare, dar se ţine cu mâinile de marginea mesei. Nu înţelege de ce ar trebui să nu se discute la masă politică, fie şi de ziua lui. Încearcă să adauge, să continue, să mai lege ideile, dar, după ce îi vede pe toţi uitându-se la el, înţelege, se abţine, se aşază la locul lui. E un moment bun să se aducă tortul, să se cânte „Mulţi ani trăiască!”, ceea ce se şi întâmplă, cu Dora în frunte, cu tortul, cu lumânările aprinse, se stinge şi lumina, bliţurile sclipesc, se intonează urarea cântată, toţi în picioare, se intonează cu însufleţire unele note, alea cu „Dar cine să trăiască? Dar cine să trăiască?”, lălăit, cu zâmbete, apoi, la final, cu aplauze, pocnetul şampaniei, ciocnit de pahare, pupături, felicitări, îmbrăţişări, apar şi copiii de pe undeva din camera cealaltă, euforie, prilej nou de relansare a discuţiilor, dar fără chestii serioase, a fost de ajuns pe seara asta, punct.
Grig este şi el retras în lumea lui. Lumea lui din trecutul nu foarte îndepărtat. Trecut cu sanatoriu. Natură moartă cu boală. Partea bolnavă a lucrurilor. Sanatoriul, căruia îi simte prezenţa oriunde ar fi pe aceste dealuri, acum, când mereu e acum şi azi, niciodată ieri şi niciodată mâine, pe aceste drumuri forestiere singuratice, prin umbrarele de fagi, mai jos, pe malul lacului, un loc atât de pustiu încât a simţit preajma morţii sau şi-a dorit să se întâmple ceva cu el care să semene cu moartea, sau, mai bine, să fie chiar ea, un mal de lac pe unde picior de om nu prea a păşit, cu lemne şi rădăcini uscate, mâl, pietre, brusturi şi alte plante cu frunzoaice late pe sub care mişună şopârle şi şerpi, o plimbare pe care o consemnează în jurnal, imediat după ce se întoarce în camera care urlă a pustiu, acolo unde pe un perete întreg, deasupra patului, îşi lipise un poster cu Nichita Stănescu întinzând braţele undeva pe un deal răvăşit, unde cărţile zac împrăştiate pe lângă pereţi, iar foile par scăpate dintr-o percheziţie a Securităţii.
A fost plimbarea de consolare, pe care o repetă cu speranţa că va găsi resursele pentru scrierea poeziilor, că va înţelege ce are de făcut mai departe. După ce admiră priveliştile, chiar şi de la curba mare de unde se vede oraşul, departe spre sud, pe serpentine, după ce se satură de umblat prin toate „tihărăile”, cum îi place să spună, face cale întoarsă, începe urcuşul domol, încet, gâfâind uşor, deşi nu ştie de unde vine dificultatea asta de a respira, pentru că se gândeşte la ce-i mai rău, adică la zburdalnicii de bacili.
Poate fi de la tristeţe, pentru că tristeţe şi apăsare sufletească are din belşug. În liniştea pădurii, paşii se aud clar pe şosea. Uneori, trece în viteză câte o maşină, care îl claxonează uşor. Oamenii îl ştiu, îl salută. Cei mai mulţi din cei pe care i-a cunoscut în numai câteva luni de când a venit la sanatoriu sunt oameni de treabă, prietenoşi. Mai sunt câteva zile până la plecarea în armată – care e aşa un fel de bornă de hotar a vieţii, un fel de reper cosmic în toată agitaţia, un punct de pornire către altceva, cu o putere de atracţie mai mare chiar dacă necunoscut – şi îl cuprind regretele. Face întreg traseul, intră pe sub pasarela dintre cele două pavilioane mari, răspunde la salutul unui pacient care tocmai trece pe acolo, se strecoară cu abilitate şi mult suspans pe lângă zidurile şi ferestrele laboratorului, o coteşte la stânga, printre chichineaţa clădirii Sterilizării şi pavilion şi ajunge în spatele pavilionului mare, unde este şi biserica.
Aici i-a dus şi Victor pe elveţienii lui, Anna şi Hans, care nu se mai săturau să privească peste tot, să se intereseze de tot, să meargă pe toate cărările, să încerce toate intrările, arcadele joase ale bolţilor scorojite, uşile scîrţâietoare, iar întreaga lor febrilitate venea, desigur, din admiraţia şi interesul faţă de ceea ce acest Grig – prietenul lui care face acum parcă acelaşi drum de promenadă – a reuşit să devină în timp, o mică-mare legendă, chiar şi în Vestul sofisticat şi cunoscător al atâtor şi atâtor experimente şi care nu se mai impresionează cu una cu două oricând.
Anna filmează şi comentează în acelaşi timp, în germană, pentru microfonul camerei, imaginile pe care le prinde. Prinde şi turnul bisericii care are orientarea paralelă cu latura de jos, cea mai lungă, a literei U a pavilionului mare, şi ceasul solar, pe care Grig îl vedea în fiecare din pustiile după-amiezi de sâmbătă şi duminică, zile de week-end goale, fără agitaţia personalului în halate albe, fără mişcarea bolnavilor pe la sălile de tratament, fără vânzoleala, râsetele, vorbele, murmurele, clinchetele din zilele de lucru, care alungă orice adiere de singurătate şi resemnare.
– Mi se pare sinistru locul ăsta! zice deodată Anna, în timp ce lasă camera în jos, pentru o pauză, şi continuă să o ţină atârnată de cureaua solidă. Când văd ferestrele astea de unde ştiu că ne privesc zeci de ochi ai unor oameni năpăstuiţi şi când mă gândesc că microbii se zbenguie poate şi acum în aer, în jurul nostru, că poate îi respirăm, am un sentiment foarte inconfortabil.
– Ţi-e frică, Anna? o întreabă cu îngrijorare reală Hans, care se şi apropie de ea drăgăstos.
– Da. Mărturisesc că nu mai sunt sigură acum că a fost o idee bună să venim aici… M-a apucat brusc o durere de cap îngrozitoare şi am o apăsare pe suflet inexplicabilă…
Victor şi Dora se uită la ea, dar şi la Hans, ca să vadă schimbările apelor pe feţele lor, să fie pe fază dacă modificări bruşte în intenţiile lor de vizitare a acestui loc morbid-romantic survin cumva chiar în această plimbare, ca să poată ajuta, interveni, participa, asista, susţine, încuraja. Este un moment de aşteptare. Pietrişul scârţâie sub picioare la cea mai mică mişcare, iar vocile răzleţe de pe la unele geamuri primesc ecou în curtea interioară largă în care o fântână arteziană părăsită şi dezafectată îşi expune dezolarea, rugina şi disperarea, iar ciripitul unor vrăbii pare înregistrat şi dat la maxim la difuzoare. Hans îşi îmbrăţişează soţia, iar ea izbucneşte în plâns pe umărul lui, în timp ce Victor îi ia camera şi o ţine cu grijă. Plânsul ei, cum se întâmplă în general cu plânsul femeilor, pare să aibă rădăcini ascunse şi nu neapărat vreo legătură cu această vizită, e un plâns din motive necunoscute, sunt nişte lacrimi care curg pe obraji, apoi pe geaca lui Hans, pe seama unor amintiri răscolite şi doar de Anna ştiute. Dora şi Victor stau în aşteptare, nu comit nici un gest, cât de mic, participă prin neparticipare la ceva la care nu se mai poate adăuga nimic, la o clipă îngheţată în clipa vieţii lor, ca o muscă într-o picătură de chihlimbar sau, mai bine, poate, ca urmele acestea de picioare de păsări rămase de când mortarul era moale pe aleea care începe imediat din marginea pietrişului şi duce spre intrarea morgii. Victor s-a uitat în direcţia aceea, apoi, cumpănind în gând lucrurile, încearcă să mişte cu un centimetru mai încolo situaţia.
– Îmi pare rău… Poate că n-ar fi trebuit să urcăm la sanatoriu… Ai dreptate Anna, poate că nu a fost o idee bună…
Într-adevăr, cu aceste vorbe situaţia s-a mişcat suficient de mult, nu doar cu un centimetru, cât spera el, ci cu mai mulţi paşi, pe care au început să-i facă înapoi, pe unde veniseră, în timp ce Anna îşi ştergea ochii şi obrajii cu şerveţele scoase cu abilitate automată din geantă. A mai fost ideea de a urca pe scările de piatră spre colonia de blocuri, dar a fost abandonată repede aşa cum a şi apărut, căci nimeni nu mai avea chef de explorări turistic-literare prin aceste locuri.
Pe scările umbroase, medievale, vechi şi misterioase, doar Victor s-a aventurat, dintre ei, peste ani, după ce starea plămânilor avea să se stabilizeze, după zile şi nopţi de stat întins pe pat, după zile şi nopţi de înghiţit pumni plini de pastile, după ce avea să-şi tăbăcească fundul cu injecţiile usturătoare şi să-şi întărească plica cotului cu intravenoasele lente şi insidioase şi cu perfuziile ale căror picături îi aminteau într-un fel ciudat atât de faptul evident şi fără dubii că timpul trece, cât şi de faptul tot atât de adevărat că timpul se opreşte adesea, stă pe loc şi că numai noi ne mişcăm, în fine, teoriile ştiute, năstruşnice, despre timp şi trecerea lui. Se săturase şi de televizorul din rezervă care mergea mereu pe un canal de ştiri şi comentarii politice pe care preşedintele, împotriva căruia Victor ieşise la proteste în iarnă, prinsese ciudă mare pentru că îi făcea o opoziţie mai mare decât partidele de opoziţie. Cât despre Internet şi Facebook, prefera adesea să le ştie închise zile întregi. Avea la el hârtii şi scrisori, cărţi. Se baza pe ele. A pus şi scrisorile din Armenia către Dora şi ale Dorei către el. Stagiul de perfecţionare de câteva luni pe care l-a avut nu demult la Erevan a fost un moment în care resursele lui emoţionale (după expresia lectorilor de la curs) au fost puse serios în mişcare. Nu-şi găsea liniştea, iar lucrul care îi amplifica şi mai mult frământarea era dificultatea comunicării. Internetul era şi atunci pe val, nu chiar în formele lui de acum, iar dorul de cei dragi era o prezenţă continuă de zi şi de noapte. Scris la taste. Scris de mână. Ecran şi hârtie. Hârtia ţine memoria. Monitorul derutează şi cea mai slabă abilitate a ţinerii de minte. Scrisori, ghişee poştale, plicuri, timbre, ştampile. Email-uri, spam-uri, citite, necitite, pierdute, regăsite, dispărute. Nici după ieşirea cu grupul, sus pe deal, la casa regizorului Paradjanov, de unde se vedeau peste oraş, în ceaţă, cele două culmi ale Araratului, cu zăpadă pe vârfuri, acum în octombrie, nu se eliberase mai mult de dor şi de jale, de plâns de unul singur de milă şi de lipsă de autonomie în viaţa asta care îl poartă uneori prin locuri prin care poate numai Vasile Baghiu visase în poeziile lui.
Când se uită la păpuşile ciudate ale regizorului rus şi o ascultă pe ghida armeancă vorbind ruseşte şi pe traducătorul grupului traducând englezeşte şi apoi armeneşte, reface în minte filmul venirii lui aici. Autobuzul până la Cluj, dormit la pensiune, trezit dimineaţa, aeroportul rece la o ora matinală, zborul la Viena, apoi, pentru că este devreme, la douăsprezece ore de la decolarea spre Erevan, se învârte prin spaţiul aerogării, pe la duty-free shop, la cafenele, pe afară, unde îşi ia un Cola de la market şi se aşază pentru o ţigară pe o bancă în locul unde trag autobuzele şi autocarele care varsă călătorii spre destinaţii care mai de care mai incredibile. Fumează, se duce apoi mai departe spre hangarele cu reclame strălucitoare şi colorate, se filmează cu camera foto, încearcă să facă timpul să treacă mai repede, revine şi intră în sălile de aşteptare unde se întinde pe una din canapelele înalte, citeşte Planul infinit de Isabel Alende şi mănâncă din punga de covrigi de Buzău pe care a cumpărat-o la Cluj. Orele zboară. Se uită la oamenii care trec într-o direcţie şi în cealaltă, târând după ei geamantanele cu rotile, privind undeva departe, dincolo de pereţii spaţiilor imense cu săli, cafenele, birouri de agenţii, toalete, plus cuşetele transparente amenajate special pentru fumători. Fumătorii din zilele noastre… Prigoniţi, izolaţi, stigmatizaţi, comentaţi, criticaţi, alungaţi, puşi la index, expuşi în vitrine mari (aceste cuşete oribile) ca să poată fi văzuţi de toată lumea cum trag visători şi trişti din ţigări şi cum suflă apoi fumul undeva sus, departe, spre ventilatoarele nici măcar eficiente. Nu se duce în cuşcă. Preferă să coboare la parter şi să iasă afară. Măcar să vină seara. Dacă se întunecă, ştie că măcar decolarea va fi „în seara asta”, curând, poate să spună aşa. Impresia că lumea s-a robotizat şi merge pe un drum fără ţintă, la grămadă, fără repere, la întâmplare, dar şi teama subtilă că nu înţelege de fapt lumea asta nouă, o nouă new brave world imaginată de un Huxley al timpului nostru, care reuşeşte să prindă Zeitgeist-ul acestor ani încâlciţi. Pe lângă ei trec cupluri fără copii, cupluri cu unul, doi sau chiar mai mulţi copii, trec bărbaţi singuri, trec femei singure ţăcănind tocurile pe beton, trec întregi echipe sportive cu bagaje colorate, trec oameni cu plete şi oameni cu chelie, oameni eleganţi şi oameni scoşi ca de sub câine, cu hainele boţite după moda bizară care circulă acum nu numai în Occident, dar chiar şi în săracele ţări din Est, femei bătrâne şi superbe femei tinere, moşnegi ticăiţi şi adolescenţi nonşalanţi, costume cu cravată şi bluze lăbărţate. Trec şi grupurile de stewardese şi piloţi, în costumele lor optimiste, cu zâmbetele lor care par să înlăture orice dificultate, cu pasul lor zvelt care nu se poticneşte nici măcar o secundă. Lumea întreagă are ceva de făcut aici la aeroport, se duce undeva sau vine de undeva, cumpără de la dudy-free sticluţe fine cu parfum sau cu băuturi rafinate, cutii cu bomboane de ciocolată elveţiană, sticle de vin, pachete de cafea ademenitoare, chestii artizanale pe care le uiţi undeva prin vreun sertar pentru tot restul vieţii, oamenii cumpără, cântăresc, judecă, ezită, plătesc, cu bani sau cu card, pleacă mai departe în lumea lor. Toţi se agită, au o misiune precisă de îndeplinit,. Numai internauţii, cu căştile la urechi, nu par să se sinchisească de nimic. Nu mai contează. Victor nu vrea decât să audă anunţată cursa de Erevan. E totuşi obositor să stai atâtea ore pe aeroport. Este situaţia omului care nu este nicăieri. A intrat iar în sala de aşteptare, după linia de control a paşapoartelor, a stat acolo, s-a învârtit – a câta oară? – pe la cafenelele şi magazinele din interior… Oboseala îşi spune cuvântul.
Reîntors în sală, îşi întinde picioarele pe taburetul din faţă, încearcă să se împace cu nerăbdarea şi plictiseala. Se uită la o familie de austrieci (sau nemţi) compusă din tată, mamă şi trei fetiţe de aproximativ patru, opt şi cincisprezece ani. Toţi se joacă în spaţiul de joacă dotat cu canapele lipsite de colţuri, mingi de diferite mărimi şi culori şi alte jucării. Se vede de la distanţă cât de bine îşi înţelege tatăl rolul de iniţiator şi întreţinător al spiritului de joacă pentru fetiţele lui, în timp ce mama îi priveşte pe toţi cu detaşare şi mulţumire. Obosesc şi ei şi se liniştesc la un moment dat, trec la activităţi mai paşnice, nu mai ţipă, nu-şi mai aruncă mingile şi păpuşile de cârpă, stau grămadă în jurul unei mese şi discută potolit. Victor încearcă să aţipească, dar nu poate pentru că alături de el vine un cuplu cu un copil mic căruia îi schimbă pampers-ul. Fetiţa spune mereu „Ja! Ja! Ja”, iar ei o îngână amândoi odată ca să-i facă plăcere: „Ja! Ja! Ja!”. Îi face plăcere, pentru că scoate hohote de râs.
Fericirea e simplă. Fericirea e complicată. Au venit şi călătorii pentru Sofia. Au aceeaşi poartă de îmbarcare, doar că vor pleca un pic mai devreme. Se aşază pe scaune, vorbesc, citesc, apoi se ridică şi pleacă la îmbarcare, cu biletele şi paşapoartele pregătite. Mai încolo, la vreo două rânduri de scaune distanţă, un bărbat de vreo cincizeci de ani dă un şir de telefoane unor oameni pe care îi are, se vede, pe o listă. Discută cu ei tare, în engleza aceea internaţională pe care o înţeleg şi pisicile, mai ales cele călătoare, în limba de lemn a escrocilor, despre lucruri confuze, chestii importante pe care clienţii sau partenerii lui le au de făcut. Apoi, la fiecare convorbire, ceva despre Crăciunul care se apropie şi despre cum nu se mai poate face nimic în perioada aceea când toţi, zice el, se pregătesc de vacanţă şi de sărbătoare şi devine practic imposibil să discute cu cineva. Victor îl ascultă ca prin vis, apoi se ridică pentru câteva secunde ca să se dezmorţească. O echipă masculină de handbal a Armeniei inundă pur şi simplu spaţiul sălii. Adolescenţi sau abia ieşiţi din adolescenţă, îmbrăcaţi în treninguri negre cu numele ţării lor pe spate, băieţii se poartă cu reţinere, sunt cuminţi. Se uită pe Internet, pe plăci sau pe laptop-uri, ascultă muzică, occidentală sau armeană, iar atmosfera se animă brusc, capătă nişte accente optimiste pe care românul acesta singuratic şi călător nu o mai spera. Într-o oră şi cinci minute vor decola.

Proză la prima vedere – un fragment dintr-un roman de Radu Aldulescu

Joi după joi
fragment de roman, scris la Akademie Schloss Solitude, din Stuttgart, Germania (07 octombrie – 20 decembrie 2013)

foto radu aldulescuÎşi îngădui în sfîrşit să se uite la ceas, după ce coborî din tramvai la Obor. Nu-i place să se ştie în întîrziere, mai cu seamă cînd îşi lungeşte şi-şi încetineşte deliberat drumul, mergînd pe jos, cu tramvaiul şi autobuzul. Ar ajunge mult mai repede dacă ar lua metroul de la Izvor pînă la Republica, de unde n-ar mai avea decît un sfert de oră pe jos pînă la Granitul. Ceva îl reţine să umble pe sub pămînt cu metroul, poate dorinţa de a vedea oraşul trezindu-se sub ochii lui şi senzaţia stranie că vederea-i emană lumina dimineții. Nici nu-i aşa tîrziu. E abia şapte.
La Obor se sui într-un autobuz din care coborî după două staţii la Piaţa Iancului. De aici luă un tramvai 13 foarte aglomerat. Toată ţărănimea muncitoare se duce la muncă. Umblă, mişună, se-nghesuie, strigă, îşi face loc cu coatele, te-năbuşă în duhori iuţi. Ar coborî, dar e prea tîrziu s-o mai ia pe jos, iar următorul tramvai ar fi la fel de aglomerat. E oră de vîrf, marţea mai ales i se întîmplă, cînd are prima oră la şapte jumate. O zi grea. Dacă nu cumva greutatea îi vine din altă parte. Trebuie din nou să-şi spună că se putea şi mai rău. Luiza, mă rog, purcica lui scumpă, şi el care dintotdeauna se socotise imun la boala asta. N-ar fi crezut şi n-ar fi conceput. Are oroare să se descopere gelos, şi unde mai pui că retroactiv şi pe cine? Pe vechiul lui maestru vrednic de milă şi de silă şi pe alţi estropiaţi asemenea lui. Nevolnici, dezaxaţi, amărăşteni de tot felul, stricaţi la cap şi la maţe, să şi-i închipuie ca să-l năpădească greaţa punîndu-se-n pielea lor. Încercaseră doar aceeaşi mare cu degetul, cum spune ea, scroafa ordinară! Tîrîtura! Toţi căscaseră gura la stiuaţia, darea de mînă, generozitatea, disponibilitatea, iar stricăciunile de un leat cu maestrul, salivaseră bucurîndu-se la tinereţea ei, pînă ce şi ăştia se lipsiseră. Bineînţeles că se lipsiseră, degeaba se dă ea pretenţioasă, că n-ar fi corespuns. El, dragul de Emanuel, a corespuns, mă rog, încă nu s-a lipsit.
De acolo-i vine greutatea, învîrtoşînd greutăţile zilei de marţi şi toată masa asta haotică strivindu-l, un popor zburător sporovăitor croncănitor înfometat în draci. S-ar putea s-o iubească, ceea ce s-ar putea să justifice gelozia. În cazul cînd iubirea ar fi o boală întreţinută de altă boală, durerea surdă care macină măruntaiele, obsesia întreţinută de aplecarea ei spre scîrboşenii de felul ăsta. Care scîrboşenii? Bărbaţi şi femei basculaţi claie peste grămadă, închipuind sfîrşitul lumii cu sfada lor de cîrîieli, dă-te domne mai în faţă niţel că n-am loc să cobor, mi-ai băgat cotu-n burtă, dacă nu-ţi convine de ce nu umbli cu maşina mică cocoană şi hai sictir de nesimţit şi foamea pă voi cît capra şi tu boşorogule te caută moartea pe-acasă şi umbli brambura prin tramvaie, a-nnebunit lumea oameni buni şi mai închinaţi-vă şi mai pocăiţi-vă-ţi, huooo, nebunilor şi netrebnicilor, tu L-ai omorît pe Iisus!
A auzit bine sau i s-a părut? L-a lăsat în părculeţul de la Sfîntu Gheorghe şi-l găseşte aici. Sau ăsta-i altul? Altul care zice şi totodată altul care L-a omorît. Lumea se calcă în picioare şi el îşi caută motivaţia în tot balamucul ăsta. În definitiv ea i-a schimbat viaţa. Se înghesuie cu neamurile proaste, dar la o adică şi-ar putea permite să vină la Grup cu taxiul. Nu doar marţea, ci zi de zi, ca domnişoara Crina. De unde o avea curva aia atîţia bani? Se dă domnişoară, pretinde să i se zică domnişoară, şi ea face bani cu curu’. Sau de unde ştii că n-o fi domnişoară? Auzi ce-l frămîntă. În loc să-şi vadă de necazul lui. Şi dacă Luiza ar fi precum curva de Beatrice? Nu vezi că încotro întorci capul numai peste curve dai? Doar nu degeaba şi-a dorit-o naşă. Genul ăla de femeie capabilă să facă viaţa un calvar oricărui bărbat. Mai puţin desigur acelora dotaţi pentru a face viaţa calvar oricărei femei. Acelaşi calvar în definitiv şi mai mişcă-te domne că vreau să cobor şi nu vezi cocoană că nu mai am unde. Fă o reclamaţie dacă nu-ţi convine. O reclamaţie la comitetu’ central. Partidu’ te va rezolva. Partidu’ ne rezolvă pă toţi. Da, ne-a dat ulei şi zahăr pă cartelă. Alo, tovarăşa, ai grijă cum vorbeşti. Tovarăşă-i mă-ta, bă nesimţitule! Şi nu te mai împinge-n mine, porcule! Au, mă violează! Violeaz-o bă mai repede că vreau să cobor la prima. Eşti şi bună de violat, nu te uiţi la tine cum arăţi? Hai sictir! Femeie bătrînă şi-ţi arde de prostii. Alo-alo, dom’ profesor, oamenii ăştia face strunguri pentru ţară, aşa că dă-ţi seama cum vorbeşti. Tu L-ai omorît, tătuţule, tu L-ai omorît pe Iisus.
S-ar putea să fie tot ăla după voce. Umblă brambura prin lume. Alo, dom’ inginer… Nu trebuie să pui la inimă. Atîta că pe una ca Beatrice se vede ce-i poate pielea, în timp ce la Luiza boala-i ascunsă întrucîtva, dar cu atît mai grea şi mai periculoasă. N-ai decît să te împaci cu gîndul că i-ai luat boala la pachet cu situaţia, familia bună, apartamentul din buricul oraşului, cecurile cu cîştiguri în Dacii… După ce s-a tăvălit ca scroafa în mocirla desfrîului, şi-a făcut cheful să se mărite. Şi-a găsit prostul. Nu-i pasă. Vorba aia, o speli şi-i ca nou. D-aia nici nu şi-a pus mintea vreodată să fie gelos. Se ştie doar, urmele lăsate de bărbat în femeie sînt ca urmele lăsate de pasăre în aer şi de peşte în apă… Şi totuşi ele se simt şi se văd, cînd vrei cu tot dinadinsul să simţi şi să vezi. Treizeci şi doi de ani este o vîrstă propice să-ţi pierzi minţile pentru o femeie, vorba vine să ţi le pierzi. Să te legi la cap adică fără să te doară. Să calci de bună voie în rahatul ăsta şi pe urmă să te lingi pe tălpi ca pisica. Ai învăţat să vorbeşti şi să gîndeşti de la ţărănimea asta muncitoare care se-nghesuie, urlă şi scuipă ocări, toţi sîntem o apă şi-un pămînt, un compost de viscere agresive-duhnitoare şi nu-mi spune tu mie nemernicule să merg cu maşina mică dacă nu-mi convine, ba tu să-nveţi pe mă-ta şi pe tac-tu să mănînce căcat cu copiii lor la masă şi hai sictir paţachină ordinară, ţigancă împuţită şi lingea-m-ai, burtosule! Ţ-ale dracului de ciori, c-aţi invadat tot Bucureştiul de nu mai are lumea loc de voi! Alo-alo, dom’ doctor, pe munca la oamenii ăştia ai făcut facultăţi… Huo, huo, tu L-ai omorît pe Iisus.
Oricum vorba asta umbla din gură-n gură. O blasfemie învîrtoşată de vremurile care se precipită. Ba nicidecum vremurile, ci tu te precipiţi. Alo-alo, dom’ profesor! Ea i s-a dăruit de fapt din toată inima, devenind comoara lui. A continuat totuşi să se considere comoara părinţilor. Alo, alo… Nu mai împingeţi oameni buni că mă omorîţi, nu mai am aer, mă sufoc oameni buni! Opreşte dom’ vatman tramvaiu’ că se suflocă. Se suflocă, n-auzi, i-a intrat un floc pe beregată, hi-hi-hi… Ca să afle pe urmă din gura ei că părinţii, medici eminenţi, pasămite destupaţi la cap în ultimul hal, fuseseră extrem de îngăduitori, o încurajaseră chiar în privinţa bărbaţilor a amanţilor ocazionali, ştiind-o cică lucidă, capabilă să decidă singură ce-i prieşte şi ce nu, perfect sănătoasă fizic, mintal şi emoţional.
Las-o, Gelule, nu vezi că-i beată? O băgăm la decretu’ patru sute. Pune-i fiola s-o vezi că-i beată. Se duce la muncă beată, o băgăm la decret… Decretu’ patru sute doi, bea şefii bem şi noi, hi-hi-hi… Ia-i glanda, tătuţule, nu mai sta cu el la discuţie! Înţeapă-l, tătuţule! Aha, beată-i mă-ta care te-a făcut dobitoc! Bagă-i şurubelniţa-n burdihanu ăla plin de raht! Pune-i maţele pă gard, tătuţule! Alo, dom’ profesor, degeaba te dai rotund, oamenii ăştia face locomotive şi compresoare, aşa că vezi… Băi, muistule, băi găozare care scrii la ziare!…. Voi aţi băgat ţara-n rahat! Are dreptate preşedintele Ceauşescu… Băi, mă piş pă şăpcălia ta. Alo, vezi că te dau pe mîna procuraturii… Dom’ vatman, mai dă-i dracului jos pă spoitorii ăştia cu spoim tingiri că ne-a-mpuţit tramvaiu’… Adă cătuşele alea dom’ plotonier, să-i legăm de calorifer că le-a intrat democraţia-n cap… Şi mai tacă-ţi fleanca, lindicu’ principesii! Alo-alo, unde te crezi aici? La tine-n Moldova? Păduchioşilor şi rîioşilor şi janghinoşilor aţi împuţit Bucureştiul de ţărani băşiţi. Alo, domnu’… Nu mai sta la discuţie, tătuţule! Ţ’ale dracului de ciori, că dacă trăia Antonescu… Ei ce să mă fac acuma, dacă nu i-ai suflat în cur lu’ Antonescu să nu moară… Puşcăria te mănîncă, băi idiotule, ce crezi că-i aicea sat fără cîini? Alo, domnu’, matale nu eşti sănătos la cap? Sănătoasă pe dracu! Alo, dom’ doctor, îţi trag una de vomiţi cărăbuşi! Medici eminenţi incapabili să-i pună diagnosticul, păi dacă ei i-au cultivat boala… Ja la căruţă că ne omoară rumânii. Mama voastră de ciori, boala asta rea şi urîtă, de care el ar fi tras nădejde s-o vindece şi ea nemaiprididind să-şi laude părinţii bîrfindu-i totodată subţire, cică ei ştiind-o că nu-şi pierde capul, tocmai de aceea au sperat pînă-n ultimul moment că-i va da papucii golanului, filfizonului, profesorului rupt în fund, ţărănoiului împuţit pus pe căpătuială, piticului oltenesc înfipt ca căpuşa să sugă din rostul lor, tătuţuleeeee!… Ia-l de pe mine că-l omor! Auzi bă, dacă-ţi trag una îi zici la popă domnu’ doctor. Alo, dom’ doctor, nu te pune cu oamenii ăştia! Vă daţi intelectuali ai? Împuţitule! Nu vezi că puţi de la o poştă?! Nespălatule, vii aici să ne dai păduchii tăi! Sugi pula, băi! Nu, nu mai are nici un rost să i-o ascundă, acum că ei nu mai au nici o putere, în caz c-au avut vreodată. O sugeţi, da, tot ce-şi puteau permite erau nişte mici răutăţi, tătuţuleeee, nişte mici răzbunări copilăreşti, călcînd pasămite la rîndul lor pe inima Luizei, exorcizînd duhul rău care le-o răpise, bălăcărindu-l în faţa ei cînd el nu era de faţă. Alo, dom’ profesor, nu te pune cu oamenii ăştia. Ştiind totuşi că la un moment dat îi va ajunge la urechi, va afla ce este el pentru ei, golan, ţărănoi, pitic oltenesc şi tot aşa. Alo-alo, dom’ profesor, te bat pînă te caci ca capra. Pe Luiza chiar o amuza jocul ăsta, care face parte dintr-un joc mai amplu, incluzînd şi felul în care avea să le rîdă-n nas căsătorindu-se, făcînd nuntă şi mutîndu-se la casa ei cu piticul oltenesc, pe banii lor. Tătuţuleeeee! Alo, com’ vatman…. Huo, voi L-aţi omorît! Alo-alo…

* *
*

Bulevardul se lărgeşte, cuprinzînd rondul dintre gardul Granitului şi părculeţul din marginea Cosmosului, şi tramvaiul întorcînd, răsucindu-şi greoi botul spre oraş şi coada spre şoseaua ce coboară-n vale spre comuna Pantelimon. În sfîrşit opreşte şi varsă prin toate cele opt uşi şuvoiul de lume care se risipeşte în patru zări dimpreună cu Emanuel traversînd spre Cosmos transpirat, netezindu-şi din mers costumul boţit, aranjîndu-şi cravata sucită. O ia repede pe străduţele dintre blocuri spre Grup, reprimîndu-şi iarăşi pornirea de a se uita la ceas. Marţea viitoare poate o să mai meargă cu tramvaiul ăsta, dacă n-o să ia metroul sau taxiul şi deja s-a pus căldura peste oraşul trezit, zvîrcolindu-se în spasmele unei boli necunoscute. Un ţăcănit de tocuri se apropie, te urmăreşte, nu întoarce capul şi nu te uita la ceas, ai ajuns în Cosmos şi Grupu-i la o aruncărută de băţ. Alo, alo, dom’ profesor, stai mai uşor că tot acolo ajungi. Îl ajunge Crina gîfîind, cu fustă galbenă mulată pe rotunjimi opulente, apetisante-dizgraţioase, scurtă pînă la jumătatea genunchilor groşi. Faţa ei roşie ca o fleică şi anodină, e a unei domnişoare în curs ireversibil de îmbătrînire. Pare ceva mai durdulie decît Luiza, dar în schimb mai înaltă, otova, cu constituţie de femeie-jandarm.
– Bună, Crinule, ai venit tot cu tramvaiul ăsta? o întrebă, deşi ştie că ea nu foloseşte tramvaiul, dar trebuie să-i ofere ocazia de a povesti despre deliciile călătoriei cu taxiul. De astă dată însă, Crina are un subiect mult mai important:
– Auzi, de ce nu mi-ai spus atunci din capul locului pentru ce îţi trebuie Pahonţu?
Pahonţu? Parc-ar avea tonul unui anchetator. Altminteri, ea ţine la Emanuel. A găsit-o în Grup cu oarecare vechime şi foarte dispusă să-l pună la curent cu mezalianţe şi urzeli, de cine să se ferească şi cum. I-a spus chiar că mulţi au sfătuit-o să se ferească de el, că prestează pe la Miliţie sau la Securitate, deh, gura lumii mănîncă de toate.
– Pahonţu? Io mai ştiu de ce nu ţi-am spus? Probabil c-am uitat. Dar ce importanţă ar putea să aibă?
Ştie prea bine, dar refuză să dea importanţă şi să-şi facă griji, tot aşa cum refuză să se uite la ceas cînd se ştie în întîrziere. Strategia struţului, mă rog, uneori chiar dă rezultate.
– Are foarte mare importanţă. Dacă mi-ai fi spus că-l iei să-ţi facă ordine-n clasă cu pumnii…
– Alo, doamna profesoară, eu nu obişnuiesc să practic astfel de metode pedagogice. Cine ţi-a spus, e rău intenţionat.
– Bineînţeles că-i rău intenţionat, dar dacă mi-ai fi spus, aş fi ştiut ce să-i spun lui Aurel. Că ai avut probleme mari cu elevii la clasă şi-ai fost de cea mai bună intenţie. Ai vrut să rezolvi cu mijloace proprii, fără să mai apelezi la direcţie şi chiar ai rezolvat. Aş fi ştiut…
– Nu mă-ndoiesc, Crinule, ai fi ştiut.
– Aşa însă, m-a luat pe nepregătite. N-am reuşit să te dreg şi-i pornit rău de tot. I-au băgat limba-n ureche, i-au împuiat capul că pui elevii să se bată-n clasă… Ce mai, e montat tare de tot pe chestia asta.
– Nu ştiu, n-am aflat nimic pînă acum…
– Îţi spun eu dacă nu ştii. De data asta chiar e montat. L-au montat prietenii tăi, umflatu’ ăla de Coroianu şi curva aia de Graţiana…
– Alo, alo, doamna profesoară, vorbeşti ca-n Cosmos, ca-n tramvaiul 13? Sîntem într-o instituţie de învăţămînt socialist…
Au trecut de poarta Grupului şi s-au oprit în faţa intrării profesorilor. Tocmai a sunat de intrare la prima oră, dar nu se grăbesc. Emanuel e avid să ştie cum a fost perceput balamucul şi încăierarea de joi, care ar fi tras speranţa că vor trece neobservate. Crina a devenit oricum de o vreme informatoarea lui de nădejde, mai ales de cînd a invitat-o la nuntă. A avut o bună intuiţie invitînd-o. Pe ea şi pe directorul Gabrea, cică montat…
– Totuşi, dragă, nu-i el omul care să pună botul la nişte turnătorii ordinare. Nu fi fatalistă. Vrei cu tot dinadinsul să mă sperii?
– Nu vreau să te sperii. Vreau doar să te pun în gardă. Dacă mai află şi din părinţi şi vin cu reclamaţii la direcţie…
– Ştii ceva de reclamaţii de la părinţi?
– N-am auzit încă, dar e foarte posibl după tot balamucul.
– Ce balamuc?
– Las-o baltă, Emanuel, toată lumea ştie.
S-au despărţit plecînd fiecare la clasa lui, pe vorba asta: toată lumea ştie, reverberînd îndelung în capul lui Emanuel. S-ar putea ca lumea să ştie chiar mai mult decît s-a întîmplat. E posibil ca aşa zişii lui prieteni, profesorul de fizică Dorin Coroianu şi profesoara de desen tehnic Graţiana Teodorescu s-o fi umflat, mă rog, ar fi cam singurii din Grup cărora nu li s-a putut face simpatic. În rest, toată lumea ar avea numai vorbe bune… Cît s-o fi umflat? Îşi luă numaidecît seama: oricum e destul de umflată: Albineţ n-a mai apărut la şcoală şi douăzeci şi şase de elevi, plus portarul ştiu în ce hal l-a scos joi din Grup. Toată lumea ştie, da, faţa lui Albineţ, ochii negri, umflaţi, însîngeraţi şi nasul negru îi jucară în faţa ochilor toată ziua, predînd şi ascultînd şi aşteptînd să fie chemat la director să i se spună… Ce să i se spună? Nedezis de stilu-i jovial-colocvial, directorul Gabrea să-l atenţioneze, tovarăşu’ profesor, ai cam călcat pe bec. Fiindcă-i pentru prima dată, noi te iertăm, dar să nu se mai întîmple… N-ar fi fost chiar pentru prima dată; de-a lungul a opt ani mai trecuse prin episoade de felul ăsta şi totuşi parcă niciodată n-a avut parte de o astfel de escaladare a violenţei. Îl asalta faţa desfigurată, de extraterestru, a lui Albineţ, iar din dosul ei, chipul veşted, de beţiv al directorului perorînd: e inadmisibil, tovarăşu’ Clomfirescu, vom pune cazul în discuţie în Consiliul profesoral şi în şedinţa de partid. Oricum s-a aflat şi la Minister şi aşteptăm o decizie în ce te priveşte. E inadmisibil, intolerabil, contrar principiilor… Învăţămîntul nostru socialist… Unde-ai învăţat aşa ceva, tovarăşu’ profesor?… La noi în Grup? Noi nu încurajăm astfel de metode… Ăsta-i caz penal, tovarăşe profesor… Să zici mersi dac-ai să scapi doar cu excluderea din învăţământ…
Te dau pe mîna procuraturii, idiotule! Auzise şi ştia de cazuri mai grave, care rămăseseră fără nici un fel de consecinţă pentru împricinaţi. După cum ştia şi cazuri mai puţin grave, care se lăsaseră cu pedeapsă penală. Norocul, deh, şi felul cum eşti văzut. Cum s-ar putea apăra? A făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să-i despartă, văzîndu-i că se bat, ceea ce-i în definitiv purul adevăr. Şi cum de i-a venit ideea să-l cheme pe Pahonţu? Păi s-a simţit ameninţat şi nu putea să-şi ţină ora, iar dacă s-ar fi dus la director… Directorul nu se vrea deranjat cu căcăţişuri din astea, cum le spune… Directorul nu-l chemase. Umbla absorbit pe culoar, mergînd spre ultima oră din ziua aceea, cînd iarăşi auzi în urmă paşi urmărindu-l. De astă dată nu mai erau tocurile Crinei. Nu întoarse capul, încercă să ghicească cine-i, pînă se pomeni cu o palmă peste ceafă, amicală, izbită totuşi destul de puternic pentru a-l dezechilibra. Tovarăşului director Gabrea îi arde să joace bîza. După cît e de binedispus, nu-i aşa gravă cît ajunsese s-o vadă învîrtoşînd-o în mintea lui şi căscînd gura la aberaţiile Crinei.
– Alo, alo, dom’ profesor.
– Să trăiţi, dom’ director, zvîcni îndreptîndu-se. N-ar fi lipsit mult ca să ducă palma la frunte, ceea ce păru să-i facă plăcere directorului.
– Pe loc repaus. Punctă trăngîndu-i încă o palmă, în umăr.
Chiar îi arde de bîză. Directorul şi profesorul de matematică Aurel Gabrea e lung, deşirat, mai înalt cu mai bine de un cap decît cel de-al doilea profesor de matematică din Grup. E slab şi umflat totodată, avînd pîntecul ca o minge de baschet abia ascunsă sub sacou.
Cei doi ar putea forma un cuplu de toată bafta, gen Pat şi Pataşon, dacă ai face abstracţie de ascendentul dezinvolt exercitat de director asupra lui Emanuel.
– Dom’ profesor, cînd mai organizezi meciuri de box la clasă, să mă anunţi şi pe mine. Chiar mă interesează şi mă pasionează şi destul de rar am ocazia.
Sarcasmul său îl derutează pe Emanuel. Dă să se justifice, dar i se face semn să tacă, printr-o a treia palmă, oprindu-i-se la cîţiva centimetri de nas. După cum dă din mîini ca o moară, s-ar putea să fie într-adevăr pasionat şi interesat. Şi n-are stare să asculte, vrea doar să fie ascultat.
– În afară de meciuri de box, poate mai organizezi şi cercul ăla de matematică.
Cercul pe care i l-a pasat din mers lui Emanuel, încă din primele săptămîni cînd a venit în Grup.
– Cercul se ţine în fiecare vineri la ora patru, dar nu reuşesc să adun mai mult de cinci elevi.
Rînji în acelaşi stil colocvial-jovial, expeditiv:
– Am înţeles. Doar dacă-i pui să se bată, poţi strînge mai mulţi.
Iarăşi dădu să-i explice – el nu pune copiii să se bată, cine i-a spus e rău intenţionat… – şi iarăşi i se puse palma-n nas.
– Ai grijă, dom’ profesor.
Atît şi s-a răsucit spre biroul său. În nici un caz n-arăta montat. Crina exagerase. Exagerarea Crinei avea însă în afara Grupului o sursă precum un focar de infecţie, extinzîndu-se fără grabă şi fără să întîrzie, pentru a urma ciclul pornit în joia aceea fatidică. La o săptămînă, în joia următoare, Emanuel găsi o citaţie de la Miliţie în cutia de scrisori – să se prezinte la circă în decurs de o săptămînă. Asta a fost dimineaţa, cînd să plece spre Grup şi n-a mai avut răbdare. După masă s-a dus de la Grup direct la Circa de Miliţie a sectorului 1 de pe strada Luigi Cazzavillan. Plutonierul de la poartă îi dădu altă citaţie-convocare, la o adresă a Consiliului Culturii Socialiste şi un birou pe care-l ştia al căpitanului Ardelean. Deşi ocolişul ăsta i se părea ciudat, răsuflă uşurat întrucîtva. Asta-i altă poveste, o poveste mai veche… Oamenii vor să-l reactiveze, sau să-l atenţioneze, precum directorul Gabrea. Oricum ei sînt peste tot prezenţi şi veghează. Aerul relaxat, jovial-colocvial al directorului Gabrea, i-l aminteşte pe căpitanul Ardelean. Relaxarea e o mască; altminteri ei se pricep să-şi apere pielea şi pîinea. Nu şovăie adică să calce pe capul oricui. Sînt hotărîţi. O hotărîre derivînd dintr-o regulă a supravieţuirii şi parvenirii deprinsă de timpuriu şi de Emanuel. Regula are meandre, strategii şi subtilităţi de tot felul, care inevitabil duc la momentul adevărului: ia-i glanda, tătuţule, nu mai sta cu el la discuţie! Îi zdrăngăne-n piept tramvaiul 13, drumul spre Grup şi Cosmos, gîndindu-se la căpitanul Ardelean; ce-o să-i spună căpitanului, că nu mai vrea şi nu mai poate… Ar fi prea simplu. I-a mai spus-o cîndva, iluzionîndu-se atunci că un oltean isteţ ca el ar putea să întoarcă pe dos un ardelean securist împuţit. Şi acuma iarăşi, ca o boală hrănindu-se din ea însăşi, care vine din adîncul pămîntului. Asta-i în firea omului în definitiv. Uită-te la Crina cum din proprie iniţiativă i-a devenit informatoare fidelă; în firea omului în general şi-a femeii în special. Va scrie într-o bună zi un eseu care va comenta note informative ale cîtorva sute de femei şi bărbaţi subzistînd şi parvenind prin turnătorii aplicate prietenilor, rudelor, colegilor de şcoală şi de serviciu, verbale sau scrise, semnate sau anonime. Probabil că cei mai dotaţi şi prezentînd interes, ar fi oamenii cu un anumit grad de cultură şi creativitate, care le potenţează capacitatea de a-şi influenţa semenii. Eva colaborînd cu şarpele şi împărăşind lui Adam experienţa acestei colaborări, a declanşat căderea. O cădere ireversibilă, i se scîrbise lui şi se zisese, dar n-ar fi avut cum să dureze. În scîrbă subzistă foamea. Doar să fii ispitit, scuturat puţin. Căpitanul Ardelean, da, o poveste străveche.
L-a găsit în dosul aceluiaşi birou străvechi tapetat cu placaj băiţuit negru, ieşit probabil din fabrică pe la sfîrşitul anilor patruzeci, mai vîrstnic decît Emanuel, şi-n acelaşi costum căcăniu lăliu, de funcţionar culturnic salahor cu intelectul, care veghează aplicarea politicii Partidului în conformitate cu prosperitatea personală şi a familiei, căutînd şi descoperind la tot pasul duşmani ai Partidului şi poporului. Poporul ăsta zburător, cîrîitor şi sporovăitor, tătuţule, i-ai glanda, şi aceeaşi cravată gri cu nodul minuscul ieşind de sub gulerul cămăşii albe arătînd ca întotdeauna nespălată, umbrită de guşa vineţie, de lăutar martirizîndu-se cu vioara strînsă sub bărbia dublă, şuierîndu-şi totodată partitura vocală pe sub buza groasă:
– Alo-alo, dom’ profesor, nu mai vrei să dai pe la noi să ne întrebi de sănătate, şi-i întinse peste birou angajamentul, acelaşi din urmă cu şapte-opt luni sau altul. Să-l semneze, desigur, şi n-ar mai fi fost nevoie să-l citească. Ştia doar ce scrie acolo şi totuşi parcă prea din scurt.
– Ultima dată cred c-am fost destul de explicit. Şi oricum nu mă pot hotărî aşa, pe loc. Îmi trebuie puţin timp de gîndire.
– Alo-alo, dom’ profesor, drept cine ne iei?
– Ştiu că reprezentaţi Consilul Culturii Socialiste şi Securitatea Statului. Respect aceste instituţii, dar nu mă puteţi constrînge…
Căpitanul Ardelean îl privea pe sub genele lăsate, de-ai fi zis că-i gata să adoarmă. Expresia aceea dezabuzată îl edifică pe Emanuel instantaneu. Aproape că nici n-ar mai fi fost nevoie de expunerea pe care i-o servi pe tavă, ca o băutură tare menită să-l limpezească, să-l readucă cu picioarele pe pămînt. Un salahor cu intelectul, într-adevăr, un bun cunoscător al materialului uman care face obiectul muncii sale. Ştia cu lux de amănunte, mai bine decît era în stare să-şi amintească Emanuel, tot ce se petrecuse joia trecută în şcoală, la ora de matematică a clasei a zecea C. Ştia de asemenea parcursul elevului Albineţ Vasile, de cînd a fost urcat în tramvai şi pînă-n clipa de faţă. Ştia lucruri necunoscute lui Emanuel, directorului Gabrea şi altor profesori din Grup, care nu-şi puseseră problema de ce absentează elevul Albineţ, făcînd eventual legătura între absenţele lui şi incidentul de joi.
– … ajuns acasă la ora douăsprezece, bătut, desfigurat, martirizat în ultimul hal. Vasile Albineţ locuieşte cu mama lui într-o garsonieră de pe bulevardul Socului. Un copil sărman, crescut de o femeie singură, cu sacrificii şi suferinţe. Maria Albineţ, muncitoare la Intreprindrea Electroaparataj, a trebuit să-şi interneze de mai multe ori fiul la Spitalul Gheorghe Marinescu în urma manifestării unor labilităţi psihice, care îl fac suspect de schizofrenie paranoidă. Bineînţeles că nu ştiai aceste amănunte, dom’ profesor, şi nici nu te-ar fi interesat. N-ai avut vreodată minima deferenţă de a te apropia de sufletele copiilor. Copiii clasei muncitoare, dom’ profesor, de pe urma cărora îţi cîştigi pîinea. Vai de capu’ nostru, dom’ profesor, oamenii ăştia… Vocea căpitanului pieri, părînd să se înece de indignare. Emanuel îi sări în ajutor, preluînd şi completînd cu glas ferm: Oamenii ăştia face strunguri şi locomotive pentru ţară. Păi vezi că ştii, dom’ profesor, reveni căpitanul înseninat. În definitiv, mulţi ştiu, dar nu ţin cont, nu pun în practică. Teoria ca teoria, dom’ profesor, dar practica ne omoară. Ne pretindem genii, ieşite din te miri ce pepiniere de rahat, înfiinţate de tot felul de degeneraţi, în loc să avem grijă… E inadmisibil, dom’ profesor, de unde atîta ignoranţă, nepăsare, lipsă de interes… Toate astea se vor întoarce într-o bună zi împotriva celui care le practică. Deci: întorcîndu-se de la lucru la ora patru, Maria Albineţ şi-a găsit fiul desfigurat, abia ţinîndu-se pe picioare şi vorbind incoerent. Tot ce a putut afla de la el a fost că l-au bătut ţiganii în Cosmos – o minciună, cum avea să se dovedească mai apoi, care nu l-ar fi dus capul s-o ticluiască de unul singur. În fine, toată povestea s-ar fi putut termina aici, dom’ profesor, aşa cum de bună seamă că ai preconizat. Cît de îndurerată şi indignată ar fi fost, femeia nu s-ar fi complicat să facă o reclamaţie la Miliţie împotriva unor ţigani despre care nici fiu-său nu ştia nimic. În cazurile de genul ăsta trebuie să te bazezi pe zicala prinde orbul scoate-i ochii. Ceasul rău însă, dom’ profesor, nenorocirea: starea copilului s-a înrăutăţit extrem de rapid, încît la ora şapte a trebuit să fie internat la Spitalul de Urgenţă Floreasca, unde se află şi-n momentul de faţă în stare gravă, în comă, cu comoţie cerebrală, conectat la aparate. Oricînd poate muri, aşa încît cazul a intrat în vederea Procuraturii. Bătut în Cosmos. Omorît în bătaie în Cosmos. Cosmosul însă, nu-i sat fără cîini, dom’ profesor, nu zboară aiurea meteoriţii prin el, hă-hă-hă… Cosmosul e una dintre cele mai strict monitorizate zone din Bucureşti în privinţa infracţiunilor. Bătăi, jafuri, tîlhării, crime, totul se află sub controlul interlopilor locali, care colaborează fructuos cu Miliţia şi Procuratura. Ca simplu fapt divers bun să te edifice, pot să-ţi spun că am un nepot care a fost de curînd înjunghiat în Cosmos, în împrejurări hilare: fiind în trecere prin zonă, a văzut doi inşi acostînd o fată, apostrofînd-o şi agresînd-o în plină zi, printre cetăţeni paşnici văzîndu-şi de drum, cum ar fi trebuit să facă şi el şi azi i-ar fi fost mult mai bine. A intervenit însă, nu anihilîndu-i pe cei doi pentru a salva fata ca un adevărat bărbat, ci ţinînd cu tot dinadinsul să-i atenţioneze că nu e bine şi nu e frumos ceea ce fac, drept pentru care i s-a dat o replică promptă: a fost hăcuit cu cuţitul şi lăsat în drum în nesimţire, cu o coapsă făcută ferfeniţă. A stat acolo o jumătate de oră, pînă s-a îndurat un şofer să-l ducă la spital. S-a ales cu piciorul amputat, iar făptaşul n-a putut fi pedepsit, deoarece se află sub protecţie. Ce fel de protecţie, ar fi mai complicat de explicat. Ceasul rău şi nenorocirea, iarăşi, dar că s-a întîmplat în Cosmos n-a tăgăduit nimeni. Cosmosul şi-a asumat-o. Pe elevul Vasile Albineţ însă, nu l-a bătut nimeni în Cosmos. N-a fost greu de aflat de asemenea că el a fost bătut în şcoală, la ora de matematică, sub supravegherea profesorului Emanuel Victor Calomfirescu.
Căpitanul Ardelean îşi tamponează fruntea şi fălcile cu batista. Efortul expunerii l-a făcut să asude şi încă ar mai fi de spus destule. Dincolo de puseul de spaimă ce-i încleştează maxilarele, Emanuel găseşte răgazul să-l contemple şi să constate că arată mai obosit decît şi-l aminteşte din urmă cu şase-şapte luni. I s-au lăsat fălcile şi au căpătat o nuanţă lemnoasă, iar cearcănele din jurul ochilor uşor bulbucaţi, au devenit şi mai negre. Oricum povestea asta pare să-l afecteze la fel de mult ca şi pe el, deşi doar el e pasibil să suporte nişte consecinţe.
Puse pe biroul căpitanului angajamentul semnat. Asta-i tot ce poate face, îşi spuse. De semnătură şi de felul cum o va onora depinde soarta lui, mai mult chiar decît ar depinde soarta lui Albineţ, dacă va trăi sau nu. Acest din urmă gînd îi risipi spaima. Îi va fi greu, dar nu pînă într-atît încît să nu poată duce greul ăsta, ajutat desigur de căpitanul Ardelean.

proză la prima vedere – un fragment dintr-o povestire de Veronica D. Niculescu

Lampioane, veselie

Veronica D. Niculescu

(fragment inedit)

Dacă spitalul ar fi fost la celălalt capăt al oraşului, priveliştea ar fi semănat cu cea de pe moneda de trei lei: s-ar fi văzut turnurile fumegânde ale petrochimiei, schelele înălţându-se-n zare ca la carte. Aşa însă, totul e exact ca pe moneda de un leu, pe care orice copil o cunoaşte mult mai bine. Cocoţată în genunchi pe scaunul de lemn, Doiniţa se uită cât e ziua de lungă pe fereastră: un tractor roşu înaintează de la stânga la dreapta pe câmpul nesfârşit cu o viteză infimă, scriind un rând de poveste. Limbile ceasului nevăzut şi neauzit se rotesc undeva, cine ştie cât, îngreunând genele, iar dacă tragi un pui de somn tractoraşul revine iarăşi la stânga şi iarăşi îl poţi urmări cum scrie un rând, până vine iar somnul. La apus, soarele face vopseaua sa roşie să se învăpăieze şi mai tare, stacojiu e cuvântul necunoscut care se ară la o singură trecere, ultima, înainte ca toate să se îmbrace în nuanţe de cenuşiu şi apoi de albastru, după care noaptea. Însă abia dimineaţa totul seamănă cu adevărat cu moneda de un leu, atunci când soarele se înalţă argintind acest teren din spatele noului spital judeţean, la margine de oraş, unde în afară de tractor nu mişcă altceva cât e ziua de lungă.
Dar acum e seară, a trecut şi vizita, tractorul şi-a scris acel rând final şi a rămas încremenit acolo, în dreapta, un punct la marginea dreptunghiului cafeniu croit în verdeaţă, iar lumea şi-a închis pleoapa, tot ce e afară a încetat să mai existe, în salon lumina a mai ars doar câteva minute, apoi a stins-o vreo infirmieră şi a rămas doar o pană triunghiulară gălbuie, ca o felie de caşcaval din carton, de vitrină, proptind uşa întredeschisă a salonului. Dincolo de aceasta, pe coridor, paşi, şoapte, câte un râs destrămat iute, o glumiţă nereuşită, vreo asistentă care caută să adoarmă un copil neliniştit, un plâns îndepărtat, nici un cântecel niciodată.
Când se vor stinge toate, toate, abia atunci se va aprinde înăuntru licărul tainic, şi adormind Doiniţa va ajunge acasă din nou, nu chiar în vis, ci undeva prin labirintul care leagă o lumină stinsă de alta, privind degetele tatălui cum extrag oase fine din carnea peştelui alb şi şorţul umed al mamei adunându-se în cute hotărâte în poală. Şi tot aşteptând cu tâmpla proptită de muşamaua cu ciuperci, îndemnată să mănânce, va simţi deodată marginea rece, metalică, a patului de spital şi va înţelege că nu e acasă, şi-şi va aminti că nu mai este acasă, şi nici nu ştie când şi dacă o să mai fie vreodată acasă, asta nu i se spune, acum e aici şi asta-i tot ce există. Însă, din fericire, nu-chiar-visul este relativ uşor de chemat înapoi, evadarea se face stând ghemuită pe o parte: iat-o, o fetiţă de cinci ani pierdută în aşternuturile albastre ale spitalului, încovrigându-se tot mai tare, şi chiar poziţia aceasta a trupşorului firav, curbura interioară a oaselor şi a cărnii purtând-o către casă, către mamă, către vocea acesteia şoptindu-i unei vecine la cafea cuvântul rahitic, rahitică adică, un cuvânt ruşinos, blestemat, contestat vehement dar zadarnic, cu care poate c-au început toate, ba nu, cu care s-au terminat toate. Mama ridică braţul şi îi arată vecinei cu mâna aşa, un tobogan, un arc de cerc, o scobitură, aşa i-a zis medicul că are coastele Doiniţa, cu capetele curbate în afară, de parcă i-ar fi crescut nişte aripioare sub pieptul plat, iar ăsta ar fi semn de rahitism şi zice că n-ai încotro, trebuie internare. Dar ce-are asta de-a face cu durerile de picioare ale fetei? Are? Mama clatină din cap şi soarbe din cafea, copila se retrage pâş-pâş pe holul mic, intră în dormitor şi o ia pe Fifi în braţe. În aproape visul ei, se întinde, ai crede că se relaxează de-acum, dar senzaţia de plutire durează doar câteva clipe, fiindcă un mic zvâcnet anticipează ceea ce fetiţa ştie prea bine, acum încep durerile nopţii, nevoia de a-ţi întinde picioarele mult, cât de mult poţi, cel mai bine ar fi să te tragă cineva pur şi simplu de tălpi când tu te ţii de genunchi, şi nu e mama să-ţi facă măcar frecţia obişnuită, să te ţină de vorbă, şi nici o şoaptă pe coridor, nici o glumă. În camera albastră cu şase paturi, dintre care cinci sunt goale, copila se zvârcoleşte în al doilea din stânga, unde nu ajunge conul de lumină de pe coridor; împinge cu tălpile, pătura se adună în cocoloaşe la picioare, frământată temeinic, ca o burtă de animal fără lapte sub labele puiului. Într-un târziu pierdut pe harta nopţii adoarme, dar nu fiindcă s-ar fi domolit durerile, ci de istovire, istovirea bolnavului care nu mai are putere nici măcar să se chinuie. Perna străină, fără pitic brodat, îşi usucă petele sub lumina unei luni glaciale, în somn mâna slăbeşte strânsoarea şi dă drumul boţului de cearşaf răsucit pe care copila îl visa ca fiind Fifi, o maimuţă roz cu pantaloni ecosez şi gura până la urechi. Veşnic rostogolindu-se, zâmbetul larg nu va atinge niciodată podeaua.
Aşa mai trece o noapte.