În „Invitat la Săvârşin“ sunt numai prieteni (interviu cu Dumitru Bădița)

Interviu cu Dumitru Bădiţa

u.c.: Invitat la Săvârşin, jurnal fictiv al taberei de creaţie care, iată, seamănă (relaxat şi neprogramatic) cu o „antologie“ pe cât de vie, pe atât de (auto)ironică pare un basm generaţionist. Spui chiar tu „exclus să mă prezint: Sunt poetul Dumitru Bădiţa“. Şi, totuşi, senzaţia de după lectură e că poetul Dumitru Bădiţa reuşeşte ca nimeni altul până acum să „topească“ no name-uri şi nume grele ale generaţiei într-un story personal. Cum ţi-ai calculat, ţinând cont de datele reale, „garanţia credibilităţii“?

D.B.: „no name“ e numele unei colecţii de carneţele cu poeme pe care tu însuţi le-ai editat având ca autori nume grele. Mi-am dorit şi eu cândva să public un astfel de carneţel, încurajat mai mult de titlul colecţiei, decât de faima poeţilor. Dacă îţi aduci aminte, dragă un cristian, chiar ţi-am trimis un email prin care ţi-am comunicat dorinţa mea, dar nu am avut succes. Mi-ai adus ulterior lămuriri edificatoare, dar oricum momentul trecuse şi am ratat astfel şansa de a fi no name, şansă de care câteva nume grele s-au bucurat din plin. După ce am publicat pe clubliterar.com trei poeme pe care am pretins că le-aş fi scris în tabăra de poezie de la Săvârşin, m-ai căutat tu cu un email, crezând că sunt în posesia unui număr de poeme suficient pentru un carnet underground, dar în realitate nu le aveam decât pe acelea trei, situaţie care m-a stimulat să continui seria de texte „de la Săvârşin“. În final, s-au acumulat destule texte ca să mă decid să le expun editorial şi, curios lucru, cartea a apărut tot prin mijlocirea ta, dar nu în obsedanta colecţie no name, ci la o editură nouă care se ocupă cu pariurile literare. Ca să închid bucla: în tabăra de poezie de la Săvârşin nu au fost no name-uri şi nume grele, în cartea mea Invitat la Săvârşin sunt numai prieteni, dar nu prieteni în sensul că ne frecventăm, ci prieteni de scris şi de citit. Sunt scriitori tineri pe care îi cunosc mai mult după ce scriu, decât după alte preocupări. Nici măcar nu e vorba de afinităţi: mă plasez ca poetică nu foarte aproape de Ştefan Manasia, de pildă, sau de Oana Ninu. Există acolo nişte nume de poeţi, fiindcă îmi place ideea asta de tabără de poezie, îmi produce un soi de entuziasm de adolescenţă întârziată. Altfel, Invitat la Săvârşin e o carte autoreferenţială, dar sper că nu atât de autoreferenţială încât să-i inducă lectorului descurajare.

u.c.: Da, mă mir că se mai ţine minte titlul colecţiei. (Sunt autori care au apărut acolo şi nici nu mai recunosc asta. Nici măcar prin bibliografii sau interviuri… ca să glumesc puţin.) Şi, tocmai de aceea, no name-uri nu înseamnă aici autori mai puţin importanţi, ba din contra, autori reprezentativi din 2000 care au fost în no name şi au devenit între timp prea importanţi ca să mai recunoască asta. Dar asta e, fireşte, altă poveste.

Sigur că nici nu contează dacă Săvârşinul din realitate e frumos sau nu, dacă există sau nu o tabără de poezie. Cum te poziţionezi, totuşi, faţă de geografia reală?

D.B.: Ba contează, să ştii: Săvârşinul e un loc minunat! Să urci şi pe Valea Troaşului, până în satul Troaş, iar de acolo sus pe culme, pe Cărunta. Mai sunt câteva sălaşe părăsite, înconjurate de pruni şi nuci uscaţi, cu viţă-de-vie care încă mai face câte un ciorchine de strugure. Viaţa acolo pe culme s-a stins acum câteva zeci de ani în urmă. Bătrânii au murit, iar urmaşii s-au dus la oraş şi când au avut ocazia au vândut pământul unora care probabil acum primesc subvenţii grase fără să mişte un deget. Am urcat pe Cărunta când am fost la cea de-a treia ediţie a taberei, fiindcă am fost cazaţi în Troaş, la cabana de vânătoare a Ocolului Silvic Regal înfiinţat după ce Casei Regale a României i-au fost retrocedate pădurile din zona Săvârşinului. Ca să nu mă lovească neurastenia şi castanele porceşti, am făcut câteva excursii pe dealuri şi am descoperit vestigiile unor timpuri când înălţimile erau puternic antropizate. După nici douăzeci de minute de urcuş am ajuns pe culmile prelungi în zona de fânaţe unde drumul se aplatizează, mergi ca pe bulevard. Beneficiul e nu numai fizic, ci şi vizual: pentru contemplativi e un deliciu. Geografia Săvârşinului nu îmi era străină: mă pasionează geografia în general, am absolvit liceul silvic la Timişoara şi sunt familiarizat cu natura, nu cred că am în carte erori de cadru natural. Toate sunt la locul lor, poţi să verifici dacă vrei.

Consider Lil 1.0 ca fiind şi un instrument de marketing pentru Lil 2.0 (interviu cu Cezar Nicolescu)

Interviu cu Cezar Nicolescu

u.c.: Deşi a făcut parte din „nucleul dur“ al cenaclului Fracturi, Cezar Nicolescu, după un carneţel underground, s-a „ascuns“ în spaţiul virtual. Puţini ştiu că ai fost, alături de Marius Ianuş, coautor al hyperliteraturii. De câţiva ani trăieşti în Olanda. De ce un debut abia în 2010? Practic, dintre fracturiştii „clasici“, cu excepţia Ralucăi Baciu, erai singurul nedebutat. Cum te-ai simţit în aceşti ani departe de poezia studenţiei?

C.N.: Am preferat să mă ascund pentru că simţeam că mă duc într-o direcţie greşită. Aveam nevoie de linişte, de ordine şi de bani… Hyperliteratura a apărut în mijlocul acestei pauze ca o reacţie la o intolerabilă (după părerea mea de atunci) cenzură. Apoi s-a dezvoltat aproape de la sine, fără a merge în direcţia pe care eu mi-o doream, ceea ce a făcut să părăsesc (poate numai temporar) şi acest proiect. Debutul editorial nu l-am păstrat anume pentru 2010, ci pentru momentul potrivit. În 2000 şi 2001, când practic am scris textele pentru ceea ce se cheamă azi Lil 1.0, îmi proiectam debutul altfel decât în modul în care a decurs el. Proiecţiile mele de atunci nu puteau ţine cont de nişte realităţi care aveau să apară, astfel încât planul editorial a necesitat unele modificări, Lil 1.0 fiind rezultatul acestora.

u.c.: Afirmi despre Lil 1.0 că deschide uşa unui 2.0 digital media. Este vorba doar de interfaţă sau şi de un program teoretic personal? Cum te raportezi la ideea de public şi ce-ţi propui ca autor dintr-un pariu cu cititorii?

C.N.: Nu am avut niciodată intenţia să debutez editorial într-un codex. De prin 2001,Lil s-a conturat ca un proiect hypertextual. Am avut şi câteva încercări timide cu PowerPoint în această direcţie. Tehnologia existentă până acum a avut mereu ceva ce nu mergea. Se puteau face multe, dar totul sfârşea prin a căpăta un aspect experimentalist care nu era ceea ce căutam. Experimentele au rostul lor şi pot deveni foarte apreciate, însă mult timp am căutat opusul. Acum cred că am găsit, deşi este foarte posibil să mă înşel. Am preferat să debutez doar într-un codex din mai multe motive, unul fiind cam sentimentalist, ca un tribut pentru ceea ce unii numesc „Late age of printing“, altul mai pragmatic, ca un tratament anti-şoc, anti-experiment la ceea ar fi trebuit să fie de fapt debutul, Lil, aşa cum a fost concepută în hypertext, şi care se va numi Lil 2.0. În mod clar nu va fi vorba doar de interfaţă, ci şi de un mod diferit de lectură, diferit faţă de codex, evident. Există şi programul teoretic personal despre care vorbeşti, însă nu intenţionez să îl exprim în vreun manifest, dacă acesta era sensul întrebării, iar legat de public până în momentul de faţă pot spune că îl cunosc destul de bine şi mi-ar plăcea să am posibilitatea să îi cunosc personal pe toţi cei care interacţionează cu Lil.

Am un blog unde mai port discuţii cu publicul meu şi o pagină pe facebook care lasă la fel de mult loc pentru socializare. Încerc un compromis mai degrabă decât un pariu, şi anume să fac şi ceea ce vrea publicul să fac, şi ceea ce vreau eu. La un moment dat s-ar putea să ajungem să scriem cartea împreună.

u.c.: E primul… şi ultimul produs tipărit sau e prea devreme ca să vorbim despre asta şi fascinaţia hypertextului virtual e doar o etapă?

C.N.: Da, Lil 1.0 este primul şi singurul codex tipărit. Nu există nici un motiv pentru care să mai public codexuri. Glumesc! 😛

Depinde foarte mult de public. Eu consider Lil 1.0 ca fiind şi un instrument de marketing pentru Lil 2.0. Dacă strategia aceasta va avea succes, s-ar putea să o folosim şi în viitor.

Să ne aplecăm, cu voluptate, către extreme; dar să nu cădem în ele… (Mihnea Blidariu)

Interviu cu Mihnea Blidariu

u.c.: Republica Socialistă Hawaii poate fi un punct de plecare în povestea cărţii. Dincolo de supradoza de ironie, cum ţi-ai imagina o întâlnire (oriunde) cu cel mai iubit fiu al patriei? Aveai zece ani la Revoluţie (dă-mi voie să cred că imaginarul ne este comun pe acest subiect, eu mergeam pe treisprezece) şi (mult-)visata Republică Socialistă (fie şi Hawaii) avea adepţi în fiecare casă de oameni mai mult sau mai puţin laşi sau hai să le spunem doar înfricoşaţi. Ce-l leagă pe micul pionier de atunci de epoca de aur, cea care, iată, a generat, bâlciul/talciocul/mall-ul de azi?

M.B.: „Epoca de aur“ nu a căpătat, pentru mine, conotaţii hotărât negative decât mai târziu, când am înţeles exact ce s-a întâmplat în patruzeci şi cinci de ani. În rest, atunci s-a petrecut mare parte din copilăria mea şi a fost una lipsită de griji, în general. Însă ştiu că la Revoluţie am întrebat ce se întâmplă, mama mi-a spus că Ceauşescu omoară oamenii şi atunci am replicat senin, decis şi crud: „Atunci să-l omoare şi oamenii pe Ceauşescu!“ Nu cred că mai erau mulţi adepţi ai regimului în ’89, numai cei ce erau în sistem, eventual. Majoritatea erau disperaţi şi, ca şi ei, mă gândesc că Ceauşescu e în iad; şi, tot ca ei, sper să nu ajung acolo şi sper să nu-l întâlnesc vreodată…

u.c.: Apropierea sfârşitului lumii, o viziune a apocalipticului moral care ar caracteriza o societate second-hand, capătă pe alocuri nuanţe comice (personal, aleg cazul câinelui de pază, presa?, înlănţuit şi uitat în curtea celor care şi-au făcut doar un moft din el/ea). Crezi că apropierea momentului zero, în care să zicem că fiecare devine cumva conştient că prin acest mod de viaţă vine inevitabil un sfârşit al esteticului, are şanse să trezească ceva în România vedetelor de plastic?

M.B.: Interesant, pentru mine capitolul cu câinele nu e deloc comic… mai degrabă cel cu trioul ţigănesc. Sunt convins că societatea românească nu se mai poate trezi decât în urma unui cutremur serios. Ce formă ar urma să capete acesta – o revoluţie, un cataclism natural, un sfârşit de lume, o lovitură de stat, nu ştiu. Ştiu doar că suntem în cădere liberă şi ne contemplăm, mioritic, căderea, fără nici o încercare de a ne prinde de ceva…

u.c.: Aş compara romanul cu un manifest. Nu ştiu dacă generaţionist (strict biologic, nu neapărat literar), pentru că atitudinea nu poate caracteriza decât o parte a unui întreg. Dincolo de tristeţea extremă, văd în carte şi un act civic (care, personalizat, devine un „criminal în serie“ sau, mai concret, detonatorul fabricii de prostie care produce zilnic o Românie infectă). Te simţi mai salvat după acest efort de deparazitare (a creierelor) sau, din contra, mai apăsat? Cât te-a costat, interior, Playlistul acestor atrocităţi (umane şi zilnice)?

M.B.: Henry Miller spunea, în Sexus, că un scriitor e un laş, că nu face altceva decât să descrie lumile pe care ar vrea să le vadă în loc să le construiască, efectiv. De multe ori am avut sentimentul, în România, că se spun prea multe şi se fac prea puţine. Însă asta e o viziune activistă, chiar stângistă, în termeni sociali. De cealaltă parte stă o construcţie artistică în care, bineînţeles, ca orice artist, investeşti enorm şi care te consumă, însingurându-te, făcându-te să devii egoist. Cred că răspunsul e la mijloc, cumva: arta trebuie să aibă un mesaj, dar, ca artist, trebuie să fii cinstit şi să recunoşti că mesajul ţi se adresează şi ţie, sau în primul rând ţie. În acelaşi timp, e minunat dacă, într-un gest de altruism artistic, oferi catharsisul şi celorlalţi, le creezi posibilitatea de a pătrunde în vehiculul ce te poate duce departe. Cu alte cuvinte, cred în echilibrul dintre singurătatea rece a artistului şi comuniunea sa cu cititorii, între apăsarea solitară şi salvarea comună. Să ne aplecăm, cu voluptate, către extreme; dar să nu cădem în ele…

Târgul Internaţional Gaudeamus, 2010

În timpul lansării Aer cu diamante de la Humanitas am făcut o reverenţă şi am închis standul CDPL (Gaudeamus, vineri, 19 noiembrie 2010 de la ora 18:00)
În timpul lansării Aer cu diamante de la Humanitas am făcut o reverenţă şi am închis standul CDPL (Gaudeamus, vineri, 19 noiembrie 2010 de la ora 18:00)

Între 18-22 noiembrie vom semna condica de prezenţă la Gaudeamus (Pavilionul Central Romexpo), standul 106, nivelul 3.20

 

Program de vizitare:

• joi, 18 noiembrie, orele 16:00-21:00
• vineri, 19 noiembrie-duminică, 21 noiembrie, orele 10.00-20.00
• luni, 22 noiembrie, orele 10.00-16.00

Vă aşteptăm (cu cărţi prin buzunare) să ne cunoaştem mai bine sau să oficiem nişte tranzacţii.

Lista evenimentelor:

Vineri, 19 noiembrie

Sâmbătă, 20 noiembrie

  • • ora 15:00 – lansarea volumelor Fuck Tense (debut, poezie, opera prima) de Bogdan Lipcanu (prezintă Gheorghe Iova) şi Invitat la Săvârşin (poezie, poem în proză) de Dumitru Bădiţa (prezintă Cosmin Ciotloş)
  • • ora 16:00 – lansarea antologiei de poezie :până mereu de Gabriel Daliş (Editura Charmides, 2010)
  • • ora 18:00 – lansarea romanului Playlist pentru sfârşitul lumii (proză, roman) de Mihnea Blidariu (prezintă Mihail Vakulovski, Silvia Dumitrache şi Cezar Gheorghe)
  • • ora 19:00 – lansarea antologiei de poezie a taberei de creaţie de la Săvârşin, Poate ne vedem, (Editura Mirador, 2010)

Duminică, 21 noiembrie

Accesul general al vizitatorilor în incinta târgului se face pe baza biletelor de intrare, în valoare de 4 lei, şi a abonamentelor (valabile pentru întreaga perioadă a târgului, în valoare de 10 lei). Elevii, studenţii, cadrele didactice, pensionarii, membrii uniunilor de scriitori şi jurnaliştii au intrarea liberă, pe baza documentelor specifice vizate la zi.

Berlinul e singurul oraş de iubit şi de urât până la moarte

Interviu cu Nora Iuga (publicat în România Literară, nr. 18 din 21.05.2010)


u.c.: Se împlinesc în curând zece luni de şedere în Berlin. Cum a fost drumul de la Fasanenstrasse 23 la Stuttgarter Platz 22? Înţeleg că sunteţi ultimul bursier DAAD de la această adresă, dar şi că urmează o nouă destinaţie şi o altă rezidenţă.

N.I.: Un prieten din Germania mi-a spus că nu poţi surprinde specificul unui oraş, fiinţa şi fizionomia lui distinctivă decât dacă-l parcurgi în câteva zile, ori dacă ţi-l însuşeşti treptat într-un timp îndelungat, trăindu-i viaţa cotidiană ca oamenii locului. Berlinul meu de pe Fasanenstrasse 23 l-am cunoscut în două luni de vară. A fost iubire la prima vedere, a fost coup de foudre, a fost suprafaţa care implică stilul, forma, fardul, Berlinul frumos, pus ca pudra deasupra Berlinului adevărat: case, grădini imense, fete blonde cu dogi mari în lesă, blazaţi, total absenţi la lătrăturile isterice ale celor fără pedigree, mese pe stradă cu domni civilizaţi citind ziarele sau cu familii doldora de copii, toţi vorbind în cor italieneşte. O farfurie cu pizza ocupă o jumătate de masă; femeile germane seamănă cu bărbaţii, trupuri aspre, ciolănoase. Feţele reacţionează automat, de cum deschizi uşa magazinului apare zâmbetul ca la fotograf. Vorbesc scurt, parcă ordonă. Şi Wannsee-ul, plin de vaporaşe şi feriboturi, o viaţă forfotitoare, oameni întinşi pe iarbă. Încă mai crezi că zîmbetele îţi sunt adresate numai ţie şi „Schuldigung“ e un gest de atenţie, nu formula rostită mecanic când te freci de alt corp, grăbindu-te pe scara rulantă. Cred că ei spun „Schuldigung“ în mod reflex şi când se lovesc de o piatră. După o săptămână la Berlin, toate aceste descoperiri ţi se par semnele civilizaţiei, ale unei libertăţi demne, orgolioase şi amabile deopotrivă, iar diversitatea de tipuri umane care trăiesc aici, dovada unei maxime toleranţe. Dacă trăieşti un an începi să observi că eşti lovit pe stradă fiindcă nu te mişti mai repede, normal cu „Schuldigung“, încep admonestările că asta se face aşa şi nu aşa şi se arată tot mai des că vii dintr-o ţară înapoiată într-una care ştie şi face totul ireproşabil. Trebuie să te adaptezi din mers la rolul în care eşti distribuit. În general, dacă vii din Est, cu cât îţi joci mai bine rolul de victimă a regimului, cu atât ascensiunea îţi este mai garantată… În materie de trecut şi de politică, e mai bine să eviţi să vorbeşti şi mai ales să nu confunzi amabilitatea cu prietenia, pentru că, dacă ai naivitatea să crezi că şi tu ai dreptul să te plângi de ceva sau de cineva, rişti să ţi se întoarcă spatele… Fără îndoială că există şi oameni aproape necunoscuţi care te primesc în viaţa lor aşa cum eşti, care te caută, care au nevoie de tine şi-ţi dau sentimentul că tu, cel mic, eşti capabil să le oferi ceva ce ei nu au. Aici poţi găsi prieteni adevăraţi şi statornici, ăştia sunt în general oamenii singuri, cei ce nu se pot aşeza undeva definitiv sau pentru multă vreme, oameni care au un semn distinctiv. Dar aş putea să scriu o carte. Am şi scris a doua parte a Jurnalului berlinez, care va purta titlul adresei mele de acum, Stuttgarter Platz 22. De la viziunea exterioară exaltat-romantică a suprafeţei, am trecut la viziunea foarte interiorizată, reflexiv-critică a unor sensuri grave, ascunse după gesturi. Faptul că sunt ultimul bursier locuitor în această casă care m-a adoptat ca o mamă cu resurse, dar extrem de iubitoare, dându-mi pentru prima oară în viaţă un statut de doamnă din lumea bună, nu-i un rol de lepădat!, al treisprezecelea bursier în acest cvasi-palat şi ultimul, parcă-ţi dă un sentiment de îngrijorare.

u.c.: În timp ce purtăm acest dialog, o flaşnetă începe să cânte la nici douăzeci de metri de balconul Norei, la Dollinger, cafeneaua de peste drum. O flaşnetă care trebuie să trezească nişte amintiri…

N.I.: Flaşneta e ceva care în amintirea mea are corp şi suflet; un animal mare, fabulos, cu zâne şi flori pictate pe o burtă de lemn care cântă; un animal tatuat, aceleaşi valsuri, aceleaşi iubiri veştede… îţi vine să mori de râs când vezi fetele blonde în şorturi scurte, dezvelindu-şi fesele durdulii, ţipând în handy-urile lor: „Echt? Echt? Na, klar! OK, alles klar…“ şi tu cauţi de nebună acolo, deasupra flaşnetei cu ochii, bara aia mică pe care se bălăbănea altădată pe Griviţei un papagal verde şi alături era o cutie de lemn cu bilete pentru domni şi domnişoare.

u.c.: Călătoriile din copilărie par să se repete. Ruta Bucureşti-Berlin redevine o obişnuinţă. Cu familia, apoi cu Nino Almosnino şi acum, de zece ani, cu lansări şi burse.

N.I.: Am avut şansa să am o copilărie total diferită de majoritatea confraţilor mei români, indiferent de generaţiile cărora le-au aparţinut şi de regimurile politice care le-au fost hărăzite. Am trăit între cinci şi şase ani într-o dictatură acerbă – anii 1936-1937 – la vârsta aia nu observi, zici că e aşa cum trebuie să fie – culmea, că nici mai târziu nu observi, dacă n-ai termen de comparaţie. Simţi că ţi-e frig, că ţi-e foame, că vrei să spui ca la şcoală: „Doamnă, vă rog, daţi-mi voie până afară“, şi nu mai ceri voie pentru că ştii că nu ţi se dă şi tot crezi că aşa trebuie să fie. Când îmbătrâneşti, devii înţelept. Nu te mai interesează lumea, te interesează natura şi ciclurile vitale. Berlinul e acum pentru mine un palat-muzeu, pe care l-am vizitat de prea multe ori ca să mă mai intereseze… Bucureştiul, pe lângă el, e un „bazar sentimental“. Pe ăsta, nebun şi ros de belele, îl iubesc infinit mai mult, dacă nu ar fi spaima de cutremur. La Berlin mă cuprinde o dulce „nostalgie“, când văd trecând pe aleile castelului Charlottenburg o pereche de vreo optzeci de ani, amândoi îmbrăcaţi elegant, la costum, el cu baston, ea cu pălărie, şi deodată parcă sunt o fetiţă de cinci ani cu părinţi tineri şi frumoşi, care încă nu învăţase cuvântul război. La Berlin am venit cu Nino al meu în 1992. Primul nostru drum a fost pe Unter der Linden, în apropiere de Branderburger Tor. Ne-am aşezat pe o terasă înconjurată de un gard de merişor tuns la milimetru şi am cerut câte-o bere Kindl. Era şi un podium acolo, în mijloc, şi o orchestră care cânta şlagăre vechi din filmele germane UFA, pe care le ştiam de la mama. Aveam un nod în gât, dar, în clipa aia eram Konigin Luise şi Nino al meu era Konig Friedrich Wilhelm III.

u.c.: Care sunt cei mai apropiaţi prieteni din Berlin?

N.I.: Trebuie să recunosc că la Berlin, în ultima vreme, sunt mulţi care mă caută; am impresia că ei au mai multă nevoie de mine, decât eu de ei. Eva Wemme e noua mea traducătoare. Datorită ei – mi-a tradus cartea într-o lună! – Sexagenara şi tânărul va apărea în luna mai la Editura Matthes und Seitz, în ciuda unor presiuni de care nu vreau să vorbesc. Mă conving tot mai mult că pe lumea asta există infinite varietăţi de dictaturi. O mai am şi pe Ute Krupp, care face cvasi-literatură, am de gând s-o traduc, dar cea care m-a ţinut tot timpul de mână, ca la operaţie, aici la Berlin, în momentele mele grele, redându-mi curajul şi tonusul meu vital, cu vorba ei tainică „universul“ în care cred, e Dana Ranga, o excelentă poetă (a publicat şi în România literară, a scos şi un volum de versuri în România, l-a tradus pe Iordan Chimet în germană) şi autoare a câtorva filme de scurt metraj, foarte bine primite. Dar eu, cum bine ştiţi, mă simt cel mai bine cu bărbaţii. Există aici un domn adevărat, un grozav creator de atmosferă, distinsul Joachim Sartorius, directorul instituţiei culturale Berliner Festspiele. Un om care cunoaşte fiecare colţişor al planetei, născut în Tunisia dintr-o veche familie de diplomaţi germani şi atras iremediabil de sud-estul magic al vechiului Bizanţ, de insulele Mării Marmara şi de atâtea altele. A apărut în traducerea mea în România literară cu poeme, în care am recunoscut o vagă tonalitate din T.S. Eliot.

u.c.: Ce mai ştiţi de Tobias Wenzel, fotograful care imortalizează scriitorii printre morminte?

N.I.: Prietenul meu e unul dintre cei mai originali tipi întâlniţi vreodată. Cutreieră lumea; în ultimele trei săptămâni a bântuit ţările nordice, Olanda şi Columbia, ca să fotografieze scriitori celebri în cimitire. Tobias mi-a spus mereu că iubeşte românii, pentru că sunt cei mai amatori de cimitire dintre toţi condeierii. Sunt şi eu în albumul lui cu nume celebre, alături de mormântul Doamnei cu umbrela de la Bellu. Iată că ne distingem şi noi prin ceva, asta nu-i de colo!

u.c.: Mi-aţi spus că dacă staţi la Berlin vă veţi prelungi viaţa. Aveţi de gând să vă mutaţi aici sau rezidenţele berlineze sunt soluţia de avarie?

N.I.: Da, simt că întineresc la Berlin. Trupul îmi devine pe zi ce trece mai mobil şi contactul cu fluxurile vitale ale naturii – Berlinul e plin de apă şi de clorofilă – mă face să văd mai bine, să respir mai bine, să urc mai multe trepte în toate sensurile. Doctorii de aici îmi interzic să mai iau medicamente. În România, doisprezece ani în şir am înghiţit câte optsprezece pastile pe zi, prescrise de medici pentru boli pe care nu le am. Poate de aceea aici 80% din femei ating vârsta de nouăzeci de ani, dar din ăştia, vai, cel puţin 40% au Alzheimer sau demenţă senilă de la şaizeci. În schimb, la anunţurile matrimoniale poţi citi: „Suplă, atrăgătoare, zâmbet irezistibil, 78 de ani, 1.70, caut partener, eventual mai tânăr, pentru distracţii de orice fel şi călătorii în Caraibe şi Insulele Galapagos“… Şi nimeni nu râde de aşa ceva.

u.c.: Ştiu că abia aşteptaţi o nominalizare la premiul de la Botoşani, pentru a-l refuza. Nu cumva statutul de scriitor naţional e rupt cumva de realitatea unei vizibilităţi europene?

N.I.: Mă consider o adevărată scriitoare. Îmi cunosc perfect valoarea şi caracterul. Nu mi-aş fi putut imagina că între statutul de scriitor naţional şi cel de scriitor european poate exista o asemenea incompatibilitate. Cel mai grav e când te pomeneşti stând între două scaune, că atunci ajungi să nu mai ştii decât tu însuţi cât valorezi sau necunoscutul de pe stradă care-ţi dă o floare sau o bomboană de mentă, găsită în buzunar, pe care ţi-o întinde spunându-ţi: „V-am ascultat lectura de la LCB, am rămas fascinat…“

u.c.: În biblioteca Norei din Berlin am regăsit cărţi de A. Cupşa, Matei Florian, T.S. Khasis, Ioana Nicolaie, Corina Sabău, în general, autori tineri şi foarte tineri. Nora luga a fost mereu apropiată de tineri, girând parcă un circuit literar complet (nu iau în calcul aici blogul, care, în principiu, poate fi considerat, cu bune si cu rele, un exemplu de tinereţe). Mă refer în special la încurajarea tinerilor prin proiecte, lecturi publice, cenaclu, concurs de creaţie.

N.I.: O, da, atracţia mea pentru tineri. Ce să fac, am declarat-o mereu. E curios, în fiecare serie nouă de scriitori mă regăsesc tot mai mult şi generaţia dinainte o simt cât de repede începe să nu mai ţină pasul. Îmi plac enorm scriitorii care au un mecanism de gândire uşor dereglat, ca să mă exprim „elevat“, un mecanism care face excepţie de la regulă. În sfârşit, a venit şi vremea criteriului meu în literatura română: să încrucişezi două regnuri incompatibile şi să răsară un copac cu termopane, coarde încrucişate şi interfon… Îmi place mult Khasis, ce nume vorbitor! Şi Moni Stănilă. Poate şi ei, tinerii ăştia, văd în scrisul meu ce copii teribili nasc contrariile, că de-asta despre ultimele mele cărţi n-au scris bine decât Alexandru Matei, Cezar Gheorghe şi Tudorel Urian, fidelul meu admirator Tudorel Urian, şi geamănul meu literar Octavian Soviany, care sunt infinit mai tineri şi mai curajoşi în a se aventura decât pleiada tinerilor clasicizaţi din faşă, parcă programaţi să ajungă cât mai repede în „înalta societate“. Concursul de creaţie de la Oneşti, care-mi poartă numele, mulţumită lui George Chiriac şi doamnei profesoare Gârmacea, mă bucură şi mă face să mă simt iubită, un sentiment care întrece chiar şi un Nobel. Celebritatea nu mă interesează deloc, mă interesează să le arăt oamenilor că se poate şi altfel. Asta am făcut o viaţă întreagă şi n-au văzut, poate ăştia mici, ultimii veniţi să înţeleagă că în plin război mondial, cu toate carnagiile şi holocausturile imaginabile, Picasso picta femei, în toate poziţiile…, abstracţie făcând Guernica? Artistul nu-şi vede decât lumea interioară în care exteriorul se reflectă ca într-o oglindă, dar numai ca într-o oglindă! Când vrea să fie istoric sau justiţiar, devine ca o măslină rătăcită în găluştele cu prune. Se pare că avem tineri care, atunci când îşi pun în cap să mişte ideile, urnesc munţii…

u.c.: Aţi încheiat de curând Jurnalul berlinez, care a luat drumul Poliromului. În Franţa tocmai a apărut Autobuzul cu cocoşaţi, iar Sexagenara… va cunoaşte în câteva zile lansarea ediţiei germane. În plus, fiecare zi la Berlin înseamnă contacte noi cu agenţi literari şi posibilităţi reale de traduceri. Dincolo de nostalgia pentru Bucureşti, nu vă e greu să vă despărţiţi de Berlinul atâtor bucurii editoriale?

N.I.: Am avut multe zile grele la Berlin şi ele mi-au creat o viziune unilaterală şi falsă, până la un punct, asupra Berlinului. Spuneam că nu ştiu dacă sunt un scriitor mare. Ştiu că sunt un scriitor adevărat, de aceea starea îmi conduce ochiul şi gândul. De când am aici, în jurul meu, scriitori tineri din Bucureşti, Augustin Cupşa, Oana Ninu, Octavian Soviany, tânăr şi el ca toţi care suferă de o benefică „instabilitate“, o predispoziţie care te face imun la osificare, încep să văd un Berlin strălucitor ca un soare la Austerlitz, ca s-o citez pe Miruna Vlada. Aşa că trebuie să mai spăl un pic ferestrele Berlinului din jurnalul meu.

E derutant destinul cărţilor, cum seamănă şi el, şi oamenii… uite, mă gândesc acum la Sexagenara şi tânărul, ce glorioasă intrare în scenă, trei reeditări, patru premii, patru apariţii în străinătate şi, în Germania, a trebuit să aştept şase ani, să colind prin trei edituri, de la Suhrkamp la Matthes und Seitz, numai pentru că traducătorul, fostul traducător, a spus că această carte e proastă; l-a deranjat prima silabă din titlu. L-am schimbat, nu titlul, traducătorul. Cartea a apărut cu o întârziere de şase ani… ha, ha, cine poate crede că în Germania este posibil aşa ceva?! Am pomenit de istorioara asta amar-umoristică, fiindcă în acest început de mai furtunos, aşadar, pe 7, luna a cincea,anno dominiSexagenara… a apărut în faţa unui public numeros, la DAAD – Galerie, primind aplauze furtunoase la scenă deschisă. Sunt fericită! Toate pronosticurile anunţau un interes scăzut, mai ales că în Germania, după etichetele bine lipite pe frunte care mă recomandă ca poet (european), în primul rând poet şi exclusiv poet, eventualii spectatori la lansarea romanului meu în Berlin erau mai puţin tentaţi să iasă din casă într-o vineri seară cu ploaie şi vânt. Şi totuşi, sala a fost plină. Traducătoarea, excepţionala Eva Ruthwemme, a sosit de la Dresda, datorită unui blocaj pe autostradă, cu o întârziere de o jumătate de oră. Pe podium, mai precis, pe masă, printre sticle cu apă minerală şi microfoane, nu şi-a făcut apariţia „în carne şi oase“ decât o singură carte, prima şi cea mai frumoasă, pentru ispitirea publicului… celelalte mai încolo, când Editura Matthes und Seitz şi, mai ales, tipografia vor mai pune ceva cărbuni pe foc, fiindcă de paie pe foc m-am cam săturat. Aşadar, Sexagenara… a intrat în linie dreaptă şi conduce detaşat. Berlinezii s-au sculat în picioare, aplaudă, „e cineva sau poate mi se pare?“. Ziceam de destin… nicio altă carte nu am plătit-o cu mai mult suflet, aici în Germania, decât această Sexagenară… care, iată, iese treptat din nori ca o lună plină. Universul îşi plăteşte prompt datoriile, cu dobândă. Cât despre Berlin, o, da, Berlinul e singurul oraş de iubit şi de urât până la moarte.

u.c.: Cum arată următoarea lună pentru Nora luga?

N.I.: Deschid agenda. 20 aprilie: Dana Ranga şi Peter – interviu; 22 aprilie, vin Cristi şi Oana la Berlin; 23 aprilie Salon literar la DAAD, foto; 26 aprilie: dus la editură, văzut coperta cărţii. Seara, la 7, vizită la mine tot grupul, cu Soviany, cu Miruna, Cupşa şi Alexandrina Panaite de la Institutul „Titu Maiorescu“; 27 aprilie – seară de lectură la Kulturbrauerei, cu Soviany şi Cupşa, în traducerea Evei Wemme; 30 aprilie-2 mai, filmări; 3 mai – se anunţă apariţia Sexagenarei… în Germania, ora 21.00 – înregistrare pentru blog. 7 mai – lansarea Sexagenarei… la Galeriile DAAD; 9 mai – corectura interviului pentru România literară; 10 mai – plecare la Sarajevo; 11-14 mai – trei lecturi şi discuţii; 14-18 mai – Torino, festival. Lectură din Sexagenara…, discuţii împreună cu Dan Lungu şi Nichita Danilov. Întâlnire cu editorii şi traducătorii în vederea publicării în Italia; 19 mai – revenirea la Berlin, 27 mai – lectură la Inselgalerie; 28 mai – ne vedem la Târgul Alternativ de Carte de la Bucureşti.