Poeme de stânga = Poeme radicale

Interviu cu Grigore Şoitu

u.c.: Să începem cu începutul. ASALT, Cenaclul de Marţi şi, generic vorbind (deşi lucrurile se separă în ordinea lor cronologică), apartenenţa la Grupul de la Constanţa (Hotel Chiustenge, ca să folosim deja o titulatură devenită carte). O grupare care, din păcate, a pierdut nu doar un mentor (Marin Mincu), ci şi pe unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi (G. Vasilievici). E prea puţin să te-ntreb cât te-a ajutat acea perioadă (prelungită firesc cu prietenia amintită de atâtea ori), dar nu pot trece peste acest aspect: crezi că ai fi putut exista în literatură fără ucenicia acelor ani?

G.Ş.: Despre Cenaclul de Marţi am scris, recent, pe Wikipedia. Am încercat să fiu rece, obiectiv, să mă detaşez de episoadele senzitive care mă leagă de acest subiect. Am scris despre Marin Mincu şi George Vasilievici ca şi cum ar fi vii. Creierul meu n-a înregistrat până la capăt ruptura… Şi ca să nu ocolesc de tot întrebarea: n-am fi purtat această discuţie fără ucenicia acelor ani.

u.c.: De ce Poeme de stânga? Într-o perioadă în care tot felul de nostalgici (era să le zic retardaţi, dar mă cenzurez) vorbesc despre „avantajele“ trecutului faţă de „derapajele“ prezentului, un asemenea titlu poate crea confuzii.

G.Ş.:: Confuziile apar din superficialitate. În cazul nostru, din necunoaşterea sensului unui cuvânt sau din cunoaşterea lui aproximativă. Până la urmă, ne întoarcem la DEX… Lexemul stânga („aripa radicală a unui partid, a unei şcoli filozofice etc.“) & sintagma de stânga („partizan al unei politici radicale“) nu au nici o legătură semantică cu comunismul („doctrină socială, politică şi economică constituită pe principiul abolirii proprietăţii private şi al instaurării proprietăţii colective“). Poeme de stânga=poeme radicale, cu o puternică încărcătură socială sau politică, fără ca discursul practicat să devină poezie socială sau politică. Fiecare text din volum întră în polemică cu subiectul abordat, fie prin luarea lui în răspăr, fie prin clasarea lui forţată într-un sertar intim (biografic) al autorului.

u.c.: Eşti un tip relativ retras, chiar comod. În ce fel comoditatea fizică, dublată de acel dinamism al joburilor, ajută scrisul personal?

G.Ş.:: Sunt mai mult mizantrop decât comod. Implicat în viaţa literaturii (nu şi în ceea ce se numeşte viaţă literară), aşa cum spunea despre mine criticul literar Al Cistelecan. Nu cred în marketingul agresiv practicat de unii autori. Care-i consumă ca un drog. Energia mea creativă şi nebunia pe care o mai am, vreau să rămână în text. Pentru asta am nevoie de linişte.

M-am păstrat departe de literatura tânără

interviu cu Raluca Ciochină

u.c.: Ce-a reprezentat pentru tine Rubik-ul şi prezenţa în cenaclul Simonei Popescu? Cum te-a schimbat experienţa romanului colectiv?

R.C.: Simona Popescu ne împingea de la spate să scriem, ne motiva foarte mult. La început a fost un simplu cenaclu, unde ne citeam propriile creaţii, iar eu – bineînţeles – poezie. Apoi s-a transformat într-o experienţă frumoasă, o joacă serioasă de-a literatura, cu toate că niciunul dintre noi nu am crezut că romanul se va publica vreodată, cu adevărat. A fost o muncă imensă pentru colegii mei, mai puţin pentru mine fiindcă, în marea parte a timpului, am fost plecată din ţară. Dacă îmi aduc bine aminte, nici nu am apucat să-mi citesc capitolul în public înainte de a apărea cartea. Atmosfera pe care o întreţinea Simona Popescu la cenaclu, cred, şi profesionalismul ei m-au îndemnat să încerc să scriu serios proză. Mai avusesem câteva tentative până atunci, nemărturisite, însă nimic serios.

u.c.: Unele poeme din volum au apărut şi pe blogul personal. Ai considerat blogul ca un vehicul spre un eventual volum?

R.C.: Invers. Cartea a avut, de-a lungul anilor, foarte multe variante, iar ce există astăzi este practic o decantare a ceea ce, la fiecare lectură, mi se părea esenţial să rămână. Poate părea surprinzător, însă la început scriam poeme foarte lungi – din care astăzi au rămas trei–patru versuri. Ştiu că prima variantă am făcut-o în 2006, când nici nu mă gândeam că aş putea vreodată să o expun public pe un blog. Am dat-o la nişte concursuri de debut, unde nu am avut succes. Singuri, cei de la LiterNet mi-au dat un feedback, tăind drastic şi punând pe site-ul lor, în ciuda faptului că eu nu am fost de acord, fragmente ce poartă titlul de astăzi al cărţii, greva tăcerii.

Nu mai ţin minte exact motivul pentru care am început blogul, însă m-a ajutat enorm. Este într-adevăr blog personal, atât de personal încât, împreună cu editorul, cred să fim doar vreo cinci cititori – myself included. Intenţia mea nu a fost să popularizez cartea, ci să-mi vizualizez poemele în alt format. Arată complet altfel decât în „documentele word“ în care lucrez de obicei, seamănă a text publicat. Recunosc că numeroasele rescrieri ale volumului s-au produs pe blog, prin postări repetate. Mi-a fost util totuşi şi în alte ocazii, de pildă pentru a ajunge la Festivalul de la Bistriţa şi pentru a primi oferta de publicare din partea editurii.

u.c.: Înainte de Bistriţa, unde ai mai citit poemele? Ce înseamnă pentru un tânăr autor, neînregimentat din punct de vedere generaţionist, o astfel de lectură, alături de scriitori consacraţi?

R.C.: Sinceră să fiu, nu am mai avut curaj să citesc aceste poeme la alt cenaclu în afară de cel al Simonei Popescu, unde pe vremuri fusesem acuzată de lipsă de autenticitate, fapt care m-a înfuriat teribil. Eu scriam tocmai pentru a desensibiliza în mine amintiri ce mă torturau şi am făcut-o, într-adevăr, fără a mă gândi la stilul actual şi la generaţii literare. M-am păstrat departe de literatura tânără pentru că simţeam că mă fură şi nu mai pot scrie despre ce mă interesa pe mine. Faptul că am ţinut pentru mine această mică literatură a fost decisiv în maturizarea cărţii, cred eu. Nici prietenii nu m-au ajutat prea mult, de altfel nici nu prea am prieteni apropiaţi care să lucreze cu cărţile, mai toţi sunt psihologi – de unde şi stilul dialogat al cărţii, bănuiesc.

Experienţa de la Bistriţa a fost copleşitoare. Au fost prezenţi autori pe care eu îi apreciez foarte mult şi faţă de care, recunosc, am un mare complex de inferioritate. Şi mă refer în principal la Mircea Cărtărescu, care de altfel a şi fost în sală când am citit, dar şi la doamna Nora Iuga, şi la Octavian Soviany şi la mulţi alţii. M-am simţit onorată să fiu acolo, alături şi de scriitori tineri consacraţi, mai ales de Ana Dragu şi de Marius Chivu, cu care simt că suntem pe aceeaşi lungime de undă din punct de vedere tematic. Încurajările şi sfaturile pe care le-am primit după lectură m-au mobilizat foarte mult şi am putut să găsesc forma finală a cărţii. Unul dintre cei care m-au susţinut în procesul de publicare este Cezar Gheorghe, de la Observator Cultural, căruia îi mulţumesc.

Sunt un om singur care scrie despre lucruri mici

Interviu cu Constantin Abăluţă

u.c.: De ce aţi ales să reeditaţi Drumul furnicilor şi nu alt volum de versuri? De regulă, când vorbim despre reeditările clişeistice şi făcute la normă, debutul e ţinta principală (presupunându-se că volumul de debut al unui autor e piatra lui de încercare). Să fie şi pentru că a existat un scenariu radiofonic cu acelaşi nume, pornind de la toată opera poetică publicată până la acea dată, de unde am putea deduce că „drumul furnicilor“ e o metaforă pentru întreaga creaţie poetică? Sau din raţiuni care ţin, vai, de cauzele obiective ale difuzării primei ediţii?

C.A.: După încadrarea mea ca suprarealist, care a funcţionat cam până în anii ’80, iată că în proximitatea noului mileniu gusturile mele se-ndreaptă spre minimalism. Drumul furnicilor (1997) e volumul scris sub dicteu în câteva săptămâni. Micile întâmplări cotidiene sunt privite parcă printr-o lupă şi măririle succesive rezonează într-un ciudat mod conflictual. Story-ul este mai mult sugerat de halourile şi interferenţele unor gesturi neterminate, ale unei împliniri ratate. Paradoxul e că tot ce am scris se subsumează atât umilei sintagme „drumul furnicilor“, cât şi revoltatei imagini „statuia care vomită“. De când mă ştiu, diversul şi greu încadrabilul îmi acompaniază textele. Iar discretul sunet al singurătăţii mele leagă imaginile cât de disparate, conferind acea unitate de care poemul are nevoie ca să poată convinge sensibilitatea lectorului. Sunt un om singur care scrie despre lucruri mici. Simt asta ca pe-o împlinire. Sper ca cititorii să simtă la fel. Căci viaţa nu-i altceva decât o prelungită singurătate printre lucruri din ce în ce mai mici.

u.c.: Deşi publicaţi des, sunteţi un autor discret şi foarte precaut în ceea ce am numi sistemul literar. Nu circulă zvonuri lansate de C. Abăluţă, nu păreţi să aveţi „meciuri“, „revanşe“, „poliţe de plătit“. Această atitudine civilizată ţine cumva de latura umană sau e şi o conduită profesională pe care v-aţi propus-o? Altfel spus, aveţi sau nu aveţi „duşmani“ declaraţi (pentru că mi-e greu să cred că puteţi supăra pe cineva tocmai prin atitudinea de fair play afişată mereu)?

C.A.: Hei, ciudăţeniile vieţii !… Descrierea făcută e aceea a unui sfânt. Nu sunt aşa ceva. Dar am descoperit că aceia care nu mă iubesc (poate că asta e sintagma potrivită) nici nu-i cazul să fie luaţi în seamă, mi-ar ocupa zadarnic timpul, m-ar afecta nervos… E mai profitabil să-mi văd de-ale mele, să scriu, să călătoresc (puţin, nu-s un mare călător, vagabondez mult mai mult în imaginaţie). Iar pe cei care mi-au făcut câte un rău i-am trecut în poeme. Să mă explic: am fost atât de revoltat, încât mi-au venit pe loc poeme excepţionale: poeme de revoltă, de silă, de tristeţe. Aşa am scris de exemplu poemul Iov în ascensor. Numele „duşmanului“ s-a topit pentru totdeauna. Îmi zâmbesc ghiduş mie însumi atunci când îmi aduc aminte că o serie de poeme au câte-o „dedicaţie“ ascunsă. Ele sunt poemele „duşmanilor“. În realitate, n-am nimic cu ei, i-am uitat pe totdeauna. Ei n-au fost decât un involuntar motor textual. Nu le voi da niciodată satisfacţia să afle.

u.c.: Şaptezeci şi trei de ani reprezintă o vârstă, deşi nu pare deloc să vă aparţină. Ce regrete poetice include şi ce planuri urmează să se împlinească? Se pare că aţi renunţat la viaţa personală pentru viaţa cărţilor pe care le-aţi scris şi le veţi scrie. A fost bine, a fost rău?

C.A.: Mă simt mai tânăr ca oricând şi mai bătrân ca oricând. Scriu mai bine, mai mult, mai divers şi mai inspirat ca în tinereţe. Iar întâmplările capricioase ale vârstei (uiţi ochelarii, cazi pe trepte, greşeşti o adresă pe-un plic, te duci la o-ntâlnire expirată de-acum o săptămână etc.) îţi dau senzaţia că eşti altul pe care nu-l cunoşti, şi totuşi cineva de care nu te poţi lipsi. Scriu din toate aceste tinereţi-bătrâneţi care mi s-au dat, scriu din această profund paradoxală viaţă personală, niciodată nu am fost mai sincer în texte ca acum – numai că acum ştiu cum să fac să pară că mint (vezi Pessoa), în fapt ştiu să las portiţă liberă generalizării: cititorul să creadă că ar fi putut trăi el însuşi toate acestea. Între biografic şi artă e o legătură subtilă. Arta include deopotrivă biograficul şi imaginarul.

Versurile mi-au fost, alături de muzică, cei mai buni medici

Interviu cu Eva Precub

u.c.: Cum te simţi la debut? Sigur că pare o întrebare simplistă, dar „starea“ debutului merită mai multă atenţie. Fiecare debut pare extras de undeva, are în spate mai multe încercări, vine pe o filieră, scoate autorul la lumină după tranşee de promovare. Pe unde ai publicat, cine te-a încurajat să scrii, unde ai mai citit, de unde ai răsărit, ca să spun aşa? Într-o competiţie a căutătorilor de talente care nu se mai termină şi ne sufocă, pe ce filon ai venit?

E.P.: Debutul acestui volum a venit natural, deşi s-a lăsat aşteptat ani de-a rândul. Poemele din aici nu mai locuieşte nimeni au fost scrise, după cum bine se vede în volum, de-a lungul mai multor ani, de la anii unor inocenţe dureroase până la în anul curent, ca o formă de terapie. Acum câţiva ani am suferit de numeroase insomnii creative cauzate de un deces în universul propriu, iar versurile mi-au fost atunci, alături de muzică, cei mai buni medici.

Mi s-a reproşat uneori un caracter fragmentar al cărţii, bazat pe diferenţa dintre poemele primelor pagini şi cele de apoi, primele fiind considerate adolescentine şi celelalte aparţinând unui spirit matur. Sunt conştientă de diferenţa dintre stările şi imaginile propuse şi de faptul că unele versuri sunt incomode, dar scopul lor este să înfăţişeze o realitate personală de care nu vreau şi nu aş putea să mă debarasez. Am dorit să păstrez în volum şi poeme vechi întocmai spre a oferi un itinerar al cicatricilor interioare ale unei fiinţe de la trauma de început până la încercările de vindecare din prezent.

Aceste încercări de a reda o lume interioară unde amorţeala şi golul îşi făceau simţită prezenţa au fost descoperite de fiinţe dragi care mi-au spus că le-ar plăcea să găsească aceste momente imortalizate într-un volum real, şi sincer, aveam o dorinţă ascunsă de a vedea şi eu acelaşi lucru. Nu mi se părea un lucru potrivit să particip cu aceste poeme la diverse concursuri literare sau să le public pe bloguri, mi se păreau mult prea personale, însă până la urmă am văzut ridicolul acestui gând şi am avut o astfel de încercare care mi-a creat uşoare legături spre editura Casa de pariuri literare. Cuiva i-a plăcut ce a citit şi a avut încredere că ar face un volum bun, şi astfel am avut norocul de a publica aici nu mai locuieşte nimeni.

u.c.: Între noi fie vorba, în varianta finală a cărţii, astăzi tipărită, ce te-ar nemulţumi?

E.P.: Ştim bine că fiecare persoană care reuşeşte să aducă la lumină ceva personal, cum e un volum de poeme, îl consideră copil propriu. Cam aşa am văzut şi eu acest prim volum al meu, ca pe o naştere, ca pe materializarea unor tăceri şi amintiri care erau doar în mintea mea până la un punct. Şi lucrurile nu puteau ieşi mai potrivite, cartea a căpătat exact forma pe care o gândeam, din ea reies exact fragmentele de oameni, obiecte, stări, imagini atât de familiare mie de atâţia ani.

u.c.: Trebuie să fie o senzaţie aparte să ai cartea în mâini. Ce ţi-ai dori în primul rând de la cititori?

E.P.: Dorinţa mea este ca cei ce o vor citi să dea dovadă de răbdarea necesară descoperirii elementelor care îi conferă acest caracter obscur, din orice unghi personal o vor privi, şi orice detalii imperceptibile altcuiva vor găsi ascunse între versuri.

Mă simt cel mai bine într-o zonă care transgresează continuu

Interviu cu val chimic

u.c.: De ce, de când şi de la ce val chimic?

v.c.: E o trunchiere a numelui meu şi îmi place pentru că sună ca o ameninţare ascunsă într-un lucru obişnuit, o gumă de mestecat minunat de aromată de care se bucură papilele gustative şi care ar putea într-un final să-ţi pricinuiască moartea. Îmi aminteşte de atmosfera grea din cartea lui de Lillo, White Noise sau de Zombieland, de scene în care oamenii se adăpostesc, în iminenţa unei apocalipse, în supermarket.

u.c.: Ai participat la mai multe proiecte multimedia (AlterText, spre exemplu) alături de Gabi Eftimie sau Cătălin Furtună, poezie cu voce tare sau alte formule performative care au presupus mai mult decât simple recitaluri. Ce înseamnă pentru tine o lectură publică?

v.c.: Cu Gabi am făcut echipă pentru că niciuna dintre noi nu ne simţeam în largul nostru în formulele pe care le testaserăm mai de voie, mai de nevoie: cenaclu sau alte variante mai lejere. În puţinele dăţi, să tot fie două, în care am citit în faţa unei audienţe de tip cenaclu, ni s-a reproşat că nu ne onorăm textele, ci că mai degrabă le omorâm, prin lipsa ardorii, a unei voci pătrunzătoare, eufonice, mişcătoare, ce ar fi fost menite să îi emoţioneze pe cei ce le ascultau. Pe atunci, lumea textelor mele era mecanicistă, lipsită de prezenţă umană, critică la adresa unei dorinţe capitale care ajunge să supună activitatea umană la acumularea de bunuri, apoi la combustia lor frenetică şi tot aşa, de la capăt. Acum le-aş zice anticapitaliste, dar pe vremea aceea termenul nu mi se limpezise în minte, sesizam numai mişcarea absurdă, pustiitoare, fără suflet a fetişului pentru obiecte şi fragila emoţie care mai poate fi stoarsă din ele. Ca să dau un exemplu din altă zonă, e similar cu a te duce la o petrecere în Bucureşti cu Detroit techno unde lumea doreşte cu orice preţ să se distreze, să chiuie şi numai puţini rabdă încălzirea care poate să dureze două ore din trei cât ţine setul, vreme în care techno-ul te oboseşte de te usucă pe picioare, te mustră pe tine şi lumea ta nefericită, ca apoi să îţi dea recompensa, trezindu-te mai revigorat şi, uneori, mai înţelept, la viaţă. Cum să înţelegi atmosfera asta când celor de lângă tine le place încă să acumuleze lucruri pe ei şi să pocnească din degete, căutând plăcere imediată – Detroit-ul a fost distrus, părăsit, iar acum se lucrează la regenerarea lui – e cu totul altă lume, la noi lucrurile încă se degradează într-o veselie. În fine, cenaclul, oricât de tineresc ar fi fost, ne punea într-o lumină neprielnică. Şi bineînţeles, nici noi nu ne distram, ceea ce însemna că în afara camerei proprii, noi şi textele eram disabled.

AlterText a fost o formulă ofensivă, neprietenoasă pe de o parte, prin graţia noise-ului lui Dyslex (un proiect arădean de ambient / noise cu elemente minimaliste, n.red.), pe de altă parte – a recompus un soi de cameră de senzaţii – miros, culoare şi diverse obiecte ce schimbau decorul. De atunci, ne-am tot ţinut de crearea habitatului preferat, în care ce rostim să capete mai mult sens, toată schema e o producţie de casă. Acum lucrez cu GrEen Plast1c (Gabi Eftimie, n.red.) la un soi de instalaţie – să sperămperformance, care se cheamă Ş ş ş scolioza – o feerie office, şi din nou aud reproşuri că numele nu „sună atractiv“ – dar cum ar putea să sune distins sau vaporos acel ceva din jurul nostru – fie că e Bucureşti sau obiceiurile zilnice ale trecătorilor, care înseamnă vacarm şi înghesuială, călcat pe picioare, dulăi care se aruncă cu labele în porţile de fier ale caselor cu garduri înalte. Este filtrul meu de descifrare a lumii agresiv sau el mă hrăneşte cu furie, e un cerc din care cu greu te eliberezi.

u.c.: De la început ai fost încadrată la hackeri (versus/m), într-o zonă cumva minimală (ca să folosim şi numele antologiei de la Săvârşin 2009, căreia i-ai şi dat titlul). Cum te simţi în zona aceasta oarecum experimentală, tehnicistă, noise, nu ştiu cum s-o numesc?

v.c.: Hacker e ceva prea serios, am prea multă stimă pentru categoria asta, pe care aş delimita-o la tehnică şi mai puţin la metafora care i-ar îngloba pe cei de necuprins într-o formulă. Eu mă simt cel mai bine într-o zonă care transgresează continuu, şi în volum vocea e labilă. Minimalul era preferinţa mea muzicală în anul în care am ajuns la Săvârşin, am încercat să alin lipsa mea de participare la faţa locului printr-un text gândit ca o petrecere de despărţire, care i-ar fi onorat post-eveniment pe ceilalţi. E în acelaşi timp şi o cale moderată, ce reaminteşte că există viaţă şi în filmele de serie B sau în autorii impropriu-zis comerciali – nu pot să comunic cu cineva care îl admiră pe Călinescu sau Nabokov, dar care nu dovedeşte nici o brumă de înţelegere pentru cărţile cu vampiri sau Palahniuk – nişte exemple bune ca oricare altele –, acolo, cineva numea categoria din care ar proveni ele drept „minoră“ aşa că m-am şi amuzat mustrând atitudinea de creat liste pentru manualele ce vor să vie.

u.c.: Dacă ar fi să ne recomanzi un playlist de sunet pentru volumul tău, umilirea animalelor, cum ar arăta acesta?

v.c.: Le Syndicat ElectroniqueAudiovoidPsychic TV, apoi Gaiser, nişte droneRyuichi Sakamoto, după care recomand să te duci lângă un pat de lemne, strânse pentru iarnă, unde se aude numai mişcarea infimă a cariilor prin pânzele de păianjen.