„Genele familiei mele sînt militare” – un interviu cu Angela Marinescu

 

În viața mea, Alexandru este „un intrus” binevenit

Am observat că tot mai mulți interpretează ostentativ ideea dumneavoastră cum că ați fi o poetă comunistă. Explicitați, vă rog, sintagma care îi pune pe mulți pe jar.

Angela Marcovici: Am zis că sînt singurul poet comunist de la noi din țară pentru că structura poeziei mele se potrivește, oarecum, sau poate chiar mai mult decît oarecum, cu structura dogmei comuniste. Bineînțeles, foarte multă lume m-a contrazis – „tu nu ești poetă comunistă!” – adică poezia mea nu are structura dogmei comuniste. Adaug eu, Angela, că, întradevăr, poezia mea susține un limbaj destul de intim și nu prea pot fi asemănate aceste caracteristici cu punctele Manifestului Partidului Comunist al lui Marx. Să zicem că poezia e poezie, ceva care pînă acum nu a fost definit, deoarece nu se poate defini, așa cum nu poți să definești credința și manifestul scris de Marx. Este un manifest pe care el l-a dezvoltat în cartea lui, „Manifestul Partidului Comunist”, și, bineînțeles, din punct de vedere filozofic, acest manifest este explicit, iar poezia nu prea poate fi explicită. Poezia este așa și așa, și explicită, și implicită. Mie mi s-a părut, de-a lungul timpului, că așa-zisa poezie pe care o scriam aduna tot mai mult din ceea ce gîndeam eu că ar fi esențial comunismului.

 

Și ce era esențial comunismului?

Ceva ce ținea de devenirea mea interioară și de edificarea mea morală. Am scris că dacă ai ceva de „comunist” în tine, atunci ai posibilitatea devenirii tale. De la comunism înspre eșec. Am spus că am vrut să cunosc comunismul în sensul că am vrut să știu cum să ajung la posibilitatea de a scrie ceea ce am scris. Astfel, m-am edificat și eu despre mine însămi. Am ajuns la eșec pentru că poezia pe care am scris-o mi-a arătat destul de inexact și, în același timp, exact ceea ce simt și ceea ce este poezia mea. Cred că devenirea mea s-a petrecut cel mai mult în timpul comunismului. Ceea ce a urmat după a fost un cîmp de forță în care se intersectau liniile magnetice ale informațiilor pe care le primeam, zi de zi, de pretutindeni. Și tot la eșec am ajuns. Fiecare viață este un eșec, pînă la urmă, pentru că intervine moartea, dar pînă să mori, perspectiva morții pe care o ai în cap te obligă să cunoști cît mai multe lucruri, deoarece le pierzi, murind.

 

Ce vă nemulțumește la critica literară din ziua de azi? De multe ori, ați spus că nu veți mai frecventa evenimentele și datorită bolii, și, totuși, ați ieșit din casă, ați mers la tîrgurile de carte, v-ați afișat  și ați participat la lansări. De unde relația asta love-hate cu viața literară?

Din contradicțiile gîndirii mele. Vreau și nu vreau să particip în lumea literară, vreau și nu vreau să fiu luată în considerație. Aș fi vrut mult mai mult să particip la viața literară cînd eram tînără, dar atunci mă prăbușeam sub trăirile mele nebunești de femeie tînără. Acum, la bătrînețe, aș fi vrut să-mi fie luată poezia în considerație la modul corect (dar nu corect politic), în schimb mă trezesc că poezia mea răspîndește, cum spune un amic, energii negative (bineînțeles, energia negativă ține de coafor, nu de viața literară). Poezia mea este neagră, coșmarescă, masculină și sumbră. Oare percepția celor care îmi analizează cărțile nu este, și ea, ori prea contorsionată, ori prea resentimentară, uneori, chiar suburbană, uneori, chiar aberantă? Acest lucru numai timpul îl va rezolva. Deocamdată, mă supun, cu destulă discreție, cred, acestor interpretări. Acum, există așa, un fel de vîrtej într-o apă adîncă, în care eu și poezia mea suntem aruncate, ca să observe cei de pe margine dacă vîrtejul mă înghite pe mine și poezia mea pînă la capăt sau dacă mai rămîne puțin din capul meu la suprafață. Se mai spune de o jumătate a criticii literare că eu m-am luat după poezia tinerilor. Cealaltă jumătate a criticii literare spun că ei s-au luat după poezia mea. Ori eu nu cred nici una, nici alta. Eu zic așa – puneți orice carte de-a mea din cele șaptesprezece pe care le-am scris alături de orice carte a oricărui tînăr poet și veți vedea că nu seamănă nimic din ceea ce fac eu cu ceea ce fac ei, și invers. Îi rog pe criticii literari să fie obiectivi. Și văd că nu se poate. Și nu se poate pentru că jumătatea aceea de critică literară la care mă refeream se străduiește din răsputeri să interpreteze că textele mele „albe” sunt „negre” sau cele „negre” sunt „albe”. Oi fi vreo daltonistă la modul atipic sau critica literară e daltonistă la modul atipic? Și, oare, nu mi-ar plăcea mie cel mai mult să fiu eu însămi? Sau atît de „slabă de înger” să fiu încît să-mi placă să mă iau cu obstinație pe urma altor poeți, fie ei și tineri? Pentru că nu mi se reproșează că sînt influențată de poezia lor, cît, pur și simplu, mi se spune că m-am luat după poezia lor.  De unde nebunia asta de-a vrea, neapărat, critica literară de la noi să mă împingă, cu forța, în brațele douămiiștilor pe care aproape nu-i cunosc și pe care nu-i pot urmări în scris? De pildă, se spune că am fost și sînt expresionistă – ei, douămiiștii, la început, au fost și ei expresioniști. Expresionismul meu este și ironic, în același timp, și din ce în ce mai slăbit. Nu mai am forță, am îmbătrînit. Expresionismul a devenit neoexpresionism, care ține și de postmodernitate, deoarece e făcut cu conștiința faptului că expresionismul este modificat, o dată cu trecerea timpului, dar tot (neo)expresionism rămîne și, de altfel, douămiiștii au început cu mizerabilismul, au continuat cu neoexpresionismul și, apoi, cu minimalismu și s-ar putea să continue cu hip-hop-ismul, cu neoimagismul (Ezra Pound) și cu alte zeci de curente pe care nu mi le mai pot imagina. Trebuie să se oprească și ei undeva, pentru că, altfel,  o iau razna. Chiar am auzit, la un recital, niște poezie hip-hop-istă recitată de un foarte bun poet douămiist și eu, recunosc, m-am „crucit”. Personal, nu am disponibilități atît de mari precum tinerii. Nu am atîta informație, nu am posibilitatea de a călători, nu am posibilitatea de a cunoaște poeți străini, nu am decît o singură posibilitate – aceea de a trăi cu mine însămi între patru pereți. Mă informez din cărți de poezie, de teorie literară (care nu sunt chiar la zi), și poate chiar și de filozofie. Acum se practică o filozofie a stîngii și a dreptei. Sînt copleșită de atîta informație, așa că mai las deoparte partea asta a vieții și stau și mă uit fix la cîte un perete, sau la cîte un copac. Nu prea pot citi romane. Îmi ajunge povestea vieții mele.

 

Cum arată lumea literară românească din ziua de azi pentru dumneavoastră? Ce vă mulțumește și vă deranjează în ea?

În lumea literară, mă mulțumește totul și nimic. Sînt un autor foarte controversat, mai controversat decît mi-aș fi dorit eu, dar nu a depins de mine, un personaj împotriva căruia se revarsă, uneori, nu tot timpul, o ură aproape patologică. Poezia mea a devenit călugărița de la Tanacu. Lumea încearcă să-mi arate unde greșesc, tinerii-mi explică foarte puțin, cît să nu-nțeleg aproape nimic, singurele explicații inteligibile și abundente fiind cele care îmi descriu lumea poeziei mele ca fiind incapabilă de a locui aici, printre noi. Nu sînt deloc infatuată, nu sînt deloc comunistă, la modul comunist așa cum ar vrea să fiu X,Y,Z. Pentru Dumnezeu, citiți-mă și uitați-vă cum trăiesc și cum am trăit! Am fost foarte grav bolnavă în tinerețe, iar acum, la bătrînețe, cum se întîmplă de obicei, au mai apărut și alte boli care mă termină. Cel mai grav la mine este că nu aș putea muri decît dacă m-aș sinucide. Sînt extrem de fragilă și calitatea vieții mele este redusă. Aș prefera să mor.

Pot să am umor, dar pot să nici nu am umor. Depinde pe ce fază cad și ce amici am pe de-alături. De departe, sînt văzută ca un monstru, de aproape, sînt văzută ori ca handicapată, ori, poate, dă Dumnezeu să fiu văzută și ca un om normal. Nu mi-am dorit toate ipostazele pe care vi le-am amintit, dar ele au venit peste mine și m-au copleșit. Nu știu cînd și cum să fiu. Cînd refuz ceva, în numele poeziei mele și-al conștiinței mele, refuz din foarte multe motive, nu pot să le expun pe toate, ar fi prea multe. Dar boala, grija, chiar îngrijorarea, teama de ridicol, dorința de a-mi arăta, cît de cît, talentul (pe care s-ar putea să nu-l am), dorința de a vedea în jurul meu lumină și bucurie, cît și plăcerea mea de a fi singură între cei patru pereți pe care tot îi amintesc, toate aceste lucruri mă duc în extaz, și iar devin ridicolă și neputincioasă. Cine mă urmărește cu atenție s-ar putea să observe cum mă joc de-a baba oarba între liniște și normalitate, pe de-o parte, și în extaz, pe de altă parte.

Acum, îmi doresc ca sora mea, care s-a îmbolnăvit foarte grav, și băiatul meu, care face derapaje uluitoare pentru mine să fie sănătoși și împăcați cu ei înșiși. Îmi doresc ca ceea ce scrie băiatul meu să fie analizat cu atenție, așa cum Alexandru al meu scrie despre Mircea Cărtărescu că este un sfînt al literaturii noastre, eu spun despre Alexandru că, dacă a reușit să scrie așa ceva, asta înseamnă că și el ar putea fi un sfînt al literaturii noastre, cu toate derapajele lui cu tot. Am observat că el se corectează în mers. Înseamnă că se edifică în fiecare zi a vieții lui. În scris, Alexandru a făcut gafe, a dat în oameni la care eu țineam, nu am fost de-acord cu el. Nu m-am introdus prea mult în viața lui intelectuală, pentru că am vrut să ajungă singur la niște concluzii. Dar pentru că văd și știu cum trăiește și cît muncește, îmi doresc pentru el să-i fie răsplătită munca, idealurile, dorința lui de bine. E un copil pe care eu îl consider bun, ca om. A scris despre Ceaușesscu, afirmînd că pentru moartea lui nedreaptă, istoria i-a dat o medalie. Pentru că eu sînt mai elitistă decît Alexandru, am considerat că limbajul folosit de Ceaușescu în discursurile lui era de neîngurgitat, de nemestecat. Paranoia lui Ceaușescu, lipsa obstinată de cultură a lui Ceaușescu pe mine m-au lovit în plex, la început. Nu pot concepe un astfel de conducător, nu concep să fi avut un astfel de conducător, dar am colegi foarte buni scriitori care s-au uitat, ani la rînd, fascinați la Gâdea și la Badea, la Cristoiu, la toți politicienii noștri obsceni și nu numai că nu au avut nicio reacție la ei, dar unora chiar le-au plăcut aceste personaje. Pentru mine a fost ca un trăsnet în cap. Taximetristul meu era mai inteligent decît ei. Alexandru cum este în chestiunile astea? O fi de partea imbecililor sau de partea celor foarte puțini care au putut fi ascultați? Pe de altă parte, nu înțeleg anticomunismul celor care în comunism au trăit foarte bine. De fapt, înțeleg că se poate trăi bine și în comunism, și în afara comunismului. Dar n-am înțeles aceste discrepanțe care s-au format în timp, devenite argumente pentru falsul lor anticomunism. Nu prefer nici inversul explicației. Pentru mine, critica literară, „vecinul meu”, cum poate ar fi numit-o și Slavoj Žižek, a devenit inumană. Dacă la începuturi și pînă acum vreo cinci-șase ani eram dependentă de critica literară, acum trebuie să recunosc că încerc să-mi inventez o critică literară educată, intelectuală, plină de informații, o adevărată știință. Religia lor, a acestor „vecini”, este o dimensiune care nu are nimic de-a face cu religia. Ei, criticii, mai degrabă se citesc între ei decît ne citesc pe noi. Eu mi-aș dori să fim citiți noi și-apoi să se citească ei între ei. Sigur că există și excepții. Oricum, eu mă aflu sub un clopot de sticlă unde locuiesc doar scriitoare. Celălalt clopot de sticlă nu există. Există doar globuri de sticlă pentru scriitoare, pentru scriitori nu există globuri de sticlă. În afara mea, totul este de la egal la egal. În afara lor, există doar aceste globulețe de sticlă. Ce să mai spun? Ori sînt prea masculinizată, ori sînt prea ciudată, chiar nebună, și cei din afara globului de sticlă se poartă cu ciudații destul de tolerant, e și normal. Eu nu vreau decît să ies din globul de sticlă, nici măcar nu vreau să fac ceva sub globul de sticlă, dar  ceilalți știu că nu se face așa ceva, și mă lasă în plata Domnului. Ei, uite, am vorbit și despre feminism, fără să vreau. Revin la Alexandru. Dacă cineva vrea să-i reproșeze lui ceva, s-o facă în scris, un articol de-al lui X împotriva unui articol de-al lui Y. Altfel, puși amîndoi la un loc, nu putem răspunde, nu putem comunica cu celălalt. Vai, și „celălalt” cîte conotații poate avea! Ce să fac? Să-l apăr eu? Nu o să-l apăr niciodată, pentru că îi diminuez orgoliul și capacitatea de a fi liber în ceea ce el crede. Și asta mă deranjează foarte tare. Dar repet, pentru mine, și el este un sfînt al literaturii noastre, altfel decît Cărtărescu. Mai uman, mai vulnerabil, mai tînăr.

 

Apariția volumelor de Opere este un eveniment. Ce urmează? Veți mai publica pe hîrtie sau veți migra definitiv în virtual?

angelamarinescu_1Apariția „Operelor complete” a fost așa, o chestie care a pornit de la un cristian, care nu a avut bani să-mi culeagă textele (știu că nu e vina lui), și au venit cei de la Charmides și mi-au propus ei acest lucru. Eu nu am vrut decît să fiu citită de la cap la coadă, adică tot ce am scris în viața mea să fie publicat în cîteva volume. Am vrut să se înceapă cu începutul și să se sfîrșească cu sfîrșitul. Nu au vrut cei de la editură, pentru că ei au vrut să prezinte primele exemplare din „Opere complete” la festivalul lor de poezie din 17 iulie de la Bistrița. Acolo veneau numai tineri. Ei știau că tinerii sunt mai apropiați de poezia mea din 2000 încoace. Și au zis că vor să facă un test să vadă dacă se pot vinde cărți. Continui să nu fiu de acord cu acest procedeu, pentru că am vrut ca măcar la „Operele complete”, procedura de a le publica să fie clasică, așa cum trebuie să fie, editată din punct de vedere cronologic. Asta mi-am dorit eu cu adevărat. Totuși, ei i-au dat bătaie cu publicarea cărților din 2000 încoace, începutul l-au lăsat pentru mai tîrziu. Ei și-au dorit să-mi facă prefața Al. Cistelecan. Dar prefața lui Cistelecan mi-a fost nefavorabilă poeziei mele și, în loc să am o prefață tot clasică, asemenea publicării cărților, am avut o prefață complet distorsionată și, zic eu, nedreaptă. Nu de altceva, dar era vorba de „Operele complete”, oricît ar fi fost ele de proaste – dar dacă erau proaste, nu le-ar fi publicat nimeni. Dar așa a fost să fie! La sfîrșitul celui de-al treilea volum, care este de „proză”, am cerut să-mi facă prefață Ștefan Borbély. El a mai dres ce se mai putea drege. În editarea operelor mele complete, am pornit-o cu stîngul, dar măcar pot fi citite. Am părăsit scena cu „Operele complete” amestecate între ele.  Deci un fiasco total. Totuși, am primit premiul „Opera Omnia” al Observatorului cultural, pentru care le mulțumesc din tot sufletul. Am fost fericită. Nu știu dacă Observatorul cultural mai consideră că meritam sau nu acest premiu. După editarea „Operelor”, mi-am luat angajamentul (cum fac cei de stînga) să nu mai public decît on-line și sub numele de Angela Marcovici. Am mai scris cîte ceva, foarte puțin. Singurul text pe care l-am scris după „Operele complete” și o să apară pe hîrtie este un răspuns la o anchetă făcută de Ruxandra Cesereanu în revista Steaua. Întrebarea la anchetă mi-a fost pusă înainte de a-mi lua eu angajamentul de a nu mai publica decît on-line. Mi-amintesc că în răspunsul la anchetă, care era tot despre scrisul femeilor și scrisul bărbaților și cum ar fi receptat, am încerat să fiu de-a dreptul proustiană, adică insinuantă, constrîngătoare, pe măsură ce înaintam în frază și erotismul pe care l-am adus în joc în acest răspuns la anchetă este așa cum îmi place mie – orice gînganie trebuie să fie prinsă într-o țesătură de păianjen din care nu mai poate ieși niciodată, acolo va muri.

 Ce vă nemulțumește astăzi, cînd vă gîndiți la Angela Marinescu?

Chiar dacă m-ar nemulțumi tot, tot ceea ce am făcut și am trăit, tot n-aș mai putea schimba nimic, așa că am mers pe linia unui eșec intrinsec, dur, implacabil, ireversibil. M-am autodistrus scriind, m-am autodistrus scriind despre plăcere și moarte. Repet, perspectiva morții, care stă în capul meu ca un cui înroșit în foc, îmi dă posibilitatea să vreau să cunosc tot ceea ce pierd prin moarte, deci cît mai multe cărți, cît mai multă trăire, în spiritul unei lumini care să mă apese și tot mai multă dragoste față de biata mea soră și bietul meu copil.

 

La sfîrșitul interviului, vreau să spun o mică întîmplare care m-a umplut și de bucurie, și de tristețe: la târgul de carte Gaudeamus, stăteam oarecum spre marginea evenimentului petrecut și ascultam cum Bogdan Lefter vorbește despre cartea Ruxandrei Cesereanu, despre „Violența la români”, o reeditare. Și vine un domn bătrîn, de vîrsta mea, la mine și-mi spune: „Aa, doamnă Marinescu, știți că ne-am văzut acum zece ani la Oradea?”. Eu, nimic. E adevărat, am locuit în Oradea, cînd eram foarte tînără, vreo trei-patru ani, acolo am și trăit unul din episoadele mele metafizico-tuberculoase. Și domnul îmi spune „Vai, de cînd am vrut să vă întîlnesc. V-am cumpărat «Operele complete» și vreau să vă spun următoarele lucruri – poezia dumneavoastră scîrțîie, dar proza dumneavoastră este splendidă. Sunteți cea mai mare jurnalistă din România.” Mi-a venit să rîd. Deci, ce sînt, jurnalistă sau orice altceva?

decembrie 2016