„Genele familiei mele sînt militare” – un interviu cu Angela Marinescu

 

În viața mea, Alexandru este „un intrus” binevenit

Am observat că tot mai mulți interpretează ostentativ ideea dumneavoastră cum că ați fi o poetă comunistă. Explicitați, vă rog, sintagma care îi pune pe mulți pe jar.

Angela Marcovici: Am zis că sînt singurul poet comunist de la noi din țară pentru că structura poeziei mele se potrivește, oarecum, sau poate chiar mai mult decît oarecum, cu structura dogmei comuniste. Bineînțeles, foarte multă lume m-a contrazis – „tu nu ești poetă comunistă!” – adică poezia mea nu are structura dogmei comuniste. Adaug eu, Angela, că, întradevăr, poezia mea susține un limbaj destul de intim și nu prea pot fi asemănate aceste caracteristici cu punctele Manifestului Partidului Comunist al lui Marx. Să zicem că poezia e poezie, ceva care pînă acum nu a fost definit, deoarece nu se poate defini, așa cum nu poți să definești credința și manifestul scris de Marx. Este un manifest pe care el l-a dezvoltat în cartea lui, „Manifestul Partidului Comunist”, și, bineînțeles, din punct de vedere filozofic, acest manifest este explicit, iar poezia nu prea poate fi explicită. Poezia este așa și așa, și explicită, și implicită. Mie mi s-a părut, de-a lungul timpului, că așa-zisa poezie pe care o scriam aduna tot mai mult din ceea ce gîndeam eu că ar fi esențial comunismului.

 

Și ce era esențial comunismului?

Ceva ce ținea de devenirea mea interioară și de edificarea mea morală. Am scris că dacă ai ceva de „comunist” în tine, atunci ai posibilitatea devenirii tale. De la comunism înspre eșec. Am spus că am vrut să cunosc comunismul în sensul că am vrut să știu cum să ajung la posibilitatea de a scrie ceea ce am scris. Astfel, m-am edificat și eu despre mine însămi. Am ajuns la eșec pentru că poezia pe care am scris-o mi-a arătat destul de inexact și, în același timp, exact ceea ce simt și ceea ce este poezia mea. Cred că devenirea mea s-a petrecut cel mai mult în timpul comunismului. Ceea ce a urmat după a fost un cîmp de forță în care se intersectau liniile magnetice ale informațiilor pe care le primeam, zi de zi, de pretutindeni. Și tot la eșec am ajuns. Fiecare viață este un eșec, pînă la urmă, pentru că intervine moartea, dar pînă să mori, perspectiva morții pe care o ai în cap te obligă să cunoști cît mai multe lucruri, deoarece le pierzi, murind.

 

Ce vă nemulțumește la critica literară din ziua de azi? De multe ori, ați spus că nu veți mai frecventa evenimentele și datorită bolii, și, totuși, ați ieșit din casă, ați mers la tîrgurile de carte, v-ați afișat  și ați participat la lansări. De unde relația asta love-hate cu viața literară?

Din contradicțiile gîndirii mele. Vreau și nu vreau să particip în lumea literară, vreau și nu vreau să fiu luată în considerație. Aș fi vrut mult mai mult să particip la viața literară cînd eram tînără, dar atunci mă prăbușeam sub trăirile mele nebunești de femeie tînără. Acum, la bătrînețe, aș fi vrut să-mi fie luată poezia în considerație la modul corect (dar nu corect politic), în schimb mă trezesc că poezia mea răspîndește, cum spune un amic, energii negative (bineînțeles, energia negativă ține de coafor, nu de viața literară). Poezia mea este neagră, coșmarescă, masculină și sumbră. Oare percepția celor care îmi analizează cărțile nu este, și ea, ori prea contorsionată, ori prea resentimentară, uneori, chiar suburbană, uneori, chiar aberantă? Acest lucru numai timpul îl va rezolva. Deocamdată, mă supun, cu destulă discreție, cred, acestor interpretări. Acum, există așa, un fel de vîrtej într-o apă adîncă, în care eu și poezia mea suntem aruncate, ca să observe cei de pe margine dacă vîrtejul mă înghite pe mine și poezia mea pînă la capăt sau dacă mai rămîne puțin din capul meu la suprafață. Se mai spune de o jumătate a criticii literare că eu m-am luat după poezia tinerilor. Cealaltă jumătate a criticii literare spun că ei s-au luat după poezia mea. Ori eu nu cred nici una, nici alta. Eu zic așa – puneți orice carte de-a mea din cele șaptesprezece pe care le-am scris alături de orice carte a oricărui tînăr poet și veți vedea că nu seamănă nimic din ceea ce fac eu cu ceea ce fac ei, și invers. Îi rog pe criticii literari să fie obiectivi. Și văd că nu se poate. Și nu se poate pentru că jumătatea aceea de critică literară la care mă refeream se străduiește din răsputeri să interpreteze că textele mele „albe” sunt „negre” sau cele „negre” sunt „albe”. Oi fi vreo daltonistă la modul atipic sau critica literară e daltonistă la modul atipic? Și, oare, nu mi-ar plăcea mie cel mai mult să fiu eu însămi? Sau atît de „slabă de înger” să fiu încît să-mi placă să mă iau cu obstinație pe urma altor poeți, fie ei și tineri? Pentru că nu mi se reproșează că sînt influențată de poezia lor, cît, pur și simplu, mi se spune că m-am luat după poezia lor.  De unde nebunia asta de-a vrea, neapărat, critica literară de la noi să mă împingă, cu forța, în brațele douămiiștilor pe care aproape nu-i cunosc și pe care nu-i pot urmări în scris? De pildă, se spune că am fost și sînt expresionistă – ei, douămiiștii, la început, au fost și ei expresioniști. Expresionismul meu este și ironic, în același timp, și din ce în ce mai slăbit. Nu mai am forță, am îmbătrînit. Expresionismul a devenit neoexpresionism, care ține și de postmodernitate, deoarece e făcut cu conștiința faptului că expresionismul este modificat, o dată cu trecerea timpului, dar tot (neo)expresionism rămîne și, de altfel, douămiiștii au început cu mizerabilismul, au continuat cu neoexpresionismul și, apoi, cu minimalismu și s-ar putea să continue cu hip-hop-ismul, cu neoimagismul (Ezra Pound) și cu alte zeci de curente pe care nu mi le mai pot imagina. Trebuie să se oprească și ei undeva, pentru că, altfel,  o iau razna. Chiar am auzit, la un recital, niște poezie hip-hop-istă recitată de un foarte bun poet douămiist și eu, recunosc, m-am „crucit”. Personal, nu am disponibilități atît de mari precum tinerii. Nu am atîta informație, nu am posibilitatea de a călători, nu am posibilitatea de a cunoaște poeți străini, nu am decît o singură posibilitate – aceea de a trăi cu mine însămi între patru pereți. Mă informez din cărți de poezie, de teorie literară (care nu sunt chiar la zi), și poate chiar și de filozofie. Acum se practică o filozofie a stîngii și a dreptei. Sînt copleșită de atîta informație, așa că mai las deoparte partea asta a vieții și stau și mă uit fix la cîte un perete, sau la cîte un copac. Nu prea pot citi romane. Îmi ajunge povestea vieții mele.

 

Cum arată lumea literară românească din ziua de azi pentru dumneavoastră? Ce vă mulțumește și vă deranjează în ea?

În lumea literară, mă mulțumește totul și nimic. Sînt un autor foarte controversat, mai controversat decît mi-aș fi dorit eu, dar nu a depins de mine, un personaj împotriva căruia se revarsă, uneori, nu tot timpul, o ură aproape patologică. Poezia mea a devenit călugărița de la Tanacu. Lumea încearcă să-mi arate unde greșesc, tinerii-mi explică foarte puțin, cît să nu-nțeleg aproape nimic, singurele explicații inteligibile și abundente fiind cele care îmi descriu lumea poeziei mele ca fiind incapabilă de a locui aici, printre noi. Nu sînt deloc infatuată, nu sînt deloc comunistă, la modul comunist așa cum ar vrea să fiu X,Y,Z. Pentru Dumnezeu, citiți-mă și uitați-vă cum trăiesc și cum am trăit! Am fost foarte grav bolnavă în tinerețe, iar acum, la bătrînețe, cum se întîmplă de obicei, au mai apărut și alte boli care mă termină. Cel mai grav la mine este că nu aș putea muri decît dacă m-aș sinucide. Sînt extrem de fragilă și calitatea vieții mele este redusă. Aș prefera să mor.

Pot să am umor, dar pot să nici nu am umor. Depinde pe ce fază cad și ce amici am pe de-alături. De departe, sînt văzută ca un monstru, de aproape, sînt văzută ori ca handicapată, ori, poate, dă Dumnezeu să fiu văzută și ca un om normal. Nu mi-am dorit toate ipostazele pe care vi le-am amintit, dar ele au venit peste mine și m-au copleșit. Nu știu cînd și cum să fiu. Cînd refuz ceva, în numele poeziei mele și-al conștiinței mele, refuz din foarte multe motive, nu pot să le expun pe toate, ar fi prea multe. Dar boala, grija, chiar îngrijorarea, teama de ridicol, dorința de a-mi arăta, cît de cît, talentul (pe care s-ar putea să nu-l am), dorința de a vedea în jurul meu lumină și bucurie, cît și plăcerea mea de a fi singură între cei patru pereți pe care tot îi amintesc, toate aceste lucruri mă duc în extaz, și iar devin ridicolă și neputincioasă. Cine mă urmărește cu atenție s-ar putea să observe cum mă joc de-a baba oarba între liniște și normalitate, pe de-o parte, și în extaz, pe de altă parte.

Acum, îmi doresc ca sora mea, care s-a îmbolnăvit foarte grav, și băiatul meu, care face derapaje uluitoare pentru mine să fie sănătoși și împăcați cu ei înșiși. Îmi doresc ca ceea ce scrie băiatul meu să fie analizat cu atenție, așa cum Alexandru al meu scrie despre Mircea Cărtărescu că este un sfînt al literaturii noastre, eu spun despre Alexandru că, dacă a reușit să scrie așa ceva, asta înseamnă că și el ar putea fi un sfînt al literaturii noastre, cu toate derapajele lui cu tot. Am observat că el se corectează în mers. Înseamnă că se edifică în fiecare zi a vieții lui. În scris, Alexandru a făcut gafe, a dat în oameni la care eu țineam, nu am fost de-acord cu el. Nu m-am introdus prea mult în viața lui intelectuală, pentru că am vrut să ajungă singur la niște concluzii. Dar pentru că văd și știu cum trăiește și cît muncește, îmi doresc pentru el să-i fie răsplătită munca, idealurile, dorința lui de bine. E un copil pe care eu îl consider bun, ca om. A scris despre Ceaușesscu, afirmînd că pentru moartea lui nedreaptă, istoria i-a dat o medalie. Pentru că eu sînt mai elitistă decît Alexandru, am considerat că limbajul folosit de Ceaușescu în discursurile lui era de neîngurgitat, de nemestecat. Paranoia lui Ceaușescu, lipsa obstinată de cultură a lui Ceaușescu pe mine m-au lovit în plex, la început. Nu pot concepe un astfel de conducător, nu concep să fi avut un astfel de conducător, dar am colegi foarte buni scriitori care s-au uitat, ani la rînd, fascinați la Gâdea și la Badea, la Cristoiu, la toți politicienii noștri obsceni și nu numai că nu au avut nicio reacție la ei, dar unora chiar le-au plăcut aceste personaje. Pentru mine a fost ca un trăsnet în cap. Taximetristul meu era mai inteligent decît ei. Alexandru cum este în chestiunile astea? O fi de partea imbecililor sau de partea celor foarte puțini care au putut fi ascultați? Pe de altă parte, nu înțeleg anticomunismul celor care în comunism au trăit foarte bine. De fapt, înțeleg că se poate trăi bine și în comunism, și în afara comunismului. Dar n-am înțeles aceste discrepanțe care s-au format în timp, devenite argumente pentru falsul lor anticomunism. Nu prefer nici inversul explicației. Pentru mine, critica literară, „vecinul meu”, cum poate ar fi numit-o și Slavoj Žižek, a devenit inumană. Dacă la începuturi și pînă acum vreo cinci-șase ani eram dependentă de critica literară, acum trebuie să recunosc că încerc să-mi inventez o critică literară educată, intelectuală, plină de informații, o adevărată știință. Religia lor, a acestor „vecini”, este o dimensiune care nu are nimic de-a face cu religia. Ei, criticii, mai degrabă se citesc între ei decît ne citesc pe noi. Eu mi-aș dori să fim citiți noi și-apoi să se citească ei între ei. Sigur că există și excepții. Oricum, eu mă aflu sub un clopot de sticlă unde locuiesc doar scriitoare. Celălalt clopot de sticlă nu există. Există doar globuri de sticlă pentru scriitoare, pentru scriitori nu există globuri de sticlă. În afara mea, totul este de la egal la egal. În afara lor, există doar aceste globulețe de sticlă. Ce să mai spun? Ori sînt prea masculinizată, ori sînt prea ciudată, chiar nebună, și cei din afara globului de sticlă se poartă cu ciudații destul de tolerant, e și normal. Eu nu vreau decît să ies din globul de sticlă, nici măcar nu vreau să fac ceva sub globul de sticlă, dar  ceilalți știu că nu se face așa ceva, și mă lasă în plata Domnului. Ei, uite, am vorbit și despre feminism, fără să vreau. Revin la Alexandru. Dacă cineva vrea să-i reproșeze lui ceva, s-o facă în scris, un articol de-al lui X împotriva unui articol de-al lui Y. Altfel, puși amîndoi la un loc, nu putem răspunde, nu putem comunica cu celălalt. Vai, și „celălalt” cîte conotații poate avea! Ce să fac? Să-l apăr eu? Nu o să-l apăr niciodată, pentru că îi diminuez orgoliul și capacitatea de a fi liber în ceea ce el crede. Și asta mă deranjează foarte tare. Dar repet, pentru mine, și el este un sfînt al literaturii noastre, altfel decît Cărtărescu. Mai uman, mai vulnerabil, mai tînăr.

 

Apariția volumelor de Opere este un eveniment. Ce urmează? Veți mai publica pe hîrtie sau veți migra definitiv în virtual?

angelamarinescu_1Apariția „Operelor complete” a fost așa, o chestie care a pornit de la un cristian, care nu a avut bani să-mi culeagă textele (știu că nu e vina lui), și au venit cei de la Charmides și mi-au propus ei acest lucru. Eu nu am vrut decît să fiu citită de la cap la coadă, adică tot ce am scris în viața mea să fie publicat în cîteva volume. Am vrut să se înceapă cu începutul și să se sfîrșească cu sfîrșitul. Nu au vrut cei de la editură, pentru că ei au vrut să prezinte primele exemplare din „Opere complete” la festivalul lor de poezie din 17 iulie de la Bistrița. Acolo veneau numai tineri. Ei știau că tinerii sunt mai apropiați de poezia mea din 2000 încoace. Și au zis că vor să facă un test să vadă dacă se pot vinde cărți. Continui să nu fiu de acord cu acest procedeu, pentru că am vrut ca măcar la „Operele complete”, procedura de a le publica să fie clasică, așa cum trebuie să fie, editată din punct de vedere cronologic. Asta mi-am dorit eu cu adevărat. Totuși, ei i-au dat bătaie cu publicarea cărților din 2000 încoace, începutul l-au lăsat pentru mai tîrziu. Ei și-au dorit să-mi facă prefața Al. Cistelecan. Dar prefața lui Cistelecan mi-a fost nefavorabilă poeziei mele și, în loc să am o prefață tot clasică, asemenea publicării cărților, am avut o prefață complet distorsionată și, zic eu, nedreaptă. Nu de altceva, dar era vorba de „Operele complete”, oricît ar fi fost ele de proaste – dar dacă erau proaste, nu le-ar fi publicat nimeni. Dar așa a fost să fie! La sfîrșitul celui de-al treilea volum, care este de „proză”, am cerut să-mi facă prefață Ștefan Borbély. El a mai dres ce se mai putea drege. În editarea operelor mele complete, am pornit-o cu stîngul, dar măcar pot fi citite. Am părăsit scena cu „Operele complete” amestecate între ele.  Deci un fiasco total. Totuși, am primit premiul „Opera Omnia” al Observatorului cultural, pentru care le mulțumesc din tot sufletul. Am fost fericită. Nu știu dacă Observatorul cultural mai consideră că meritam sau nu acest premiu. După editarea „Operelor”, mi-am luat angajamentul (cum fac cei de stînga) să nu mai public decît on-line și sub numele de Angela Marcovici. Am mai scris cîte ceva, foarte puțin. Singurul text pe care l-am scris după „Operele complete” și o să apară pe hîrtie este un răspuns la o anchetă făcută de Ruxandra Cesereanu în revista Steaua. Întrebarea la anchetă mi-a fost pusă înainte de a-mi lua eu angajamentul de a nu mai publica decît on-line. Mi-amintesc că în răspunsul la anchetă, care era tot despre scrisul femeilor și scrisul bărbaților și cum ar fi receptat, am încerat să fiu de-a dreptul proustiană, adică insinuantă, constrîngătoare, pe măsură ce înaintam în frază și erotismul pe care l-am adus în joc în acest răspuns la anchetă este așa cum îmi place mie – orice gînganie trebuie să fie prinsă într-o țesătură de păianjen din care nu mai poate ieși niciodată, acolo va muri.

 Ce vă nemulțumește astăzi, cînd vă gîndiți la Angela Marinescu?

Chiar dacă m-ar nemulțumi tot, tot ceea ce am făcut și am trăit, tot n-aș mai putea schimba nimic, așa că am mers pe linia unui eșec intrinsec, dur, implacabil, ireversibil. M-am autodistrus scriind, m-am autodistrus scriind despre plăcere și moarte. Repet, perspectiva morții, care stă în capul meu ca un cui înroșit în foc, îmi dă posibilitatea să vreau să cunosc tot ceea ce pierd prin moarte, deci cît mai multe cărți, cît mai multă trăire, în spiritul unei lumini care să mă apese și tot mai multă dragoste față de biata mea soră și bietul meu copil.

 

La sfîrșitul interviului, vreau să spun o mică întîmplare care m-a umplut și de bucurie, și de tristețe: la târgul de carte Gaudeamus, stăteam oarecum spre marginea evenimentului petrecut și ascultam cum Bogdan Lefter vorbește despre cartea Ruxandrei Cesereanu, despre „Violența la români”, o reeditare. Și vine un domn bătrîn, de vîrsta mea, la mine și-mi spune: „Aa, doamnă Marinescu, știți că ne-am văzut acum zece ani la Oradea?”. Eu, nimic. E adevărat, am locuit în Oradea, cînd eram foarte tînără, vreo trei-patru ani, acolo am și trăit unul din episoadele mele metafizico-tuberculoase. Și domnul îmi spune „Vai, de cînd am vrut să vă întîlnesc. V-am cumpărat «Operele complete» și vreau să vă spun următoarele lucruri – poezia dumneavoastră scîrțîie, dar proza dumneavoastră este splendidă. Sunteți cea mai mare jurnalistă din România.” Mi-a venit să rîd. Deci, ce sînt, jurnalistă sau orice altceva?

decembrie 2016

„Proza scurtă a Hortensiei Papadat-Bengescu nu poate fi citită decît din perspectiva interferențelor dintre autobiografie și ficțiune“ – un interviu cu Mihaela Stanciu

 

CDPL FEST 42 din 27 ianuarie 2016 a găzduit o o conferință a Mihaelei Stanciu Vraja intitulată „Hortensia Papadat-Bengescu – Spovedania singurătății”. În continuare, un dialog pornind de la conferința din Club A.

un cristian: De unde și până unde Hortensia Papadat-Bengescu? În referatul prezentat de doamna Elena Zaharia‑Filipaș aflăm că… „nu am fost niciodată solicitată atât de mult de un doctorand al meu, nu am fost consultată niciodată atât de asiduu“. Subiectul ales, vecin mai degrabă istoriei literare și cumva netentant (scrierile de tinerețe) și oarecum acoperit (în sensul că există monografii, studii) te-au îndepărtat de-un culoar critic. Să fie vorba de o pasiune mai veche sau faptul că Hortensia Papadat-Bengescu s-a impus ca femeie scriitor într-un mediu și-o lume literară izolant masculină?

mihaela stanciu 2Mihaela Stanciu: Sigur că atunci când îți trece prin minte să scrii despre un autor consacrat, n-ai cum să ignori nici bogata exegeză critică, și nici monografiile publicate  Mai mult decât atât, conștientizezi faptul  că suficienta receptare existentă, îmbracă forma unei săbii cu două tăișuri în calea cercetarii literare originale; prin urmare, în traiectul acestui volum nu am ales să merg pe căi bătute sau să mai găsesc  mici nuanțe referitoare la proza scurtă a Hortensiei Papadat-Bengescu, ci am mers către un sector puțin cunoscut, și anume personalitatea ei. Deși zona care m-a interesat pe mine în mod special –  cea biografică – reprezintă cheia de boltă în tot parcursul volumului, în trena acestui compartiment stă și proza scurtă, pe care am perceput-o ca o pârghie în demersul cărții. Am tratat cu insistență acest subiect al prozei de tinerețe, în primul rând pentru că sunt atrasă, în genere, de latura biografică a personalităților; n‑aș  putea să-mi trăiesc pasiunile – fie ele mai vechi sau mai noi – cu jumătăți de măsură. Mă implic în ceea ce-mi place cu toata ființa, până la ultimul por, de aici probabil derivă insistența și asiduitatea mea. Apoi, am ales acest subiect pentru că o consider pe Hortensia Papadat-Bengescu  în egală măsură autoarea ciclului Hallipa, dar și a prozei scurte; din punctul meu de vedere, nuvele ei nu reprezintă altceva decât germenii romanelor care au clasat-o drept prozatoare de referință a literaturii române. Nu în ultimul rând, pentru că văd în Hortensia Papadat-Bengescu un autor sui-generis pentru care scrisoarea devine un sol prevestitor al literaturii. mihaela stanciu 6Corespondenţa unui scriitor nu are, în genere, o legătură directă cu opera sa, însă în cazul Hortensiei Papadat-Bengescu scrisoarea devine vehicul către literatură, iar textul acesteia arată ca un decupaj al creaţiei literare ulterioare. Așadar, Hortensia Papadat-Bengescu îşi face ucenicia ca epistolieră, iar scrisorile pot lesne forma un roman al spovedaniei, al descărcării sufleteşti, al adâncului fiinţei, care caută să-şi umple singurătatea prin scris. Avem, prin urmare, o scriitoare cu vocaţia prieteniei, ai cărei destinatari sau expeditori sunt intelectuali de calibru, cu roluri decisive pentru formarea ei artistică: G. Ibrăileanu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Constanţa Marino-Moscu, Camil Baltazar. Fiecare destinatar al Hortensiei Papadat-Bengescu a impulsionat‑o să-şi cristalizeze discursul literar, însă corespondenţa cu E. Lovinescu şi G. Ibrăileanu a polarizat formarea intelectuală a ei şi a dus, fără îndoială, la perceperea sa ca o voce importantă a literaturii române interbelice, care se detaşează din rândurile celorlalte femei scriitoare. Faptul că a reușit să se impună într-o lume a scriitorilor, nicidecum a scriitoarelor este admirabil. Nu puține au fost scriitoarele care au batut la poarta canonului de prim rang, or ea este singura care a fost validată în acest empireu.

A cerceta zona epistolară (un triunghi critic rarisim, Ibrăileanu, Lovinescu, Călinescu) trebuie să fi fost foarte incitant, cu-atât mai mult cu cât există șanse pentru inedite, iar posibilele scrisori date drept de negăsit (jurnalul ei) sau aparent distruse (parte din corespondența cu Lovinescu, pe care fiica acestuia, Monica Lovinescu afirmă că le-a aruncat pur și simplu), ei bine, tot mecanismul de cercetare neconvețională (nu doar arhivele existente, dar și oamenii care-au intrat pur și simplu în posesia unor mărturii) trebuie să fie tare incitant. Banuiesc ca există o continuare…

mihaela stanciu 4De bună seamă că experiența scrierii acestei cărți a fost incitantă din simplul fapt că am ales să tratez la pachet compartimentele epistolar-ficțional; așadar, navigând între aceste două domenii, am descoperit cu mare plăcere incizii care trimiteau dinspre om către scriitor. Multe pasaje din scrisori nu reprezintă altceva decat niște flash-uri ce formează un traseu anamnetic pentru textele ficționale.  Corespondența cu G. Călinescu a fost sporadică, însă nu lipsită de importanță, mai ales că a generat notele autobiografice ale autoarei, care, ce-i drept au avut un traiect sinuos. Deși G. Călinescu îi ceruse niște note autobiografice încă din anul 1930 pentru revista Capricorn, materialul este publicat integral abia în 1937, alături de seria articolelor despre E. Lovinescu, în revista Adevărul literar şi artistic. Motivul nu necesită explicații suplimentare: Hortensia Papadat‑Bengescu nu fusese de acord să elimine din text pasajul Aparţin acum unei grupări literare… Sunt membră fondatoare a Sburătorului… Nu încape îndoială că cele mai confesive rânduri publicate sunt scrisorile autoarei către G. Ibrăileanu. Acestea reprezintă o pagină de viaţă, autentice documente sufleteşti ale unei femei care suferă realmente de singurătate şi vede scrisoarea ca act terapeutic. Nu e prea mult dacă spun că datorită acestor epistole extinse, Hortensia Papadat-Bengescu nu numai că îşi umple solitudinea, dar îşi şi optimizează viziunea literară. Corespondenţa cu G. Ibrăileanu datează din perioada în care Hortensia Papadat-Bengescu era în faţa semnelor de întrebare şi persista să-şi privească textele cu scepticism chiar şi după ce criticul îi salutase ideile.

Dacă dialogul epistolar cu G. Ibrăileanu durase nouă ani, corespondenţa cu E. Lovinescu este decisivă, mai ales din punct de vedere artistic, şi va dura până la moartea criticului. Din păcate, scrisorile autoarei către E. Lovinescu stau astăzi sub semnul misterului. Există unele voci care susțin acele scrisori nu sunt pierdute, dar există și voci care consideră că au fost distruse. Din cauza faptului că n-am avut acces la arhiva Monicăi Lovinescu n-aș putea spune care a fost parcursul lor. De bun augur în demersul meu, a reprezentat existența unui pachet, ce-i drept subțire cantitativ, de scrisori trimise autoarei de către E. Lovinescu. Acestea mi-au folosit ca pârghii în construirea unui dialog imaginat din care am dedus că ei corespondau des, de vreme ce Lovinescu îşi manifestă indignarea în repetate rânduri atunci când nu primeşte un răspuns de la scriitoare. Am observat, de altfel că scrisorile lui E. Lovinescu nu respectă rigorile epocii şi trădează un bogat dialog epistolar, o strânsă amiciţie cu un ton profund de afecțiune; criticul i se adresează cordial cu „scumpă prietenă” sau „doamnă scumpă şi prietenă”. Chiar și acum, după ce am scris cartea,  încă o consider pe Hortensia Papadat-Bengescu o personalitate ascunsă, fiindcă s-a manifestat târziu în literatură, nu a dat decât puține interviuri și nici nu avem un jurnal al ei (decât pagini publicate fragmentar din jurnalul care a existat , dar despre care nu se mai stie nimic în momentul de față); aceste impedimente se conjugă și cu fondul epistolar insuficient. Pornind de la aceste constatări ale surselor insuficiente, am conștientizat că este dificil să ajungi la sufletul unui scriitor, or eu refuz să privesc lucrurile în alb și negru. Cu toate că arhivele prezente sunt minime, pot să spun că există încă oameni care dețin mărturii sau documente legate de personalitatea Hortensiei Papadat‑Bengescu, deci implicit există șanse pentru inedite; prin urmare, am început să lucrez la un alt volum axat pe filonul biografic, de asemenea.

HBP a evoluat cu pasi mărunți spre o conștiință artistică, o aflăm (o știam, în mare parte). Deși prizoniera unei vieți monotone, alături de un soț imun la ideea de carte, deși plimbată ca un animăluț de companie și pe jumătate mamă eroină, a reușit să primească girul marilor critici și, mai mult, să fie o figură legendară în cenaclul Sburătorul. Am un deficit colosal de existență, afirmă în Femei, între ele. Ce crezi c-a putut s-o dedubleze atât de bine?

În ceea ce o priveşte, vocaţia scrisului nu a venit neapărat dintr-o „contaminareˮ cu literatura pe care o citea, nici dintr-o formare educaţională aparte, ci a fost, desigur, după cum mărturisește „o vocaţiune inconştientăˮ. În mod cert că îndepartarea de mediul cultural a reprezentat factorul declanșator în raportul identitate/alteritate. În fond, dorinţa aşezării într-un oraş cultural face parte din categoria viselor târziu împlinite. Prin urmare, rolul compensator pentru alungarea singurătătii începe odată cu șirul orașelor de provincie și se manifestă ca o refulare sufletească, nu numai față de mediul ostil în care-și ducea existența, dar mai ales față de un spațiu casnic ce nu i-a  fost intim deloc, ci mai degrabă carceral. În consecință, își găsește o ancoră puternică în scrisoare, cu atât mai mult cu cât ea a avut vocaţia prieteniei. Hortensia Papadat‑Bengescu nu a fost stăpânită de un spirit de emulaţie în formarea literară, dar ca orice artist a căutat să înţeleagă care-i este locul în lumea scrisului. Apoi, trebuie amintit și faptul că are totuși norocul să fie susținută din umbră  și de colaborarea la revistele importante ale vremii.  Deși apare târziu în literatura română, fără dorința de a epata, Hortensia Papadat-Bengescu declară ca vine cu ambiția de a fi un mic scriitor român. A dovedit mai mult decât atât.

Important mi se pare faptul că nu despre emancipare sau feminism este vorba în … lupta, nu știu cum s-o spun, cu ideea de scriitor. Conștiința artistică (sună perimat, dar se aplică vremii) mi se pare fundamentală din mărturii. Învață să scrie la propriu, încearcă să-și plătească restanțele financiare prin texte trimise, lucrează și gândește ca un scriitor profesionist. Chit că rezultatul nu e tocmai pe placul tuturor (stilul, o știm, a fost periat), efortul mi se pare salutar.

mihaela stanciu 7Cu siguranță! Hortensia Papadat-Bengescu confirmă prin opera ei că dacă rodeşti mai târziu, nu înseamnă că nu ai valoare. Chiar dacă iniţial a scris o literatură cu şi despre femei, discursul ei nu trebuie văzut sub platoşa feminismului, deoarece critica românescă, în speţă E. Lovinescu, consideră că autoarea aparține marii literaturi masculine, deși ea n-a apelat niciodată la vreun text hermafrodit. Faptul că a beneficiat de o receptare favorabilă încă din timpul vieții demonstrează că și-a plătit nu numai restanțele financiare, ci deopotrivă și pe cele artistice. Mai mult decât atât, Hortensia Papadat-Bengescu a fost cea care a determinat critica să ia act de existenţa literaturii feminine. Autoarea s-a raportat la literatură ca la un imperativ categoric. Eu consider că în destinul ei există   un semn al paradoxului. Chiar dacă nu se declară o feministă, lasă totuși ca în opera ei să domine personajele feminine, chiar dacă cochetează cu teme și motive specifice literaturii feminine este astazi privită ca antifeministă. Deși mare parte a vieții trăiește ultragiată în mijlocul unei lumi ostile, publică sub egida a două voci importante ale criticii românești (G. Ibrăileanu și E. Lovinescu), deși la început n-a fost primită cu brațele deschise în lumea literară masculină, are meritul de a fi fost tratată ca aparținând acestei lumi, deși nu se joacă cu procedeele stilistice, Hortensia Papadat-Bengescu este considerată astăzi o prozatoare rafinată.

Ce pot să mai transmită astăzi textele de tinerețe ale Hortensiei Papadat-Bengescu? Literatura s-a schimbat, nici măcar romanele nu depășesc o zonă de confort canonic, cercetarea e cumva clasată, literatura așa-zis feminină s-a rupt total de zona oglinzei și a spart-o cu totul.

Proza scurtă a Hortensiei Papadat-Bengescu nu poate fi citită decît din perspectiva interferențelor dintre autobiografie și ficțiune; textele de tinerețe nu se desfăşoară pe o scenă foarte largă, iar temele abordate au conţinut identitar, contrastiv. Bunăoară, proza scurtă devoalează un acut stigăt al singurătății manifestat prin scris ca o eliberare. Citind proza de mică intindere mi-am dat seama de o evidență simplă: omul Hortensia Papadat-Bengescu, așa cum se devoalează prin scrisori și din puținele pagini de jurnal publicate, se intersectează cu vocile din discursurile personajelor (sau ale pseudopersonajelor); în fond, acestea sunt create și recreate în imaginația autoarei ca pretext de la care pleacă în discursul narativ pentru a se regăsi pe sine. În subsidiar, trebuie remarcat faptul că raportul viață/opera devoalează două trasee care mai mult se suprapun decât să fie paralele. În consecință, se poate spune că Hortensia Papadat-Bengescu poartă cu sine o lupă îndreptată parcă spre propria ființă; dacă proza scurtă nu reprezintă altceva decât o literatură a sufletului feminin, atunci scrisoarea este o microliteratură a acestuia, dacă provincia este spațiu sufocant care o cariază pe Hortensia Papadat‑Bengescu, la fel de ruginite se simt și multe dintre personajele nuvelelor ei. Nu în ultimul rând, textul de început întăreste ideea că scrisoarea transcende din realitate către ficțiune și devine unealtă în mâna pseudopersonajului; prin intermediul acesteia confesiunea îmbracă funcție terapeutică pentru unele dintre eroinele autoarei care apelează la corespondență (fie ea și cu un destinatar imaginar) ca la o spovedanie a singurătății; de pildă, între scrisorile din viața reală a Hortensiei Papadat-Bengescu și cele ale Biancăi Porporata către Don Juan sau cele din Marea, pot fi făcute comparații legitime, textul acestora fiind confesiune în sine cu inserții de reînviere a unor episoade din viața autoarei fără să denote vreo sforțare de obiectivare. De asemenea pot adăuga și  că în primele creații primează discursul introspective și nu avem cum să încardăm personajul în anumite tipologii; există și situații în care sunt divulgate amănunte cu privire la rolul socio-cultural sau la vestimentație, dar acestea trebuie private în subsidiar.  Literatura de început e confesiune în sine și-atât.

 

Am observat c-au ieșit la numărătoare 40 de interviuri. Nu-s deloc puține, alții nu trec nici de 10, în vremurile mai noi. Ceea ce m-a surprins a fost faptul că ținea să răspundă personal (într-o epocă în care se purta discuția și totul suna mai apoi a relatare, cine știe cât de apropiată de adevăr). Acest mic amănunt m-a făcut efectiv să văd în ea o scriitoare profesionistă. Ce alte dovezi ar mai fi de adus?

mihaela stanciuCu siguranță că ar fi existat mult mai multe interviuri  dacă Hortensia Papadat-Bengescu dacă nu se manifesta  în viața literară după vârsta de 40 de ani. De altfel, tot pentru că publică târziu, Hortensia Papadat‑Bengescu este considerată ca aparținând epocii interbelice, deși de la nașterea ei, 8 decembrie 1876, până la cea a lui Camil Petrescu, Ion Barbu sau Lucian Blaga se întind aproape 20 de ani. După canoanele epocii, cei născuți în generația ei, erau deja considerați bătrâni în perioada interbelică. Nici Hortensia Papadat-Bengescu nu va face excepție, însă va avea parte de recunoaștere, de clasicizare alăturându-se generației tinere născute în preajma anului 1900, acea generație care va da tonul și va ține cununa în interbelic. În privinţa interviurilor literare un lucru  este cert:  au fost făcute cu  tehnica ce exista la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, şi anume cu hârtia şi cu creionul; uneori, notiţele erau luate în timp ce se stătea de vorbă cu autorii, alteori erau refăcute acasă, de aceea interviurile vechi, adică cele de dinainte de înregistrările transcrise cu fidelitate, sunt privite, pe bună dreptate, cu prudenţă de către cititori; reţineri există probabil și la artiştii care dădeau interviuri pentru că erau conştienţi că atât modul personal de a fraza, cât şi amprenta mărcii stilistice, se estompează atunci când cineva rescrie în cuvintele sale un dialog. desigur că atâta vreme cât nu a existat înregistrare vocală, dar au existat interviuri, acestea s‑au încadrat într-o grilă discutabilă pentru ca aveau o autenticitate îndoielnică.

Pesemne că tot din prudenţă preferă şi Hortensia Papadat-Bengescu să răspundă în tihnă întrebărilor adresate, după cum mărturiseşte Nicolae Papatanasiu în introducerea unui interviu pe care i-l acordase scriitoarea. Faptul că își merită numele de scriitoare de referință a literaturii române, derivă și din minuția cu care își creează eroii, demonstrând o muncă de chițibușar care dă o maximă importanță muncii exercitate.  Prin intermediul interviurlor putem sa aruncam un ochi prin laboratorul de creație al autoarei Atunci când scrie, gravitează în jurul personajului căutând să-i pătrundă în dedesupturi, citindu-i parcă măruntaiele cu scopul de a transpune trăirile interioare ale acestuia. Cu altă ocazie, Hortensia Papadat-Bengescu mărturisește că își analizează amănunțit fiecare personaj în parte, înainte de a-i încredința acest statut. Cu privire la metodele de creație mărturisește că are o gândire complicată, „cu șuruburiˮ și că această întrebare și-o adresează cu fiecare volum pe care îl publică; se lasă totodată condusă de principiul că orice lucru își are vremea lui, așteptând cu răbdare naşterea lui.

 

februarie 2016

Ciprian Burcovschi la Interviurile de luni

„Fii Semn Bun în orașul tău” va funcționa

un interviu cu Ciprian Burcovschi

 

un cristian: AdLittera tocmai a dat startul ediției a VI-a a concursului „Incubatorul de condeie”. Puzderia de concursuri literare din ultima vreme mă face să fiu sceptic în privința rolului unui concurs, dar te știu om serios, care nu se va lăsa doborât nici de concurența tot mai mare, nici de asaltul de doritori literari. Prin ce se diferențiază Incubatorul de condeie (o titulatură la care se mai poate lucra) de alte concursuri?

Ciprian Burcovschi: Agenția culturală de tip coafură: rezistă! Hahahaha! Acum, serios: a șasea ediție poate părea puțin. Pentru un concurs de debut literar cu finanțare 100% privată, independent și autonom pot spune că e greu și frumos. Și important, pentru că am dorit să fie la un nivel calitativ ridicat, pentru cei care au nevoie de confirmarea talentului. Al doilea scop este atenționarea editurilor care sunt interesate de debutanți. Așa am gândit atunci, sper să se înțeleagă mai bine misiunea noastră, odată cu reconfigurarea industriei de carte.

Se poate spune că „Incubator” nu are nimic poetic, dar noi (împreună cu Sebastian Hubati) ne-am gândit că pentru un public neavizat, neinițiat, dar ludic și dornic de noi experiențe, noțiunea trebuie să aibă sens de „entry level”, „start-up”, pentru că IDC înseamnă A) înscriere în concurs literar (pe platformă online dedicată) și B) ateliere de „creative writing” în format blitz. Adică, noțiuni explicate pe înțelesul unui public avid de „how to” în diverse direcții pentru diverse genuri literare. Lectorul are la dispoziție 4 ședințe de „joacă serioasă” și una concluzivă, cu cei care vor să se înscrie în concurs. Atelierele sunt gratuite și nu sunt impuse sau restrictive. Cine participă și își face temele (lol) va fi semnatar al Caietului de Atelier IDC, într-o culegere de texte, publicate în format electronic descărcabil gratuit de pe site Concursului IDC. Cine câștigă Concursul IDC este publicat în Antologia IDC (variantă print și carte digitală). Nu oferim premii în bani, ci cărți. Nimic mai mult, dar nu cred că e puțin.

burcovschi 2Mi-ar plăcea să cred că acest concurs de debut a oferit mai multă încredere în scriitura celor selectați ca fiind câștigători, pentru că unii dintre ei au publicat volume proprii la diverse edituri: Adrian Diniș, Silvia T., Andrei Zbîrnea, Liviu Ofileanu, Sorin Lucaci, Bogdan Constantinescu, Albert Cătănuș, Carmen Măcelaru, Laura Baban, Bianca Dobrescu, Radu Niţescu, Ioan Șerbu, Teodora Gheorghe, Marius Lăzărescu, Marius Gabor, Iulia Modiga.

În perioada 19 octombrie – 22 noiembrie a.c., îi așteptăm să se înscrie în concurs pe cei care nu au debutat încă, iar pe cei care au posibilitatea de a veni la Atelierele IDC (duminica, de la ora 14.00) îi așteaptă Felix Nicolau pentru cursuri blitz de creative writing. Detaliile se găsesc pe idc.adlittera.com.

 

Pentru a doua vară, ai reușit să faci un program de lecturi plătite în Grădina de citit. Că s-au numit lecturi de joi sau chiar o lectură cuplată cu noaptea bibliotecilor, într-o vineri, 30 de invitați, plus moderatorii aferenți, au fost în atenția publicului. Ce concluzii ai după două ediții?

În primul rând este meritul Bibliotecii Metropolitane București (BMB) pentru că a valorizat „Grădina de citit”. Agenția AdLittera a fost selectată să organizeze lecturi publice, iar noi am adus scriitorii consacrați și debutanți, cu notorietate și mai puțin vizibili, să citească din operele lor sau din texte noi, în curs de publicare. Am invitat moderatori pentru a lărgi spațiul de dialog cultural și am mediatizat evenimentele.

La „Lectura de Joi”, numărul publicului a variat în funcție de numele scriitorilor invitați și de vreme. Când prognoza nu era favorabilă desfășurării acțiunii în aer liber, lecturile se produceau în incinta BMB. Publicul a venit și pe vreme caniculară și pe ploaie. Iar concluzia noastră este că un proiect cultural de calitate atrage public indiferent de vreme. Spun asta pentru că publicul bucureștean este destul de comod și meteo-dependent dar, oferindu-i întâlniri memorabile îi satisfacem plăcerile, iar noi suntem bucuroși când vedem că, la finalul evenimentului, oamenii pleacă comentând cu zîmbetul pe buze.

SemneBune are o prezență activă la festivaluri, prezintă dosare literare cu scriitori, e din ce în ce mai vizibilă. N-o să reiau discuția pe care am purtat-o acum ceva vreme, în Club A, dar îți propun să punctăm datele importante din istoria proiectului și cam care sunt intențiile tale manageriale?

SemneBune este un experiment de presă. Am plecat pe acest drum cu gândul de a fi portavocea editurilor. Apoi, am reconsiderat structura și strategia editorială. Cu text original, creat de oameni care iubesc cartea și literatura, dorim să facem jurnalism prin activism și nu invers.

burcovschi 3Nu dorim să suplinim sau să înlocuim alte gazete culturale sau literare. SemneBune este complementară celorlate publicații online și nu avem concurență pentru că nu credem că ea există. Toate publicațiile culturale au un singur scop: informarea publicului. Elementele care ne diferențiază de alte platforme online sunt campaniile online+offline: „Bagajul de cultură”, seria „Colocvial” pe care o vom relua din primăvară, prezentări de oameni și idei. Iar în fiecare an, SemneBune are stand la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT), cu un happening de excepție: „Scrie-ți povestea”.

Intenția mea este să mențin unitatea redacției și să avem forță să ne dezvoltăm echipa și în țară. Cu energia redactorului șef Andreea Banciu, am creat „ambasadă” la Iași și vrem și la Timișoara și Brașov, curând. La anul, vom vorbi despre „semne bune în orașul tău”. Pentru că, în toate centrele universitare din țară, se întâmplă acte artistice, sunt prezentați oameni deosebiți și sunt invitați artiști care contează. Urbea studențească, în general, mustește de evenimente mici sau mari, pe bani publici sau privați, dar nu toată lumea află despre acestea. Deci, lipsesc elementele de signalistică. „Fii Semn Bun în orașul tău” va funcționa. Sunt convins.

Știu că ai multe de spus pe partea de realizare de proiecte și lucrul (legal!) într-o zonă mai mereu prinsă în offside. Ce recomandări există pentru presupus nerentabila zonă literară?

Of! Câte sunt aici de spus, pe cifre, pe bun-simț, pe strategii de politică culturală europeană…

Mă voi referi aici doar la lipsa coerenței la nivel național.

fest-17-4Eu cred că toți jucătorii din piața de carte lucrează legal. Există un procent, mai mare sau mai mic din cifra de afaceri care nu este declarat. În opinia mea, fără fiscalizare completă nu vom avea o statistică reală și vom colora numere de dragul imaginii de brand, raportând vânzări false. Nu vom ști realitatea niciodată. Nu vom avea o piață de carte dezvoltată prin acțiuni B2C (business to consumer), pentru că nu există profilul consumatorului.

Chiar dacă mă repet, o mai spun o dată: din rapoartele agenției AdLittera (sursa: sondajul sBook) privind consumul de produse și servicii culturale coroborate cu statisticile profilului cititorului, dintr-un grup de 3000 de respondenți, reiese că lunar, peste 90% dintre ei alocă din bugetul personal sub 100 lei pentru cărți. Următorul produs cultural consumat este filmul. Deci, puterea de cumpărare este mică. Competiția între edituri este mare, pe același „target” (public consumator) care crește infim,  anual. Iar tirajul unui titlu este foarte mic.

(FYI: Cercetarea a fost realizată în 2013, iar studiul elaborat de date s-a efectuat în 2014. Știi cine a comandat și plătit pentru „Înțelegerea comportamentului consumatorului de literatură în vederea dezvoltării unor strategii de marketing pentru edituri și companii interesate de investiții în mediul cultural”? Un singur client. O librărie online căreia îi pasă de cititor/ cumpărător la fel de cât îi pasă de profitul afacerii.)

Oricum, voiam doar să fac demonstrația că furatul căciulilor, șepcilor, băștilor, perucilor și meșelor… demonstrează că o piață cu credibilitate scăzută nu va atrage finanțatori privați. Deci, ai dreptate, este nerentabilă.

On-line-ul depinde mult de trafic. Unde vă situați în acest moment și cum a evoluat graficul? Cam care sunt, după tine, jucătorii care chiar contează în zona on-line-ului cultural?

burcovschi 4Eu consider că nu este relevant traficul unei reviste culturale decât dacă este în obiectivul său. Creșterea traficului cu public superficial, care a auzit de Octavian Paler de pe Facebook sau despre Mihai Eminescu că „a fost cel mai mare poet român” pentru că așa a zis profa de română, nu mi se pare important. Scriitorul Gabriel Horațiu Decuble a spus că pentru el este important cine înțelege ce citește, nu numărul oamenilor din scaune. Sunt absolut de acord. Aș adăuga că noi am căutat publicul care a avut în preocupările sale lectura și, din varii motive, a pierdut-o pe parcurs. Încercăm să le reamintim „gustul” pe care-l are cartea. Am căutat consumatori de artă să le oferim informații relevante pentru dorințele și nevoile lor oferind eșantioane din ce pot servi „after-work” și-n weekend.  Informațiile pentru „non-public” trebuie să fie altfel redactate și prezentate, pentru nivelul lor de înțelegere și nu găselniță de afiliere la „modă”, pentru că „dă bine să pari cult”.

Cifrele noastre arată foarte bine, având în vedere că publicul nostru ne citește, nu doar vizualizează „head-line” și „șapouri atractive”. Faptul că suntem citiți în România, Moldova, Anglia, Spania și câteva state din SUA demonstrează că românul din diasporă este conectat la viața culturală autohtonă, iar noi îi oferim informații utilitare din această zonă, îndeosebi din palierul literar. Prin instrumentele de măsură a audienței observăm de câte ori este preluat un articol și distribuit online, care sunt cuvintele cheie căutate și unde este pasteșat. Am avut campanii în care numărul de vizite a crescut pe site dar nu am putut fideliza cititorii. Și nici nu am forțat. Nu alergăm după fani, ne interesează doar cititorii. Abonații la „SB Digest” (newsletter săptămânal) deschid mesajul, ajung pe site și rămân în medie preț de 4 min. În spatele cifrelor sunt oameni. Eu cred că e bine!

Referitor la „jucătorii care chiar contează”, eu consider că toți sunt importanți. Fiecare publicație culturală print sau online are publicul său, fie nișat, stratificat, dedicat pe diverse arte sau mixte, toți sunt jucători în această zonă utilitară de interes public. Am menționat mai devreme că toate gazetele de informare sunt complementare, nu ar trebui să se obstrucționeze între ele. Interesul comun este de a informa corect. Cât timp îți respecți publicul (indiferent de profilul acestuia), vei avea parte de el și nu vei forța media socială, pentru trafic pe site. Iar noi am înțeles asta și suntem dependenți de public deștept.

 

25 octombrie 2015

Raluca Selejan la Interviurile de luni (începe FILTM 4!)

Bucătăria FILTM e mare şi câteodată pare dezordonată, dar de fapt e plănuită din timp

un inteviu cu Raluca Selejan

 

un cristianVoluntariat (Eco Timişoara, FILTM, Asociaţia Culturală Ariergarda) şi manager (Memoria cartierului meu) sau asistent de proiect (Aleea din parc, Sărbătoarea străzii Augustin Pacha, Sărbătoarea  străzii Mercy) sunt coordonatele cu care te regăsim. Adică partea care vizează… „scriere, implementare, monitorizare, finalizare proiect; organizare evenimente culturale; marketing proiect“. Brr, dacă e să activez prima reacţie. Fix ceea ce scoate din minţi sau impune un standard de proiect. Am făcut şi eu ceva aplicaţii pentru proiecte (când câştigi, proştii spun că faci blat; când o iei în barbă, nu e nimeni să facă front comun la o contestaţie) şi mi-am dat seama că ai nevoie de nervi de oţel pentru aşa ceva. E doar o interfaţă până apari cu un volum (ştii că lumea crede că toţi cei care mizează pe literatură au vise literare) sau pur şi simplu e un brand propriu şi personal? Adică nu-s mulţi care accept să facă munca de joc (aplicaţii, implementări, monitorizări), toată lumea scrie…

 

Raluca Selejan: Acum că sunt menţionate îmi dau seama că da, într-adevăr, am început cu voluntariatul din primul an de liceu, pentru că am vrut să fiu mai mult decât un elev care merge la şcoală, stă în bancă şi apoi se întoarce acasă. Sunt hiperactivă, îmi place să simt că lucrez şi că ceea ce fac contează, nu să stau ca o plantă în ghiveci. Am căutat activităţi extraşcolare, aşa am dat de EcoClub sau, înainte de asta, de Salvaţi copiii, pentru că încă nu erau activităţi literare la care puteam participa, nu era Google ca acum, să le găsesc aşa uşor. Dar de cărţi tot eram legată, pentru că citeam aproape tot timpul, mai ales în orele care nu mă interesau, ca mai apoi să merg la acţiunile de voluntariat şi să le povestesc colegilor ce am citit şi cît de mult mi-a plăcut. Tot atunci am ştiu că voi da la facultate la litere, dar pe atunic mă visam profesoara care va schimba felul în care se predau orele de română.

selejan 2În schimb, m-am trezit prinsă în jocul managementului de proiect pe când nici nu ştiam că aşa se numeşte, eram în anul I de facultate şi totul se datorează domnilor Vighi şi Marineasa. Mai exact, la primul curs de literatură veche (ceva ce suna pe atunci îngrozitor de plictitsitor), cu domnul Vighi, care a spus la finalul orei că are o asociaţie culturală cu Viorel Marineasa şi că ei fac proiecte culturale şi evenimente neconvenţionale şi că putem fi voluntari. Eram cu Oana Doboşi, ea era la franceză – română şi eu la română – engleză, dar aveam cursul împreună. Ne-am uitat una la alta şi ne-am făcut curaj să mergem la domnul Vighi şi să îi spunem că noi vrem să îi ajutăm la asociaţie. Pe foarte scurt, aşa am început (varianta mai lungă cuprinde şi cât de interesante erau cursurile lui, cum reuşea să facă literatura veche atrăgătoare, descrierea emoţiilor, cum ne împingem una pe alta care să vorbească prima, cum am vorbit în tandem). De atunci am început să organizăm evenimente şi să învăţăm din mers şi din experienţa lor. Am făcut de toate, de la planificare la completat cereri de finanţare, la trimis invitaţii la presă, la promovat evenimente, aşa cum apare în întrebarea ta, toate etapele managementului de proiect, până la cărat mese şi scaune şi previzionat bugete şi făcut deconturi. Cu fiecare eveniment şi proiect învăţam tot mai mult, citeam despre managementul de proiect, ceream părerea altora mai experimentaţi, întrebam cunoştinţe sau mă trimitea domnul Vighi să scriu proiectele pe lângă o profesoară de la facultatea dea economie şi adminstrare a afacerilor. După anul 3, Oana a plecat în Franţa şi eu am făcut, tot la Litere, un masterat de managementul resurselor culturale, unde erau cursuri exact pe management pur, management de proiect, politici culturale, marketing cultural, branding, finanţe etc. Toate aplicate pe domeniul cultural. Eram în anul I de master când am făcut prima aplicaţie AFCN câştigătoare. Lucrând cu ei (Vighi şi Marineasa) mi-am dat seama cât de mult îmi place să lucrez cu scriitori, artişti plastici, muzicieni pentru că proiectele Ariergarda erau întotdeauna multi şi interdisciplinare. Şi mi-am propus ca acesta să îmi fie jobul, în domeniul cultural, cu pondere mare spre literatură.

Am avut şi noi proiecte care au fost respinse, pe te miri ce motive sau fără explicaţii, ştiu despre ce vorbeşti, e vorba despre munca ta şi crezul tău făcute terci, de multe ori, fără să ţi se spună ce ai greşit şi de ce nu e eligibil. Însă am fost mereu înconjurată de persoane deosebite, cărora le arătam aplicaţiile înainte de a le depune şi îmi spuneau minusurile din perspectiva unui expert sau a unui membru al juriului. Există şi reţete, iar acestea, cred, ţin de experienţa fiecăruia, dar aspectele tehnice sunt specifice fiecărui finanţator în parte. Acum mi se pare greu să generalizez, dar atunci când mă întreabă pe mine cineva cum să facă aplicaţia pentru finanţatorul x, mă trezesc spunând mecanic cum am făcut eu de am primit finanţarea.

 

Cum se face/construieşte corect un proiect? Ce contează (nu la punctaje, c-acolo m-am prins de multişor) ca el să fie ca la carte? Când simţi că pe un proiect merită pariat?

Corect construit înseamnă mai multe. Aici putem trece prin etapele managementului de proiect, dar, înainte de asta, cel mai importante aspecte sunt ghidul solicitantului şi ghidul de deconturi. Plecând de la acestea două poţi trece prin celelalte etape. Fiecare proiect pleacă de fapt de la o viziune, îţi doreşti să faci evenimentele x pentru că vrei, ca la final, să ai mai multe rezultate. Să promovezi un scriitor şi un artist, să educi un public ţintă etc. Distractiv este când ajungi la cele două ghiduri menţionate mai sus şi îţi dai seama cam cât de mult trebuie să îţi adaptezi ideea în aşa fel încât ea să se potrivească finanţatorului. Proiectul trebuie bine scris, matematic, în limbaj de management de proiect, trebuie să urmăreşti mereu ca activităţile să fie corelate cu bugetul şi ca planul de marketing să fie pe măsura evenimentului. Nu ştiu să zic aşa, la modul general, dar de exemplu, când mă întreabă cineva dacă îi pot ajuta că vor sa depună un proiect, mă trezesc că zic mecanic de ghid, de parteneriate, de activităţi, de impact. Impactul unui proiect e foarte important, la fel şi managementul riscului. Am avut o perioadă în care lucram la diverse proiecte doar pe managementul riscului, era foarte amuzant cum mă sunau cunştinţe să le fac partea de riscuri. Cred că dacă eşti foarte entuziast şi crezi în proiectul tău, dacă atragi în activităţile acestuia şi nume sonore care să sprijine tinerele talente, ai şanse. Poţi paria un proiect atunci când depui dosarul şi eşti bucuros nu că ai scăpat de partea asta, ci că munca ta de luni de zile abia a început. La mine e o stare de spirit, atunci când am depus proiecte doar să scap de ele, nu au ieşit 😉

Am avut o perioada de 2 sau 3 ani în care am lucrat, în paralel cu proiectele ce aveau finanţare de la bugete locale sau judeţene, pe proiecte europene, IPA, HURO sau FP7 Science in Society. Aici nu ştiu sigur dacă aş fi la fel de sigură pe mine dacă m-aş apuca să scriu o nouă aplicaţie, aş fi puţin nesigură. Ceea ce am învăţat toţi anii aceştia de scriere, implementare, monitorizare şi finalizare de prouect este că numai cu o chipă bună poţi câştiga şi mai ales, implementa proiectele. Contează mult să îţi accepţi limitele şi să cauţi oameni mai buni decât tine pe fiecare bucată din proiect: pe supervizare, pe buget, pe activităţi, pe obiective şi scop. Şi trebuie să ştii management de proiect, asta e foarte clar. Să ştii s faci arborele problemei, analiza SWOT etc. Fără cunoştinţe teoretice şi fără o echipă puternică de proiect nu reuşeşti să accesezi sau să implementezi proiecte mari, ce să mai zic de finalizat…

 

Hai să vorbim pe concret. FILTM 2015. Provocări, paşi adăugaţi, problem reale. Cum începe şi unde se termină angrenajul? Ce primează când se închid uşile?
selejan 5Zâmbesc, pentru că săptămâna pre Filtm a fost foarte intensă: de la probleme de logistică pentru desfăşurarea tuturor activităţilor de anul acesta, la întârziatul materialelor din tipografie. Nu îmi dau seama care sunt neaparat provocările, este un proiect foarte foarte drag, cred că cel mai drag, iar asta înseamnă că orice s-ar întâmpla nu poate opri desfăşurarea evenimentului, pentru că nu eistă să nu lupt cu morile de vnt sau să ţin cu dinţii de el. Calendaristic, în fiecare an după ce autorii şi invitaţii pleacă spre casele lor, începem să acem deconturile. Superb, nu? Când am terminat asta, ne apucăm să planificăm ediţia viitoare, să îi dăm un concept, să lansăm invitaţiile. Apoi vine perioada în care se dau drumul la finanţări şi scriem cererile de finanţare, estimăm bugete şi aşteptăm nerbădătoare ediţia următoare. Începutul de an e mai lent, dar în principiu e de lucru la festival pe tot parcursul anului. Cel mai intens e înainte şi imediat după, când suntem cu toţii (eu, Oana Doboşi – Potcoavă, Oana Boca Stănescu, Ioana Gruenwald şi Robert Şerban) în febra festivalului. Bucătăria FILTM e mare şi câteodată pare dezordonată, dar de fapt e plănuită din timp. Apar la tot pasul modificări pe ultima sută de metri, dar ţin de logistică, avem noroc că nu avem surprize din partea invitaţilor.

 

Partea tehnică a unui eveniment literar e mai mereu omisă. Până şi la chermezele de la Botoşani mă-ntreb cum de reuşesc oamenii desemnaţi să fie atenţi cu samalele şi mămăliga (glumesc, fireşte, faptele de cultură primează), dar în cazul unor proiecte cu o latură independent accentuată, cu iniţiativă privată şi neafiliate unor instituţii sau structuri, cu-atât trebuie să fie mai provocator. Ce ne poţi spune din bucătăria FILTM?

Fără partea tehnică, evenimentul nu ar ieşi atât de bine. Ştii şi tu de evenimentele care se fac doar să fie bifate sau sunt un motiv de a mai cheltui nişte bani. De genul aduci mulţi invitaţi, dar nu ai public în sală, avem nişte fonduri la cultură şi trebuie să le cheltuim. La FILTM nu e cazul de aşa ceva. Proiectul a fost iniţiat în 2012 de Oana Boca Stănescu, Ioana Gruenwald şi Robert Şerban, aici ei pot povesti cum au reuşit  singuri, fără nici o finanţare, să realizeze o primă ediţie atât de reuşită. Îmi aduc aminte exact că am văzut afişele în oraş şi am sunat-o pe Oana Doboşi care era în Franţa şi i-am zis ce minunăţie pierde la Timişoara. Aşa cum îmi aduc aminte exact când am intrat la prima ediţie în Sala Barocă şi mă gândeam cum să facem să fim şi noi două parte din echipă. Apoi s-a întors Oana din Franţa, le-am cunoscut pe Oanele de la Bucureşti şi aşa am ajuns în echipa FILTM. Ce au reuşit ei să facă în prima ediţie a festivalului e mai mult decât remarcabil. Mărind echipa la ediţia următoare, am început să căutăm cu toţii variante de finanţare şi sponsorizări, pentru a creşte festivalul. Aici intervine partea tehnică. Dacă organizezi un eveniment cultural, trebuie să îţi placă asta.  Dacă organizezi un festival de o asemenea anvergură, trebuie să ai o echipă în care fiecare are task-urile stabilite. Anul acesta am extins festivalul de la serile de lectură spre universitate şi licee, ceea ce a adus logistică suplimentară, pe care nu am fi putut-o acoperi fără voluntarii noştri. Fiind voluntar de serviciu, cred în aportul pe care aceştia îl pot aduce şi încerc întotdeauna să îi implic cât mai mult ca să înveţe şi ei cum se organizează evenimentele.

În ceea ce priveşte finanţarea, noi avem la FILTM susţinere instituţională, atât Primăria cât şi Consiliul Judeţean sunt finanţatori. Depunem în fiecare an proiect la sesiunile de concurs şi primim finanţare. desigur, cum vrem să creştem în fiecare an, avem nevoie şi de sponsorizări. Aici e interesant, pentru că te  loveşti de multe, de la dar ce există scriitori în viaţă până la a-ţi închide telefonul în nas. dar de fapt astea nici nu contează, pentru că atunci când crezi în ceea ce faci, te lupţi până-n pânzele albe şi găseşti mereu soluţii. Chiar trebuie să îţi placă proiectul.

 

Pentru că am un set de întrebări prestabilite, o să apelez la ele:

  1. O idee pentru o „viaţă” literară „mai bună”?

Mai multe lecturi publice pentru promovarea autorilor contemporani, români sau străini.

 

  1. O problemă cu care te-ai confruntat/ pe care ai observat-o de când ai „intrat” în literatură?

selejan 3Asta e amuzant, pentru că nu-mi vine o problemă în minte acum, ci îmi vine în minte ce răspund când mă întreabă alţii de ce lucrez cu scriitori şi artişti: sunt atât de prinşi în lumea lor, încât e absolut minunat să îi poţi promova, să îi prezinţi publicului şi să îi ghidezi. Nu-mi aduc aminte să fi avut vreo problemă atât de mare încât să am o anecdotă de povestit, felul meu de a fi e entuziast şi pozitiv, depăşesc destul de repede problemele pentru că le rezolv, apoi le uit la fel de repede.

 

  1. Ce ţi se pare „în regulă” în lit. română actuală? 

Văd tot mai mulţi studenţi care vor să scrie. E un trend care nu exista când eram eu în facultate. Acum văd mulţi elevi şi studenţi la evenimentele literare, pe vremea mea, nu era chiar aşa, ci din contră, din grupa mea, eram foarte puţine persoane care citeau altceva decât bibliografia de la curs. Am urmărit câteva tinere spearnţe, iar ceea ce mi se pare în regulă este că acestea reuşesc să publice şi să îşi facă numele auzit.

 

  1. Ce ţi se pare „în neregulă”? (ce te intrigă/nemulţumeşte/”atacă”)

Primul lucru care mi-a venit în minte a fost promovarea agresivă a unor autori slabi, dar care au charismă şi care pot fenta publicul larg, nespecializat. De obicei mă enervez foarte tare pe tema asta. Dar când mă liniştesc şi mă gândesc la imaginea de ansamblu, de fapt nu e chiar aşa rău, pentru că tot aceeiaşi scriitori aduc în librării şi mai aproape e carte persoane care, de multe ori, sunt pentru prima dată într-o librărie. Şi văd rafturi de cărţi şi încep să citească, ceea ce înseamnă că îşi vor educa gusturile în timp.  Aşa că nu ştiu dacă asta mă enervează foarte tare.

 

Unde te vezi în industria literară peste nişte ani? (uite, recunosc că dacă CDPL-ul va deveni un brand, m-ar tenta să fac o ofertă pentru un PR regional, că tot stăm foarte prost în afara Bucureştiului, dar cum sunt slabe speranţe într-o industrie ca asta…). 

Cam tot pe aici, organizând FILTM şi evenimente literare, făcând comunicare şi PR de carte. Nu sunt speranţe slabe, trebuie doar să găsim noi campanii şi noi metode de atragere de cititori. Cred în literatură, română sau străină. Şi cred că poţi educa oamenii în jurul cărţilor.

 

N-o să omit partea cu cărţile, pentru că e esenţial să se ştie că nu se-apucă cineva de literatură astăzi nefiind pasionat de cărţi. Pe cine pariezi din titlurile apărute în ultimii ani? Nu pentru premii, ci pentru eventuale festivaluri/evenimente care să conteze nu doar la obţinerea de fonduri…

selejan 4Încă citesc destul de haotic, am teancuri de cărţi restante lângă pat, atât cărţi de la edituri româneti cât şi cărţi în engleză sau franceză. Nici nu ştiu e care să pun prima dată mană, pentru că vreau să le citesc pe toate, cât mai repede. În ultimul am am avut o înclinaţie mai specială spre nordici, cred că acum încep să îi înţeleg, literatura lor se pliază pe starea mea de spirit din ultimul an. Şi desigur, literatură est europeană, caut pe siteurile marilor edituri din Europa de Est ce autori au publicat, citesc reviste, citesc bloguri şi articole ce au traducere în engleză sau franceză şi apoi comand cărţile de pe net, pentru că foarte mulţi dintre ei sunt netraduşi în română: sârbi, croaţi, polonezi, cehi, albanezi, maghiari etc. Am o listă de autori pe care aş dori să îi văd la FILTM, dar până nu îi avem confirmaţi, nu vreau să nominalizez, sunt superstiţioasă. Iar invitaţii FILTM nu sunt aleşi special să sune bine ca să primim fonduri, ci pe tematica festivalului, ”La Vest de Est / La Est de Vest”, pentru că miza acestuia este promovarea autorilor central – europeni.

 

octombrie 2015

 

Răzvan Țupa la Interviurile de luni

Poeticile cotidianului au fost şcolarizarea mea  în temenii poeziei

un interviu cu Răzvan Țupa

 

un cristian: O să-ncerc să nu repet întrebări din interviul nostru din carte, interviu apărut în suplimentul dedicat în 2009 Poeticilor de către Observatorul cultural, așa că toți curioșii pot completa informațiile citind cartea. Proiectul zici că acum e închis și a constituit în o dublă provocare personală (familiarizarea cu mediul literar activ și conturarea unui concept poetic). Cum se văd, retrospectiv, seriile/sezoanele Poeticilor?

razvan tupa si un cristian foto cristina stefanRăzvan Țupa: Cam greu de crezut că s-au putut organiza în România. De câte ori am mers în străinătate pentru o lectură de poezie, printre primele lucruri pe care le-am verificat erau evenimentele importante de poezie din oraşul în care urma să ajung. În ultimii ani ai proiectului, asta am şi vrut să se întâmple. Oricine venea în Bucureşti putea să afle în limba engleză că are unde să ia pulsul literaturii române la zi. Pentru asta era nevoie de un proiect cu evenimente bine definite. Prima dată când a fost vorba de o serie de întâlniri pe care să o organizez în Club A cred că a fost după nişte evenimente ţinute de tine acolo. Ceva în care eu citeam în prima parte a serii poezie şi cineva trebuia să ţină cu proza în partea a doua. Ştiu că eu am citit chestii care urmau să apară în „corpuri româneşti”. După asta invitatul din partea a doua a serii a băgat o lectură din biletul de adio al lui Cobain, citit cumva în engleză fără să deschidă gura… „Că oricum nu o să asculte nimeni” sau pe acolo îmi explica el… După asta cred că au fost carnetele lansate de tine, când m-ai chemat cu Ruxandra Novac şi Angela Marinescu pe scena din Club. Mie îmi era deja destul de clar că problema în momentul ăla nu erau cei care ar fi vrut să asculte, ci cei care aveau impresia că trebuie neapărat să ţină lecţii de culturalizare şi uitau să-şi caute lucrurile care i-ar fi putut interesa în faţa unui public. Cum se întâmplă cu întâlnirile importante, ar fi putut să fie mai bine, dar a fost perfect.

Poeticile cotidianului au fost şcolarizarea mea  în temenii poeziei. Când vorbim despre sisteme de învăţământ şi despre felul în care apare poezia prin manuale, ne dăm seama că tot ce contează este capacitatea unor profesori rari de a dezvălui o dimensiune prezentă a poeziei. De obicei ni se servesc clişee din critica literară sau judecăţi istorice legate de lectură. Au şi acestea locul lor, dar pe mine m-au plictisit mereu. Chiar şi atunci când a început să mă intereseze poezia şi citeam critică literară, o făceam mai ales ca să găsesc titluri de cărţi şi care ar putea să mă lămurească în legătură cu ce aş avea de citit. Iar întâlnirile de la poeticile cotidianului mi-au dat ocazia să verific orice găseam interesant.

În anul în care apăreau Poeticile evenimentele literare nu erau așa de frecvente și importante pentru deconturile astăzi înfloritoare. Cum de te-ai încumetat la un proiect care presupunea, în sezon, întâlniri săptămânale, într-un mediu destul de neobișnuit cu întâlnirile cu publicul?

La un moment dat, o prietenă a cărei poezie ne plăcea şi mie şi ţie şi cam tuturor celor care scriam atunci, mi-a şi spus că ştie ea că eu fac asta doar ca să ajung să duc „poeticile” la televiziune. Şi mai mult mi-a plăcut când, după un an, mă întreba dacă nu ar putea să vina să citească. În sfârşit, nu am mai invitat-o după asta, dar şi acum ne place la fel de mult ce scria. Era prima dată când vedeam că poţi să schimbi bobârnace cu persoane care îţi plac şi să le simpatizezi în continuare dar să-mi fie, în acelaşi timp, clar că n-am de ce să joc în filmul lor. Mai puţină teorie şi mai multă acţiune e tot ce urmăream atunci. Şi nu doar eu, doar că… nu ne gândim în termeni de încumetare nici când e fost vorba de poezie şi nici când e vorba de sex… de ce ar fi fost altfel în întâlnirile astea literare?! Mie îmi lipseau atunci ocaziile de a pune întrebări legate de scris şi poeticile cotidianului au fost cel mai simplu mod de a-mi crea aceste ocazii. M-a speriat un pic ideea că, într-o zi, cineva o să plătească pentru întâlnirile literare şi o să aibă ideea să impună invitaţii. Uitându-ne în urmă, ne putem da seama destul de clar că în România avem o tradiţie a deconturilor. Mulţi prieteni pe care îi aveam atunci ne dăm seama între timp că nici nu şi-au dorit alteva decât să stea „şi ei” pe o listă de „cel mai important, cei mai talentaţi, cei mai apreciaţi de şeful cultural”. Şi asta nu e o problemă prea mare pentru că, până la urmă, ceea ce scriu ei contează. Doar că se întâmplă destul de des ca scrisul listelor să ia locul textelor. De fapt acolo e şi ironia sorţii în ce îi priveşte pe cei mai mulţi dintre ei. Atât de mult şi-au dorit să blocheze accesul celor mai tineri decât ei pe club literar (proiectul de la care au pornit multe în acei ani) încât s-au ales cu propriile umbre ajunse oficiale.

Trecerea de la un eveniment generaționist la o conceptualizare, forțez puțin termenul, poetică, în ce sens ți-a schimbat percepția față de rolul evenimentului într-o relație autor-public? Știu c-au fost ediții în care publicul era vioara întâi și, totuși, el era cel mai puțin pregătit de asta, spre deosebire de scriitori, care începuseră încet-încet să se adapteze…

razvan tupa foto 2 cristina stefanCa să nu mă lungesc, acum îmi este destul de clar că poeticile cotidianului au avut cel mai mare succes atunci când reuşeam să răstorn raportul dintre invitat şi public. De câteva ori, cred că se vede în volum lucrul ăsta, scriitorul invitat devenea cel căruia îi arătam ce poate publicul. De fapt, printre cele mai neaşteptate revelaţii cu care m-am ales a fost şi asta: publicul îşi creează scriitorii de care are nevoie, dacă i se dă ocazia. Am văzut întâlniri foarte vii şi la Alba Iulia, în Chişinău, la Constanţa, în Tâgovişte… şi, de fiecare dată, lucrurile se mişcau abia atunci când cel care lua loc în sală reuşea să renunţe la prejudecăţile literare, la ideile primite de-a gata… Foarte puţine persoane pe care le întâlnim sunt destul de sigure de ceea ce citesc ca să nu simtă nevoia să pretindă că „ştiu ele mai bine” ce şi cum în literatură. Sunt şi teorii legate de asta, destul de pretenţioase, cu „maestrul ignorant” şi aşa mai departe. Dar eu le-am descoperit mai târziu. Principala realizare pe care aş putea să o trec în dreptul „poeticilor” ar ţine de consistenţa demersurilor adunate acolo evitând mecanismele industriei dispreţului şi ale diferitelor forme de cult al personalităţii.

Față de cărțile cenaclului lui Mincu, foarte utile,  și acest volum e o diferență de percepție. Relaxarea se vede și din faptul că nu s-a pus problema arhivării forțate și că totul se consuma la modul viu, nu printr-o intervenție oficială sau de cooronată la nivel înalt (vezi acolo locomotiva mediatică de la Ziua). Poeticile au fost printre puținele evenimente literare independente din Ro. Cine a stat, alături de tine, în spatele proiectului?

Antologiile şi cărţile de critică pe care le publica Marin Mincu m-au ajutat mult în acei ani. Chiar şi dosarele pe care le publica pentru cenaclul Euridice erau instrumente foarte bune atunci când vroiam să pregătesc o întâlnire. Am şi regăsit de curând şi am postat pe canalul Poetic Razvan de youtube o filmare în două părţi a întâlnirii de la poeticile cotidianului în care Marin şi Ştefania Mincu lansau câte un volum de critică literară. M-a surprins şi pe mine să revăd în înregistrarea respectivă cum interveneau din sală interlocutorii şi cam care erau problemele pe care ni le puneam în 2009. Pe Mihai Gălăţanu era o revelaţie să-l auzi cum intra în dezbateri. Fiecare dintre cei care au venit la poetici, nu doar ca invitaţi, ci şi ca spectatori în sală au construit evenimentele astea. În ultimul an se şi vede cât ţineam la tema clar precizată şi faptul că publicul reacţiona şi intra în dialog cu invitaţii era lucrul care conta cel mai mult. Mie mi-a folosit fiecare întâlnire din seria de poetici ale cotidianului, abia aştept să aflu cui ar putea să-i prindă bine că s-au întâmplat toate astea.

Cartea a început să circule, s-a modificat radical față de prima ei variantă (bilingvă). Ce spun cei prezenți atunci de ce s-a conturat în ea?

Spuneam la început că pare cam greu de crezut că s-au putut organiza pentru că mi se pare că avem un sistem destul de bine pus la punct prin care învăţăm să nu avem încredere în ce facem, în ce citim, în ce scriem. Am vorbit cu foarte puţini dintre cei prezenţi în volum, după lansare. Dar primele reacţii le-am avut de la persoane apropiate, care au fost la „poetici” ca spectatori. Îmi spuneau că întâlnirile de la poetici le-a marcat perioada studenţiei. Nu mai sunt aşa sociabil nici eu… dar m-am bucurat să văd cât de mult îşi doresc să vadă cartea. Aş vrea să aflu dacă vor găsi ceva în „poetici relaţionale” din ce îi interesează. Am pe undeva ideea asta… să nu-i influenţez. Încă mai aştept să-mi spună fiecare ce crede, dar mai durează puţin până reuşesc să ajungă la carte toţi cei care şi-o doresc.

septembrie 2015