un interviu cu Liviu Antonesei: Sloganul nostru – Adenium, un exercițiu al excelenței – tinde să devină brandul nostru…

un interviu cu Liviu Antonesei, Director editorial Adenium

un cristian: Numărul 178, din ianuarie 2014, găzduiește un editorial suprinzător, mai ales după cele anunțate în septembrie. Liviu Antonesei anunță că va rămâne președintele colegiului de redacție, un fel de sfat al bătrânilor, cum îl și numește, urmând ca revista Timpul să fie condusă pe viitor de Daniel Șandru. Motivul? Între revista Timpul și promițătoarea și noua editură Adenium, ultima câștigă pariul timpului lui Liviu Antonesei. E un moment de bilanț, nu doar o alegere. Să deducem de-aici și că timpul revistelor (un element de culturalizare, în principal) a pierdut în fața unei provocări concrete/punctuale cum ar fi construcția unui jucător editorial? Pentru că, sigur că da, oricât am aprecia rolul și impactul unei publicații, cum e și Timpul, provocările și ritmul se accelerează în cazul unei edituri. Optând acum pentru editură, dintr-un calcul onest că nu se pot susține simultan două instituții de asemenea anvergură (Timpul e un brand cultural recunoscut al Iașiului), mi se pare (s-ar putea să mă-nșel, dar nu cred) că opțiunea ține și de ritmul pieței și, mai ales, al vieții. Așa să fie?
antoneseiLiviu Antonesei: Cu siguranță așa este. Nu prea poți face să funcționeze la standarde înalte două asemenea instituții decît cu riscul să nu poți menține la respectivele standarde niciuna! Mai ales când nu mai ai 30, 40, chiar 50 de ani, ci mergi pe 61! Pe de altă parte, când mi-am dat seama că trebuie să aleg, am ales instituția care îmi oferea provocări noi. Dacă îmi aduc aminte că mi-am început activitatea în presa culturală în 1974, la Opinia studențească, că am trecut câțiva ani, după 1990, prin redacția Convorbiri Literare, iar din 1993, am editat non-stop Timpul, e limpede că în acest domeniu am avut vreme să demonstrez orice aș fi avut de demonstrat! În zona editorială, abia am pășit și recunosc că mi se pare pasionantă!

Trebuie să fie o provocare suplimentară apariția unei edituri noi în Iași, într-o perioadă în care poziția Poliromului nu e doar consolidată, ci și cumva acaparatoare, dar și structurile literare tradiționale (vezi Muzeul literaturii) își conturează propriile sisteme editoriale. Pare, teoretic și practic, foarte dificil să lansezi pe piață un nou vehicul editorial într-un oraș care are deja un brand de calibrul Poliromului. Ce v-a determinat să porniți această aventură, mai ales într-o perioadă în care, zice-se, vremea editurilor e spre apus?
Eu n-aș fi atât de pesimist în ce privește vremea editurilor! Cu o politică editorială inteligentă, ceva resurse financiare și logistice și o echipă dinamică, cred că încă te mai poți impune pe o piață cumva volatilă. Polirom nu este obsesia noastră, dacă avem una, aceasta se cheamă Adenium! Polirom este însă un bun reper în activitatea noastră. Când începi o asemenea aventură, dacă îți pui o țintă ușoară, vei avea un zbor scurt – dacă ținta e de mare calibru, ai șanse să parcurgi un zbor mai lung. Deocamdată, editura de la Muzeul Literaturii, nu e o asemenea țintă, din ce știu eu, a scos cele două antologii cu autori ieșeni, cu finanțare de la buget. Îi mai așteptăm, privind însă cumva peste umăr.

Au trecut, rând pe rând, un an de la (re)lansarea editurii, a deschiderii sediului, a impunerii sloganului (Un exercițiu al excelenței). Cum s-a pornit aventura, cu câți oameni, ce vise, ce arme și bagaje?
Editura preexista ca editură de nișă, destinată literaturii pentru copii, dar nu scosese decât două sau trei cărți. În decembrie 2012, a apărut ideea transformării în editură generalistă, cu o persoană cât de cât cunoscută în poziția celui care face politica editorială. Colega mea Adriana a fost cea care mi-a transmis invitația. Am cerut timp de gîndire, nu e ușor să te apuci să construiești o instituție când te pregătești să împlinești 60 de ani, dar am acceptat. Până la urmă, mereu mi-au plăcut provocările! La 1 februarie anul trecut, eram instalați în sediul situat în Copou, una din cele mai plăcute zone ale orașului. La început, eram 3 – 4 oameni, acum echipa noastră a crescut. Imediat am lansat concursul de debut, e ceva care atrage atenția, și am plănuit să scoatem zece cărți până la Bookfest și încă cincisprezece pînă la Gaudeamus. Cred că am scos de trei ori mai multe și mai avem vreo cincisprezece în lucru, altele vreo zece în diverse faze ale analizei manuscriselor și chiar acum gândesc un plan editorial pentru anul în curs. Nu e grabă mare, sunt acele cărți din portofoliu.

De ce și de unde Adenium? (Adenium obesum este un trandafir al deșertului)
Cumva ați și dat răspunsul! Trebuie să recunoașteți că un trandafir care să reușească să-și deschidă florile în deșert nu e chiar puțin lucru! Când mă refer la deșert, nu fac vreo aluzie la bogata lume editorială de la noi, ci la condițiile în care aceasta, ca și noi, trebuie să reușească! De altfel, de câteva luni, avem pe pervazul unei ferestre din biroul Adrianei un trandafir al deșertului ca atare, de care avem mare grijă, că e un fel de însemn totemic viu al nostru!

11 colecții, 16 autori publicați, cărți și benzi desenate în format digital, un concurs de debut bine reprezentat și văzut, un site structurat profi, actualizat și cu suficiente informații de interes, dar și cu plată prin card accesibilă, stand la târgurile de carte – iată câteva vorbe concrete pentru primul an. E mult, e puțin, față de ce v-ați propus inițial?
Păi, eu aș spune că ne-am depășit obiectivele, că am mers peste așteptările noastre. Ceea ce, pe de o parte, e foarte bine, pe de alta, e limpede că ne-am ridicat singuri ștacheta mai sus. Pe de altă parte, dacă în anul care a trecut, am alergat cumva discret pe culoarul nostru, acum lumea, mă refer la cea editorială, e cu ochii pe noi! Partea bună este că publicul este acum și el cu ochii pe noi!

Prima întrebare, când e vorba despre un nou demers editorial, ține cumva de specificitatea proiectului. Nu înțeleg de ce editurile românești nu sunt văzute ca niște branduri (poate că și numărul foarte mare să fie în discuție) și e complicat să vorbim sau să impunem ideea că o editură nu e un simplu magazin de desfacere a unui print sau ebook (pentru că rolul esențial al unei edituri într-o țară a pirateriilor este să legalizeze un astfel de produs, nu doar să-l producă pe bandă rulantă). Ce anume vă diferențiază față de celelalte branduri editoriale? Care este acel ceva specific prin care și peste 10 ani, autorii să vă ia în calcul în momentul în care aleg să trimită un manuscris?
Nu sunt sigur că mă pricep să răspund la întrebarea asta, dar de bună seamă că voi încerca! Ordinea va fi însă aleatorie, că e greu să-mi dau seama acum, după relativ puțină vreme de când am ieșit în lume, de ordinea efectivă a importanței. Deci, suntem, cred, singura editură generalistă care a dezvoltat un departament de literatură pentru copii, și în format text și BD – activitatea aceasta este completată de spectacolele după cărțile pentru copii (am făcut asta nu doar la Iași, ci și la Chișinău) și urmează a fi extinsă și la nivelul producției de filme de animație după asemenea cărți. Apoi, aș spune că, beneficiind de data aceasta de apariția mai târzie pe piață, am editat de la bun început toate cărțile pe hârtie și în două formate electronice. În al treilea rând, încercăm să îmbinăm editarea valorilor sigure, poate mai puțin cunoscute, cu descoperirea și promovarea tinerilor, nu doar prin concursul de debut. În prima direcție sunt pe cale să realizăm editarea sub cupola Adenium a tuturor cărților unuia din cei mai importanți de azi, Mircea Daneliuc, relativ ținut până acum în umbră de prestigiul său de cineast – e nasol la noi să mai două sau mai multe talente care se manifestă la superlativ. Edităm deocamdată tot, inclusiv noile cărți, în ordine aleatorie, ca să existe sub egida noastră, apoi vom purcede la o serie de autor în ordinea cronologică a cărților. În cea de-a doua direcție, pe lângă excelentele debuturi, aș aminti frumosul eseu al lui Mihai Vacariu dedicat marelui cineast rus Tarkovski. Ar mai fi, însă însumând. Aș spune că sloganul nostru – Adenium, un exercițiu al excelenței – tinde să devină brandul nostru…

Că tot vorbim despre manuscrise, să trecem puțin la chestiunile practice… Cum tratați manuscrisele care sosesc simultan pe adresele mai multor edituri? Și, ținând cont de subiect, cam câte manuscrise sosesc lunar pe adresa editurii? Ce experiențe plăcute și mai puțin editoriale ați avut în anul deschiderii ?(de regulă, lumea e prietenoasă până la primul refuz și tot așa).
Când ni se propune un manuscris, întrebăm autorul dacă l-a dat și în altă parte, dacă răspunsul e pozitiv, îi cerem să opteze. Dacă e negativ sau dacă optează pentru noi, începem toate celelalte demersuri legate de editarea unei cărți, începând cu referatul extern. Când ne-am început activitatea, am solicitat noi niște manuscrise de la autori pe care îi cunoșteam și în calitatea scrisului cărora credeam. Acum, pot veni și cincisprezece propuneri pe lună – pe unele le refuzăm din start, explicând de bună seamă motivele, ceea ce nu e un lucru ușor!, în cazul altora, solicităm manuscrisul spre consultare. Sigur, unii autori sunt mai abili, trimit și manuscrisele odată cu propunerea, dar procedura este aceeași! O nebunie a fost concursul de debut, când am primit aproape patruzeci de manuscrise de poezie și dublu de proză – asta a fost o surpriză și pentru noi, românul fiind născut poet! Nu știu din ce motiv, nu am primit decât patru manuscrise la eseu și critică literară, din păcate nici unul eligibil pentru jurizarea propriu-zisă. Vă dați seama ce a fost pe capul colegului meu Gabriel Cheșcu, care s-a ocupat de selecția primară, deci a citit tot! La acest concurs, va trebui să-i dăm măcar un însoțitor! Nu ne-a fost însă învățătură de minte, anul acesta am adăugat secțiunile de teatru și literatură pentru copii! Nu am avut până acum surprize foarte neplăcute. Sigur, a trebuit să refuz un autor, ba chiar unul prieten, căruia i-am publicat deja o carte de proză și una de poezii, când ne-a propus una de teatru. Noi încă n-am început încă să edităm dramaturgie, așteptăm mai întâi sfârșitul concursului de debut, să vedem ce iese de acolo în domeniu, să edităm dramaturgia lui Daneliuc, abia după aceea vom vedea dacă riscăm în zona asta. Bănuiesc că autorul meu n-a fost prea bucuros de refuz, care poate fi doar o amânare, dar nici mari semne de supărare n-a dat. Nici ceilalți cărora nu le-am putut accepta cărțile nu s-au manifestat. Sunt o mulțime de rigori de care trebuie să țină seama o editură, dincolo de valoarea în sine a manuscriselor propuse. Am refuzat mai multe manuscrise de poezie, nu pentru că ar fi fost proaste, ci pentru că poezia nu prea se vinde și îți crești stocurile și îți blochezi banii necesari reluării, pe cât se poate, extinse a producției. Faptul că volumul meu de poezii s-a epuizat și a fost scos un nou tiraj nu e un exemplu bun – am străbătut toată Moldova, ba chiar și Bucureștiul, Târgu Mureșul, Clujul, Chișinăul, Bruxelles-ul, litoralul Mării Nordului, cu lansări, ceea ce a fost epuizant, dar nici voiam să falimentez. Doamne ferește!, editura cu cartea mea!

Cât ajută concret rețelele de socializare activitatea unei edituri tinere?
Cuvântul cel mai potrivit este enorm! Nu mă refer doar rețelele de socializare, ci la spațiul cibernetic în general. Când lansăm un produs nou sau un proiect nou, trecem la un marketing generalizat – toată lumea postează pe paginile de FB, pe blogurile personale, cei care au, pe paginile pe de alte rețele. Eu însumi fac asta, mai mult trimit la publicațiile culturale pe suport electronic, cum ar fi infoapollonia.ro, altiasi.ro, agentiadecarte.ro, ceascadecultura.ro, ziaruldeduminca.ro etc… Efectul e vizibil la nivelul vânzărilor și, de bună seamă, acest lucru ne interesează!

Când vine vorba de edituri, marile nelămuriri țin de: drepturile de autor și exemplarele de protocol. Cum stați în aceste cazuri? Câte exemplare oferiți autorilor și câte exemplare merg spre critica literară/reviste? Pe ce durată de timp se semnează contractele?
Drepturile de autor bănești sunt cele practicate mai de toată lumea, în jur de 8%, plus/minus un procent, două… Sigur, la oferte speciale, se poate negocia în sus! Autorii primesc 20-25 de exemplare și tot atâtea trec prin serviciul de presă al editurii. Debutanților, cărora le-am asigurat de asemenea serviciul de presă, le-am dat câte 50 de exemplare pentru propria lor activitate de promovare. I-am și lansat la Gaudeamus, pe unii și în orașele de reședință sau la alte târguri decât cel național, după cum au vrut, după cum am putut și noi. Contractele se semnează pe trei, patru sau cinci ani, se negociază, depinde și de cât dorim noi să păstrăm exclusivitatea, dar și de dorințele autorilor. Vorba dlui Iliescu din ianuarie 1990, nu punem sula în coaste!

Știu că e o întrebare delicată, dar lucrurile nu evoluează mereu în direcția dorită. Piața de carte reunește un număr mic de cititori și mult mai restrâns de cumpărători, așa că, inevitabil, intervin crizele și soluțiile de avarie. Ați publicat sau intenționați că publicați cărți plătite de autori?
Nu cred că e o criză așa de mare de cititori, dacă mă uit la vânzările noastre. Nu avem prejudecăți, publicăm și lucrări finanțate de autori, însă numai dacă este vorba despre o carte care trece standardele valorice.

Ca orice nou jucător pe piață, speranțele legate de fair play-ul competițional sunt, cred, mari. Intenționați să faceți parte dintr-o asociație editorială? Cum se vede, tocmai dintr-o nouă perspectivă, această piață? Ce considerați că merită făcut pentru a avea o competiție realmente corectă, fără jucători gri, fără favoritisme și favoriți incontestabili?
adenium fotoDeocamdată nu facem parte din nici o asociație de acest fel, suntem pe cont propriu. Știm că sunt două, cel puțin din cele mari, că poate sunt și altele mai mici. Trebuie să evaluăm avantajele și dezavantajele unei asemenea apartenențe înainte de a ne decide dacă da sau nu, iar dacă da, în care anume. Nu am avut probleme în contactele noastre cu distribuitorii mari sau mai mici, nu am simțit un tratament discriminatoriu. Știm că se întâmplă lucruri ciudate pe piața manualelor școlare, ba chiar la mai multe nivele!, de la licitațiile de la minister la „recomandările” de la inspectorate. E o piață care, desigur, ne-ar interesa. Deocamdată, edităm pe spezele noastre o culegere de geografie, ca test. Ce se poate face? Ar trebui să se intervină la nivel justițiar în vederea anulării trucajelor din domeniul licitațiilor și atunci lucrurile ar merge mai curat! Altceva? N-am idee.

Sunt absolut convins că pariul pe care vi l-ați propus, acela de a impune excelența, nu se limitează la o piață națională. Mai mult, raportarea la public (intern și internațional) devine prioritară în contextul actual. Care ar fi pașii următori pentru o vizibilitate mult mai mare în acest sens?
Păi, deja am participat la mai multe târguri și alte evenimente la Chișinău, avem acum și o subredacție acolo și un centru de difuzare, am lansat în mediile românești din Belgia și, anul acesta, o vom face și în Anglia. După ce mai creștem, o să mergem și la marile târguri din Europa, avem multe în plan, inclusiv traducerea și editarea unor cărți editate de noi, în străinătate.

Costurile unei edituri sunt, contrar aparențelor, foarte mari. Deși mulți le confundă cu simple tiparnițe, editurile nu doar că asigură – cum spuneam – legalizarea unor cărți, comercializarea lor pe piață, dar și fixează un circuit în breaslă. Redactori, corectori, graficieni, traducători și mulți alții lucrează cot la cot. Cum toate aceste meserii par lipsite de interes (cei mai buni absolvenți merg spre brandurile cunoscute, salariile neatractive îndepărtează puștii de meseriile literare), cum vedeți o soluție de redresare a acestor meserii indispensabile cărții?
Păi, sunt atît de multe de făcut! În ordine mai generală, universitățile ar trebui să se gândească la deschiderea unor specializări în munca de editare, traductologie etc. În ciuda aparențelor, cererea de forță de muncă efectiv specializată e foarte mare. Noi am umblat mult să ne facem echipa, găsind în cele din urmă, persoane calificate mai degrabă la locul de muncă, însă, har Cerului!, bine calificate…

Știu că nu sună întotdeauna plăcut, dar realitatea o dovedește. Nu avem o istorie a editurilor și, în genere, primele uitate sunt tocmai acestea. Munca editorială este un prilej de „satisfacții”, dar și o dovadă a perisabilității. Primele care plătesc, se schimbă, sunt uitate, nemenționate și pasate sunt tocmai editurile. Nu sunt deloc împăcat cu acest gând, doar că istoria pune, când le pune, editurile într-o notă de subsol sau într-o paranteză. Deși vorbim despre o muncă colectivă, cu oameni devotați și pasionați, performanța unei edituri ține mai mult de conjunctură, de planul editorial, de poziția geografică. Riscurile sunt mari, bătăliile (deși nu par) sunt crunte, iar ascensiunea până la un stand la primul pavilion al unui târg de carte e plină de hopuri/baraje/contextualizări. Ce mesaj-manifest aveți pentru propriul traseu editorial în confruntarea nu tocmai corectă cu o piață uriașă, deși haotică, cu un public tot mai redus, deși ușor de convins, cu un sistem literar din ce în ce mai puțin abordat?
Poate pentru că am avut norocul – poate și priceperea – de a începe bine, mesajul nostru este unul optimist, de inspirație pionerească sau ostășească, nu mai țin minte exact!, deci: Tot înainte! Și asta indiferent de dificultăți, de obstacole și de eventualele incorectitudini. Indiferent de locul în care ne va așeza la un moment dat istoria ori măcar istoria literară!

10 februarie 2013

Alexandra Turcu la interviurile de luni

în bistritz chiar că e aproape imposibil să nu întâlneşti un poet

un interviu cu Alexandra Turcu
decembrie 2013

un cristian: Unde-ţi găseşti recomandările de lectură?

Alexandra Turcu: pe masa din sala pentru ansamblurile corale, de la cjc. acolo se întâlneşte subnordul în fiecare miercuri. dan coman vine cu geanta plină de cărţi, fiecare dintre noi aduce cărţi, ne mai certăm pentru cărţi, facem schimb de cărţi, citim. e super aşa!
alexandra turcu 7
Există o prejudecată cum că puştii de liceu nu mai citesc. În principiu şi în particular literatură română. Sau că, dacă citesc, literatura contemporană e foarte departe de ei. Clişeul cum că toţi scriitorii ar fi morţi în viziunea elevilor poate funcţiona pentru multe licee din ţară, dar cred că se exagerează cu fatalismul ăsta când e vorba de licee care au profesori pasionaţi de literatură şi îndrumă elevii şi spre lecturi contemporane sau evenimente ale autorilor încă neintraţi în manuale. Cum stăm, de fapt? Cum se vede de pe banca unui liceu literatura contemporană? Ce poate face şcoala pt a trezi interesul pentru literatura contemporană şi, în general, pentru literatură? Pune-te în situaţia celui de la catedra. Ce-ai face pentru ca mai mulţi ca tine să vadă în literatură nu o simplă materie de studiu, ci şi o modalitate de a cunoaşte elita culturală a unor noi generaţii?

cel puţin 95% din scriitorii studiaţi la şcoală au devenit de ceva (multă) vreme demodaţi, pentru bac avem de pregătit doar autori morţi… deci, la ce să te aştepţi de la elevi? să le placă literatura? să le placă ora de română? şi nu cred că e vorba doar de elevii de acum, ci de elevii dintotdeauna. lecturile din bibliografia şcolară nu au cum să te facă cititor, mai ales că majoritatea elevilor nu le parcurg. cei care chiar citesc au ajuns să facă asta doar din întâmplare. s-au împiedicat pe stradă de o carte şi s-au gândit să o deschidă, să vadă ce-o fi cu ea. şi, dacă începi să citeşti, nu se poate să nu-ţi placă literatura. şi nu se poate să nu ajungi şi la literatura contemporană.

evident, există şi excepţii şi aşa mă bucur că mă aflu şi eu pe-acolo! până să intru la liceu, mă mulţumeam cu fragmentele din manualul de română, nu-mi trecuse niciodată prin minte că aş putea să cer mai mult, să primesc mai mult. după vreo 2 săptămâni după ce am început clasa a 9-a, diriga mă întreabă: tu ce ai citit? eu, mirată că ar răspunsul meu ar putea conta, zic: mai mult am scris… atâta mi-a trebuit! pentru că, pentru mine, diriga e de fapt profy din „lucrările în verde” ale simonei popescu, profy care a ieşit din carte şi a pornit-o prin clase, să le arate elevilor cum stă de fapt treaba cu literatura, cu poezia. următoarea zi după dialog, în mâinile mele au aterizat „exuviile” şi „nostalgia” (da, chiar cărţi de literatură contemporană!). apoi altele şi altele, apoi a venit etapa în care a trebuit să învăţ să aleg şi singură, să mă duc la bibliotecă şi să stau în faţa raftului, apoi am început să cer de ziua mea cărţi, să cumpăr cărţi şi tot aşa.

profy face tot ce-aş face eu pentru a promova literatura (contemporană), pentru a o face să treacă mai departe de ora de română: propune excursii la târguri de carte şi citate faine, de scris pe pereţi, aduce cărţi şi le împrumută, face recomandări, merge la lansări de carte şi ia şi elevii cu ea, postează pe blog fragmente din ce mai citeşte şi opinii despre. şi, deşi face toate aceste lucruri, profy nu-i poate convinge pe toţi de faptul că literatura (şi mai ales literatura contemporană) e o chestie mişto, nu cum pare la şcoală. asta pentru că nu depinde numai de profesor să ajungi să citeşti, trebuie să contribuie şi elevul cu ceva, să aibă o anumită disponibilitate. luna asta, într-o cafenea, şi-a lansat sociu ultima carte, „vino cu mine. ştiu exact unde mergem”. profy evident că le-a zis elevilor de eveniment şi, cu ea, a mers la întâlnire şi o clasă de a 11-a. a doua zi, cerinţa unuia dintre subiectele de la teză a sunat aşa: realizaţi portretul unui poet contemporan. aşa de mirată a fost profy când a corectat, că a şi postat nişte răspunsuri, aici: http://getamalutan.blogspot.ro/2013/12/portretul-poetului-contemporan.html

Cum te orientezi ca să cunoşti scriitori în carne şi oase?
alexandra turcu 2în bistritz chiar că e aproape imposibil să nu întâlneşti, în 17-18 ani, un poet: oraş mic, scriitori mulţi şi cunoscuţi. în toţi anii ăştia, te ciocneşti măcar o dată cu un poet pe stradă. după aceea, mai staţi o dată la coadă la electrica împreună, vă mai vedeţi prin kaufland sau lidl şi puteţi ajunge chiar să ieşiţi la o cafea. pentru mine, bistritz e ca un nucleu literar: în afară de john, marin, dan, ana, poeţii autohtoni, vin o grămadă de alţi poeţi, că doar sunt întâlnirile din plan b + „poezia e la bistriţa” + vizitele numa’ aşa, de plăcere. şi chiar poţi să vorbeşti cu ei, răspund la întrebări, pun întrebări, râd. acum o lună, eram cu 2 colege din subnord în class şi dintr-odată a apărut ion mureşan. ne-am dus la el, l-am chemat cu noi la masă, i-am spus că avem cărţi de poezie & poeme de-ale noastre, am povestit despre ce-i cu grupul nostru, despre ce făcea el într-o miercuri în bistritz, am scris, am mers la un concert de jazz, la sinagogă. cum să mai ai impresia că poeţii nu-s şi ei oameni?

Ce aşteptări are publicul foarte tânăr faţă de industria literară?

nu ştiu, chiar că nu ştiu, poate că să-l învie pe eminescu… :d

Cum te vezi peste nişte ani în literatrură? Să zicem 7, ca să nu fie nici clasicul cincinal, nici aniversarul 10.

debutată. şi cu toate bunele şi relele ce pornesc de la asta.

Ce te-a atras spre literatură? Suntem într-o perioadă în care primează perspectiva. Bănuiesc că, asemeni multor colegi de-ai tăi, te tentează o facultate occidentală. Unde se mai găseşte literatura în contextul unei concurenţe concrete cu domenii care asigură nu doar o siguranţă financiară ci şi o perspectivă profesională?

alexandra 4încăpăţânarea cred că m-a atras spre literatură. în clasa a 4-a, nu ştiu ce i-a venit învăţătoarei să mă trimită, împreună cu o colegă, la un concurs de creaţie literară. eu am luat locul 3, colega mea, locul 1. cum am fost dintotdeauna competitivă, m-am enervat rău şi m-am pus pe scris. am întrecut-o pe colega aceea la următorul concurs şi am început să vreau din ce în ce mai mult. de atunci, am trecut prin tot felul de etape şi cred că de-abia acum am ajuns cu adevărat la literatură. de ea mă ţin şi din inconştienţă. nu m-am întrebat niciodată ce pot să fac cu literatura dpdv profesional, ce posibilităţi îmi oferă ea. pe a 8-a, când toată lumea îmi zicea să mă duc la bio-chimie, ca să mă fac doctor, eu am ales filologia, pentru că aşa am vrut. acum, pe a 12-a, când toţi mă trimit la drept, ca să ajung măcar avocat, dacă medic nu mai pot, eu sunt hotărâtă să mă duc la litere. habar nu am ce o să fac după asta, s-a găsi ceva job şi pentru mine. dar, de scris, sigur o să scriu.

Spor la scris, atunci. Şi la găsirea cărţilor care contează. Dacă marele pericol (subordonarea unui grup de tineri entuziaşti şi talentaţi unor interese strict economice – a se cumpăra cărţi numai din anumite zone editoriale, a se face evenimente doar cu anumiţi exponenţi ai industriei şi-n general, impunerea unei liste obligatorii şi aici), va fi depăşit, sunt convins că vom putea vorbi peste câţiva ani despre mai mulţi cititori şi scriitori buni. Până la urmă, am naivitatea să cred că pus în faţa opţiunilor reale, publicul tânăr va fi capabil să aleagă şi să citeacă cele mai bune cărţi, nu doar cele impuse sub orice formă sau formulă contemporană.

Oana Doboşi la interviurile de luni

Când mă mai enervez pe sistemul nostru editorial sau mă descurajez, citesc şi recitesc biografia lui Gaston Gallimard

un interviu cu Oana Doboşi

 

un cristian: S-a mai terminat un târg de carte, a XX-a ediţie a Gaudeamusului. Ce ţi-a reţinut atenţia?

Oana Doboşi: În general, sunt un mare fan al târgurilor de carte, din ţară şi din străinătate, şi asta pentru că sunt un bun prilej de a aduce laolaltă scriitori, editori, traducători, agenţi, librari, bibliotecari şi publicul cititor. Anul acesta, Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus a fost diferit pentru mine, deoarece în calitate de proaspăt director editorial al Editurii Universităţii de Vest am privit lucrurile din interiorul industriei de carte. A fost primul an, în care editurile universitare din Consorţiul Universitaria (Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timişoara) au avut stand comun la Gaudeamus.  Ideea ca editurile universitare să îşi unească forţele este o idee, teoretic, bună. Practic, mai sunt multe aspecte de realizat. Editurile universitare nu au chiar acelaşi mecanism de funcţionare ca o editură privată. În editurile universitare, calitatea conţinutului (evaluat prin peer review) trebuie să primeze înaintea profitului. Cred că editurile universitare ar trebui să îşi canalizeze mai mult atenţia asupra publicului tânăr, asupra studenţilor. Am observat că majoritatea publicului nostru este trecut de vârsta mijlocie şi cred că balanţa ar putea fi echilibrată. Majoritatea autorilor care publică la o editură universitară sunt profesori universitari. În momentul în care o bună parte din aceşti profesori vor renunţa la ideea de a scrie cărţi doar pentru a avansa de la gradul de lector la conferenţiar, iar editurile universitare nu vor mai publica orice, oricum şi în orice condiţii, doar pentru că profesorii vin şi plătesc pentru cărţile lor, editurile universitare vor fi edituri care contează.

Ce v-aţi propus, concret, la Editura Universităţii?

La EUV ne-am propus să luăm totul de la zero şi chiar dacă nu vom publica multe titluri pe an, important este să avem cărţi valoroase care să reflecte cercetările de ultimă oră din ţară şi din străinătate.

Să revenim la Gaudeamus…

În ciuda faptului că multă lume spune că nu se mai citeşte, am observat că şi anul acesta a fost multă lume la Gaudeamus. Faptul că Humanitas şi Polirom, sunt an de an, editurile preferate de public, ne arată că lumea ştie să facă diferenţa – câteodată mai bine decât juriile formate din experţi – între o editură profesionistă şi una neprofesionistă.

Un alt lucru care mă bucură este faptul că edituri mici, recent înfiinţate, devin din ce în ce mai vizibile pe piaţa de carte şi aici, mi-a atras atenţia Editura Baroque Books & Arts. Este o editură cu personalitate, cu o politică editorială coerentă şi care –  se vede cu ochiul liber – lucrează cu profesionalism. Este o editură care şi-a dat seama că, în era digitală, obiectul carte contează foarte mult. Dincolo de tot pesimismul generalizat, pentru mine Baroque Books este exemplul că atunci când lucrurile se fac cu pasiune şi profesionalism, se poate şi la noi! Nimeni nu spune că e uşor, dar nu e imposibil. Şi asta ştii şi tu foarte bine. Împreună cu Victor aţi pus bazele CDPL, care este, la fel, o editură mică, dar cu personalitate şi cu un public al ei.  Este o editură care crede în literatura română tânără şi o promovează aşa cum merită. Şi mă bucur că încet, dar sigur, editurile mici, de nişă, se fac auzite şi la noi.

Mulţumim de aprecieri, dar încă nu s-a găsit încă nimeni dintre organizatorii Gaudeamusului ca să ne ceară scuze pentru cenzura din 2010 (iată că avem răbdare) şi nu vreau să bifăm un târg care nu ştie ce-nseamnă respectul, oricât de mici am fi în gigantica industrie. Hai să remarcăm participanţii! (nu neapărat din cei peste 1/2 fără case de marcat)

Mi-a mai atras atenţia, în sens pozitiv, Editura Art, care de la un târg la altul, se dezvoltă tot mai frumos, acum a apărut o colecţie nouă dedicată adolescenţilor Young Art, titluri noi, unul şi unul, din literatura română (Urmuz, Florin Iaru, Ana Maria Sandu). Iar cărţile pentru copii ale Editurii Arthur, merită toţi banii!

Bun, ce nu prea merge?

Ce nu îmi place mie la târgurile noastre de carte este modul în care evenimentele sunt construite. De exemplu, multe lansări se fac doar ca să se bifeze un eveniment sau multe dintre acestea se suprapun şi nu ai cum să te împarţi în o mie de locuri. Pe de altă parte, în programul târgurilor aş crea şi evenimente (conferinţe, dezbateri, prezentări) dedicate profesioniştilor cărţii. Din păcate, la noi sunt prea puţine evenimente de acest gen, cu excepţia proiectului Proedit. La Bookfest, anul acesta, au început să existe astfel de evenimente, dar, repet, se poate mai mult !

Cum se vede un astfel de eveniment după un stagiu consistent în Franţa? De ce nu putem să vorbim despre o industrie literară serioasă, comparativ cu ce se-ntâmpla în lumea era să spun civilizată, spun doar lumea drepturilor de autor?

oana dobosi 2Când eram studentă în anul I, la Litere, în Timişoara, şi am venit prima dată la Târgul de carte Gaudeamus, mi-am zis că e cel mai mare târg de carte pe care l-am văzut vreodată. Apoi, în timpul masteratului la Paris, am fost la Salon du Livre si la Salon du livre et de la presse jeunesse de la Montreuil. Acolo mi-am dat seama că diferenţa este izbitoare şi că nu are rost să compar târgurile noastre cu târgurile lor. Tot acolo, mi-am dat seama, că Editura Gallimard este cea mai frumoasă editură din lume. De multe ori, când mă mai enervez pe sistemul nostru editorial sau mă descurajez, citesc şi recitesc biografia lui Gaston Gallimard, scrisă de Pierre Assouline şi mă ambiţionez din nou.

După Paris, am fost la târgurile de la Frankfurt, Madrid, Torino şi Londra. Este clar că Târgul de carte de la Frankfurt este cel mai important din lume, apoi cel de la Londra. Sigur că fiecare târg are un concept diferit: Frankfurt şi Londra sunt târguri dedicate profesioniştilor cărţii şi vânzării/cumpărării drepturilor de traducere. Salon du Livre este un târg dedicat, în primul rând publicului (ca şi cel de la Leipzig sau de la Torino), dar asta nu înseamnă că nu există şi aici un program dedicat profesioniştilor: conferinţe, dezbateri, prezentări.

Într-adevăr, la noi nu se poate vorbi de o industrie literară serioasă din cauza mai multor factori. E drept, că multă lume preferă să adopte discursul că nu se mai citeşte, că nu se mai cumpără, iar industria e o victimă a publicului. Dar lucrurile trebuie privite şi în sens invers. Atâta timp cât avem probleme de distribuţie a cărţii, avem puţine librării şi acestea nu plătesc întotdeauna editorii la timp, câtă vreme există mai multe asociaţii de editori şi nu una singură care să facă lobby pentru interesul comun al breslei, atâta timp cât avem edituri care publică fără copyright, fără contracte de editare, edituri care nu îşi plătesc traducătorii, atâta timp cât în ţara noastră nu se face diferenţa între o editură care îşi asumă riscul financiar faţă de cărţile pe care le publică şi una care publică pe banii autorilor, atâta timp cât Ministerul Culturii sprijină atât de puţin cultura scrisă,  despre ce industrie literară serioasă putem vorbi?

Spune-mi de ce, după ce România a avut statut de ţară invitată şi la Paris, şi la Goteborg, senzaţia marilor experţi care au intrare la fondurile de vis e că, vai, nu ne vede nimeni?

Pentru ca cei din afară să ne vadă, mai întâi trebuie să ne vedem noi între noi. Înainte ca editorii străini să se intereseze de cărţile autorilor români, editorii români trebuie să aprecieze cărţile acestora şi să le valorifice. Atâta timp cât editorii noştri consideră că le fac un favor autorilor români pentru faptul că îi publică  şi  nu e invers, de ce să le cerem străinilor să fie mai interesaţi de literatura română contemporană decât suntem noi? Nu vreau să generalizez aici, pentru că ştiu că sunt câteva excepţii.

La Salon du Livre la Paris cred că am ieşit cât de cât bine, cu excepţia schimbării de politică culturală a ICR-ului. Să nu uităm că Gabriela Adameşteanu a fost în topul vânzărilor la standul Gallimard de la Salon du Livre. Şi tind să cred că asta i se datorează în mai mare măsură Editurii Gallimard, decât faptului că România a fost ţară invitată de onoare. Îţi dau un exemplu, înainte de târg, în librăriile pariziene se distribuiau gratuit broşuri de prezentare a romanului Situation provisoire. Marii noştri experţi preferă să se plângă, decât să încerce să fie altfel. Un bun exemplu este prezenţa României la Târgul de carte de la Frankfurt, an de an, care este mai mult decât ruşinoasă, aici mă refer la stand. Nu ştim şi nu vrem să ne prezentăm cum trebuie. Anul acesta, am înţeles că am atins apogeul la Frankfurt.

Nu pot să cred. Avem atâţia specialişti pe piaţa germană. Nu pot să cred că au stat cu mâinile încrucişate, cred că e o conspiraţie… Totuşi, mi se pare foarte ofertantă viaţa literară contemporană, contrar multor discrepanţe incredibile (se-aruncă cu-atâţia bani în timp ce dispar reviste, scriitorii trăiesc cum trăiesc, avem festivaluri peste festivaluri, unele chiar suprapuse, pleşcăreală la greu, incapacitate de a impune lecturi plătite). Şi toate într-un plâns generalizat cum că nu există piaţă, că nu se cumpără, că statul nu face şi nu drege (şi când face, în loc să existe burse, se-aruncă bani pentru reclame de trei zile şi un meniu complet…). Cum se vede din afară harababura asta?

Plânsul ne e mai la îndemână. Şi eu am întâlnit oameni care pe de-o parte nu mai cred în viitorul cărţii, sunt de un pesimism incurabil, dar în acelaşi timp scriu cărţi, le editează, le prezintă, organizează festivaluri. Nici în afară nu sunt mulţi scriitori care îşi pot permite să trăiască exclusiv din scris, dar la noi, în multe cazuri,  nici măcar suma din DA, atât cât e ea de mică, nu se prea plăteşte, de avansuri nici nu prea se vorbeşte.

Din afară se vede clar că suntem o piaţă mică, financiar vorbind. Apoi cred că se mai vede şi că de multe ori lucrăm după ureche şi nu profesionist.

Cât despre festivaluri suprapuse, a fost o simplă coincidenţă că a doua ediţie FILTM a coincis cu prima ediţie FILIT. În plus de asta, vorbim despre două concepte diferite. Nu ştiu să îţi spun cum a fost la Iaşi, nu am fost acolo, dar a doua ediţie FILTM a fost un real succes.

Trei seri la rând publicul timişorean (numeros !) a avut ocazia să întâlnească scriitori străini şi români, de primă mână : Victor Erofeev, Iuri Andruhovic, Edo Popovic, Fabio Geda, Dusko Novakovic, Igor Marojevic, Răzvan Petrescu, Daniel Vighi, T.O. Bobe, Veronica D. Niculescu, Robert Şerban şi Alexandru Potcoavă. Mă bucur că, de anul acesta, împreună cu colega mea, Raluca Selejan, am intrat în echipa organizatorică FILTM şi mă mai bucur că Oana Boca si Ioana Gruenwald, iniţiatoarele FILTM (împreună cu Robert Şerban) au conceput acest festival pentru Timişoara. Adevărul e că, de când m-am întors în ţară, FILTM a fost primul proiect în care m-am implicat cu drag, am văzut rezultatele concrete şi am avut satisfacţia reuşitei: atât publicul prezent, cât şi scriitorii invitaţi s-au simţit foarte bine. Sunt sigură că FILTM va creşte de la an la an şi că va fi un reper pe harta festivalurilor internaţionale din Europa. Aşadar, pentru mine, FILTM este încă o dovadă că există piaţă şi public.

Dacă ai avea o editură, ce ai face concret? Şi ce nu?

În primul rând, mi-aş face o echipă. O editură înseamnă o echipă, în care fiecare trebuie să îşi facă bucata lui cu pasiune şi cu profesionalism. Apoi aş publica doar cărţi în care am crede, atât eu, cât şi echipa mea. Cred că în momentul în care un editor se angajează prin contract să publice un manuscris, trebuie să apere cartea respectivă până în pânzele albe. Aş mai crea şi un comitet de lectură. Nu consider că este sănătos pentru o editură ca doar un singur om să decidă ce se publică şi ce nu. Aş fi foarte organizată şi aş planifica, pe cât posibil, fiecare pas din timp.

Ce nu aş face? Nu aş publica pe banii autorilor, deoarece consider că o editură care face acest lucru nu este o editură. Nu aş permite ca autorii editurii mele să nu fie plătiţi pentru munca lor.  În general, astea ar fi regulile pe care mi le-aş impune. Şi voi avea o editură, când voi fi sigură că voi putea îndeplini condiţiile de mai sus. În Timişoara, evident!

noiembrie 2013

 

oana dobosiOana Doboşi este absolventă a Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie din Timişoara. A făcut un master de Management Cultural şi unul de Politici editoriale la Universite Paris 13, în Franţa.

A făcut stagii de specializare în departamentele de Foreign Rights ale editurilor franceze Plon –Perrin, Gallimard şi Seuil.

În prezent, este director editorial al Editurii Universităţii de Vest din Timişoara.  

Faptul că nu depind de un job literar îmi dă o independenţă extraordinară

Dan-Liviu Boeriu la interviurile de luni

un cristian: S-a mai încheiat o ediţie a premiului „Augustin Frăţilă”. Anul trecut ai fost în juriul bloggerilor, anul ăsta ai rămas pe tuşă. N-aş vrea să trec cu vederea acest moment atât de intens al industriei, dar vreau să scot de la tine nişte detalii de culise. Ţi se pare că s-a schimbat ceva în bine? (mie da – nu-mi vine să cred că spun asta, dar vreau să ştiu din interior)

boeriu 1Dan-Liviu Boeriu: Am „rămas pe tuşă” dintr-un motiv cât se poate de simplu: anul trecut am fost singurul membru al juriului secund care a îndrăznit să şi conteste, cu bună credinţă, unele chestiuni ale evenimentului. Mă aşteptam aşadar să nu fiu invitat să particip din nou. Dar nu e o problemă; până la urmă, nici nu ştiu dacă aş mai fi acceptat să fac parte din echipa „bloggerilor” de care nu mă leagă, în fond, mare lucru (deşi unii dintre ei sunt fete şi băieţi deştepţi, cu lecturi destul de solide). Ştiu că asta a şi fost intenţia organizatorilor: să reuşească să strângă laolaltă opinii diverse, atât de la unii care mai au habar de literatură, cât şi de la alţii care declară emfatic că autorii români sunt neinteresanţi şi că, prin urmare, nici nu s-au chinuit până acum să-i citească.

Mă faci să râd. Crezi că interesează pe cineva ce citeşte prinţesa nu ştiu cum? (scuze, dar nu mă puteam abţine)

Revenind la ce m-ai întrebat, eu nu ştiu dacă s-a schimbat ceva în bine sau nu. Am remarcat, totuşi, că anul ăsta „isteria” a fost mai puţină decât în 2012. Nu s-a mai bătut atât de mult monedă pe imboldul ăla megalo-publicistic de a decreta peste tot că e „cel mai mare” premiu literar. Ăsta a şi fost unul dintre lucrurile care m-au deranjat anul trecut, pentru că, cel puţin în lumea asta culturală (să zicem), superlativul relativ se referă de regulă la valoare, nu la recompensa pecuniară. Iar dacă în juriu ne hotărâm să aducem şi persoane din afara lumii literare, atunci poate fi un premiu valoros (că 10.000 de euro nu-s de ici, de colea), dar nu e „cel mai mare”. Din punctul ăsta de vedere, eu cred că premiul pentru Cartea anului oferit de România literară e „mai mare” decât cel oferit de Casa de cultură, deşi financiar vorbind el e – să fiu blând – neglijabil în comparaţie cu cel pus la bătaie de organizatorii „Augustin Frăţilă”. În altă ordine de idei, anul trecut am votat pentru Lucian Dan Teodorovici, anul ăsta am pariat pe Radu Aldulescu. Au câştigat ambii şi îi felicit sincer.

Viaţa salontană e stimulatoare, până la urmă. Faptul că nu depinzi exclusiv de un job literar şi că nu eşti într-un oraş care să candideze la titluri de capitală europeană sau alte titluri de construit mici armate culturale poate constitui o detaşare şi o analiza la rece. Te-ai vedea în miezul evenimentelor?

Ei, aici e-aici. Oamenii care mă cunosc exclusiv din ceea ce scriu cred despre mine că sunt o persoană inabordabilă, că plesnesc de orgoliu, că sunt arogant, vulgar, nefrecventabil şi mai pune tu epitetele care să sugereze sociopatia mea. În realitate, sunt mai degrabă genul „mieluşel”. Maleabil nu sunt. Asta o recunosc deschis. Şi nici un partener foarte comod de dialog. Şi mă gândeam că, uite, treaba asta m-ar putea ajuta dacă m-aş afla, cum zici, în miezul evenimentelor. Pentru că ăia care s-ar teme nu m-ar mai aborda, iar cei care ar vrea cu tot dinadinsul să mă cunoască ar răsufla uşuraţi când, cunoscându-mă pe viu, ar descoperi că nu-s chiar atât de fioros. J Însă nu e cazul. Îmi convine teribil detaşarea. Iar faptul că nu depind de un job literar îmi dă, cred, o independenţă extraordinară. N-aş scrie, de exemplu, la nicio revistă unde aş simţi că nu sunt lăsat să scriu exact ceea ce vreau eu. Slavă Domnului, până acum nu mi s-a pus pumnul în gură, nu mi s-au cenzurat texte şi nu mi s-a cerut socoteală pentru că am „desfiinţat” vreun autor. Deci mi-e bine în pustietatea asta, în orăşelul ăsta mort dpdv cultural. Şi mai e ceva: mie nu-mi plac aglomerările urbane, îmi repugnă agitaţia, spasmul social, frenezia asta înnebunitoare de big city. Eu vreau linişte (ştiu, sună a doleanţă de pensionar) şi un ritm de viaţă aşezat. Să am timp de job, de citit, de scris, de gătit (da, mai am şi preocupări din astea) şi, eventual, de plimbat prin parc. Aşa că n-aş schimba niciodată pitorescul rudimentar al oraşului ăstuia nenorocit cu farmecul exuberant şi paranoid al „centrului”.

Bloggerii te cam văd critic, criticii te-au etichetat blogger. Cum te simţi?     

Mă simt balonat, că am mâncat prea mult la amiază. J

Serios vorbind, schizofrenia e şi mai nuanţată. Scriitorii ale căror cărţi le-am criticat aspru mă consideră, duios, „un simplu blogăraş”, iar cei despre care am scris de bine mă consideră critic literar adevărat. J Nu toţi. Exagerez, evident, dar acestea sunt două dintre abordările de care am avut parte. Şi te înşeli într-o privinţă: am avut surprinderea să constat că criticii literari mă consideră critic. Şi mă bucur, evident, dar doar pentru că nu-mi place postura de blogger, nu pentru că m-aş considera coleg de profesie cu Eugen Simion, să zicem. J Eu nu sunt şi n-am fost niciodată blogger, pentru că asta presupune o preocupare exclusivă pentru spaţiul ăsta „virtual”. Or, eu nu am astfel de apucături. Eu scriu pe blog din an în paşte şi doar ca să livrez nişte note fulgurante de lectură (când e vorba despre autori străini) sau ca să reiau, online, o cronică pe care deja am publicat-o într-o revistă tipărită. Am naivitatea să cred că, deocamdată, o cronică pe hârtie e mai responsabilă decât mâzgălirea a două-trei opinii pe un platformă oarecare. Nu sunt nici critic literar, pentru că, în opinia mea, criticul literar e acela care construieşte sisteme, care clasează şi conturează teoretic şcoli şi grupări literare, care periodizează, evaluează global şi aşază totul într-o matrice care să se confirme, eventual, în timp. Eu sunt cronicar literar. Adică propun un gen de cronică aplicată, o analiză la rece a produsului, o simplă – până la urmă – cronică de întâmpinare. Cât despre receptarea scrisului meu, ea e, ca în cazul oricărui om care îndrăzneşte să facă cronică literară în ţara asta, diversă. Alex Ştefănescu, de exemplu, a spus public despre mine că sunt un critic literar talentat, în timp ce Marius Conkan a afirmat că habar n-am să citesc poezie; Şerban Axinte a fost încântat de cronicile mele, Dan Sociu a zis că sunt prost etc. Şi poate au dreptate cu toţii, cine-s eu să-i contrazic? J

Ştii ce mi se pare f tare? Că-n ciuda problemelor de sistem (de la dispariţia TVR-ului cultural la confuzia de la ICR), oferta literară e foarte antrenantă. Nu cred că a fost atâta competiţie şi risipă de imaginaţie. Şi asta în contextul în care toţi se plâng de lipsa cititorilor, a cumpărătorilor. Crezi că se poate ajunge la un consens în lumea asta a literaturii organizaţionale sau e doar o iluzie că oamenii cărţii se pot organiza ca să nu transforme industria într-o piaţa oarecare?

boeriuCu siguranţă e o iluzie. Şi cred că e o iluzie a celor puţini. Pentru că eu nu cred că cineva îşi doreşte cu adevărat un consens. S-ar duce dracului orgoliile, luptele între clanuri, bârfele ţopeşti de pe la colţuri, viermuiala editorială, deliciul juriilor literare, colcăiala fetidă a editurilor fantomă, mugetul scriitoarelor oprite mereu la poarta afirmării, tânguiala onestă a celor uitaţi de critică, tropăitul insistent al talentelor nebănuite ale provinciei etc. Deci ne-am plictisi de moarte. Iar eu, unul, nu mă mir că există tot mai multe cărţi, deşi cititorii-s tot mai puţini. Cât timp sute de scriitori scriu mai mult decât citesc, asta ne e soarta. Până la urmă, e o ţară liberă. O piaţă liberă, de fapt. Numai că, la noi, conceptul de „liber” e asociat în capul multora cu ideea suspendării oricăror reguli, cu evacuarea urgentă a oricărui simţ de fair-play. Asta, deja, e o problemă. Însă eu n-am nicio soluţie pentru atenuarea stridenţelor din lumea asta semi-anarhică.

Bun, dacă tot am ajuns aici, dă-ne un sfat pentru editură, cât să nu picăm în jocurile de culise (evidente) şi mai ales în rutina mediocrităţii.

N-o să cădeţi niciodată în rutina mediocrităţii, pentru că o editură se recomandă prin calitatea cărţilor pe care le propune cititorilor. Iar din punctul ăsta de vedere CDPL îşi face treaba foarte bine. Cred că, proporţional vorbind, despre cărţile voastre am scris cel mai des.

Să nu se-nţeleagă, dragi cititori, că ăsta e motivul pentru care facem acest scurt interviu…

Însă mi-ar plăcea să văd că nu vă mai lăsaţi antrenaţi în nişte meciuri minore, din care toată lumea iese epuizată, dar care n-au nicio miză. Sau, dacă au, ea nu va putea fi câştigată aşa, ci prin tenacitate individuală.

Greu de crezut că se poate sta cu mâinile încrucişate când şi pentru piaţa externă şi pentru cea internă avem parte de un fair play tradiţional (mai ales din partea anumitor persoane).

Eu cred că asta e, de fapt, rezolvarea: fiecare editor, fiecare scriitor trebuie să-şi vadă de ale lui; orice demisie temporară de la rostul şi rolul lui nu face altceva decât să creeze nişte conflicte artificiale, însă greu de depăşit. Gândeşte-te doar câte ore sau zile ai pierdut tu certându-te cu unul şi cu altul şi câte lucruri bune ai fi putut face în timpul respectiv. Ştiu că sună a dădăceală pedagogică, dar încep să cred tot mai mult în necesitatea unei penitenţe subiective. Nu zic să ne punem toţi cenuşă-n cap. Dar am putea începe prin a pune mai puţin căcat în ventilator (să mă ierte pudibonzii) şi prin coborârea tonului cu o octavă. Mă tem, în schimb, că pe termen lung cuminţenia asta ne-ar plictisi tare rău. J

Dan-Liviu Boeriu

  • născut la 11.12.1981, absolvent al Universităţii de Vest din Timişoara;
  • a publicat poezie, proză, eseuri (în „Familia”, „Luceafărul”);
  • din 2010 deţine sau a deţinut rubrici de cronică literară în revistele „Familia”, „Zona literară”, „Accente”, „Revista de suspans”, „Poesis internaţional”, „Literatura de azi” ş.a.;
  • în 2013 a făcut parte din juriile literare pentru decernarea premiului de debut al revistei „Accente” şi pentru concursul de debut (poezie) organizat de Max Blecher- Herg Benet.

Ion Buzu la interviurile de luni

Discursul narativ şi cinematografic, pe fundal biografist, e unicul instrument pe care îl mînuiesc bine – am vrut să-l exploatez la maxim

un interviu cu Ion Buzu

 

 Ion Buzu a publicat la începutul lunii mai, poate, cel mai bun volum de debut în poezie din acest an, 3 ml de Konfidor. Dacă nu l-aţi văzut sau citit încă nu ştiu cum puteţi spune că vă interesează poezia contemporană.

un cristian: Se bate multă monedă că eşti proprietar de pămînt (să nu credă acum cineva c-ai fi latifundiar, dar o prezentare de tipul:  are în proprietate 22 de ari arabili chiar la prezentarea de autor din carte e neobişnuită). Cum s-ar spune, ai ce face după scris sau dacă te laşi de scris. Asta dacă nu cumva vrei să-l investeşti şi pe ăsta în scris (vreo rezidenţă literară, ceva). Mulţi îşi pun tabere, premii, colaborări, mai ales pe volumul de debut, care ar trebui, teoretic, să fie prima carte de vizită şi, deh, prezentarea să fie mai pompoasă. Ce-ţi veni?

afis buzuIon Buzu: A, cînd am scris prezentarea m-am inspirat de la v. leac, avea în „Dicţionar de vise” o chestie haioasă, inventată, cică a renunţat la profesia de avocat ca să se dedice literaturii. Am vrut şi eu să fac ceva haios, ironic în volumul meu: pe de o parte nu am băgat revistele în care am publicat fiindcă am vrut ca volumul să vorbească de la sine, fără să-i dau cititorului tonul că „uite bre ce important is io, am publicat acolo, acolo şi dincolo; ia seama cum citeşti volumul ăsta; dacă îţi pare că un text şchiopătează, nu uita ca io am publicat acolo”. Pe de altă parte, am vrut să iau o distanţă faţă de identitatea mea ca poet, o identitate cu care să mă joc. Adică, ce e un poet? E cel care doar publică în diferite locuri, ia premii, participă la tabere? Să-i fie ruşine sau să fie irelevant faptul că un poet munceşte pe terenul său de 22 de ari, plantează cartofi şi roşii în fiecare primăvară; sau că testează aplicaţii iPhone? Am vrut, cumva, să deconstruiesc din start starea de spirit gravă pe care şi-o afişează un poet – „vai, nu vorbi aşa cu mine, sunt poet, sunt sensibil şi profund, cred că trebuie mai întîi să-mi revin…”

Tot din fişa de autor aflăm că ai studiat marketingul, deci, cum s-ar spune, ai stofă la vînzarea cărţilor. Nu degeaba ai pus lectura cu bere la pachet mai deunăzi. Îi poţi lămuri pe distinşii nostri cititori că literatura n-are cătare în marketingul real? Că mulţi mai cred că o editură e o afacere, nu glumă.

Nu mi-am putut privi în niciun moment scriitura ca un produs pe care l-aş promova cu instumentele învăţate din marketing. E prea utopic. E nevoie de o distanţare, autorul şi managerul de marketing să fie persoane diferite. E nevoie de un client căruia să-i comunici o idee. Şi cel mai important, e nevoie de o piaţă de la care să colectezi un bani. Finalitatea marketingului este să te bage primul în mintea consumatorului, lucru care îţi aduce profit. Nu văd aşa ceva cu literatura, nu din perspectiva unui autor (poate în viziunea unui afacerist şmecher, bişniţar, literatura o fi avînd un potenţial financiar).

Cum ai constatat recent, piaţa premiilor literare e una absurd comică. Personal îmi cer scuze că un debutant cu volum la CDPL trebuie s-asiste la astfel de mizerii. Totuşi, cum e la debut? Că poate e mai bine decât cred eu*. (vezi nota, s-a spus despre o lipsă de vizibilitate a volumului)

Na, eu nu prea am înţeles ce s-a întîmplat la concursul premiului naţional Iustin Panţa. Încă din octombrie căutam pe google regulamentul, cui şi cînd să trimit exemplare şi nu am găsit nimic. Apoi tu mi-ai zis că ai dat un exemplar organizatorului, Rita Chirian, şi că e de-ajuns. Am confirmat asta amîndoi, că e de-ajuns. (Cui să-l fi trimis în acel moment dacă nu unui insider?, juriul nu exista, comunicat nu exista, calendar nu exista, volumul fusese dat PENTRU acel concurs, aşteptam un semn dacă mai era nevoie de ceva, n.m., un cristian) Apoi văd că nu a ajuns cartea mea la doi membri ai juriului. Şi aici m-am simţit exact ca la examenul de la şcoala-auto, cînd dintr-o prostie m-au eliminat din joc (nu am mers nici măcar 1 metru); doar că în cazul concursului ăsta, eu nici măcar nu mă aflam în maşină. Dat fiind că premiul Iustin Panţa e la fel de important ca premiul Mihai Eminescu, putea să existe un anunţ public cu un regulament sau ceva. Frustrarea mea vine din sentimentul înstrăinării, dat fiind că trăiesc în Moldova şi nu sunt la curent cu informaţiile care circulă neoficial, mă face să mă simt dezavantajat, eliminat din start din joc. E nasol. Sper să mă înşel.

Literatura română & literatura basarabeană. Aud din ce în ce mai des despre podul de flori al comuniunii, deşi manualele şcolare-s diferite, pieţele se intersectează alandala. Care-i pulsul de la Chişinău?

Acum e linişte pe la Chişinău. În octombrie a apărut un volum care-mi place mult, „Un spaţiu blînd care mă primeşte cum m-ar îmbrăţişa” de Alex Cosmescu – el vine din Urmanov şi îi aşteptam de mult timp cartea. În rest, mai sunt atent la ce mai scriu alde Dumitru Crudu, Moni Stănilă, Alexandru Vakulovski, Hose Pablo, Victor Ţvetov. Şi ei sunt cu ochii pe mine. S-a cam strîmtat cercul.

Noroc cu ebook-urile, că altfel, cărţile se găsesc f greu de colo colo, apropo de podul de flori. Cum ştiu că ne tot cumperi ebook-uri, cum îţi explici apetitul destul de scăzut al publicului pentru o ediţie electronică, desi, slava Domnului, tehnologia te ajută?

ion buzuNu ştiu, îmi vin în cap două motive. Primul ar fi necesitatea unui card bancar Visa, pentru procurarea unui ebook. Pe lîngă asta, oamenii nu au obişnuinţa cumpărăturilor electronice şi nici încredere nu au. Eu de pe Amazon mi-am făcut primele cumpărături, şi atunci cu mare dificultate. Al doilea motiv ar fi valoarea percepută – foarte, foarte puţini ar da bani pentru un document pdf, există speranţa aia că pot obţine acest document şi pe gratis; de aia, unicul lucru pentru care ar fi dispuşi să plătească ar fi cartea în format real, şi nu în pdf. Aici chiar cred că e vorba de marketing.

Hai să trecem la ce poate interesa marele public. Modele şi cărţi. Din ce şi din cine te revendici?

Trebuie s-o spun, Bukowski. Deşi nu am început cu el, am început cu existenţialiştii, Nietzsche, Sartre, Camus & co. Apoi cîte ceva din anarhişti şi Ginsberg, Kerouac, Corso. Şi după am mers pe cîteva lecturi simultane care au rămas: Bukowski, Palahniuk, Ianuş, Crudu, Sociu. Mai apoi i-am descoperit pe Vlădăreanu, leac şi Khasis. Dapoi ce mi-a mai plăcut „Pagini” de Vlădăreanu, volumul ăla confesiv, de parcă descrie o şedinţă de psihanaliză (foarte lucidă) care ţine o vară, şi aşa s-a întîmplat că e cel mai poetic ceea ce descrie pacientul. Plus leac cu atitudinea sa foarte relaxată în poezie, am învăţat foarte mult de la el. A venit şi la Chişinău într-o iarnă. Ne-a mai zis nişte şmecherii sau invenţii de-ale lui Vasile Bukinski.

A, pe lîngă toţi aştia îmi place mult John Berryman, e al doilea poet după Bukowski care îmi place cel mai mult.

Iar în ultimii ani, am dat peste trei scriitori, încă în viaţă, de la care vreau să fur pentru proză. E vorba de Aleksandar Hemon, Gheorghi Gospodinov şi Philip O. Ceallaigh. Sunt atît de buni, frate, a fost sărbătoare cînd îi citeam.

La vîrsta asta sigur că familia tre să-şi mai pună speranţe în viitorul tău luminos. Cum te percep ca poet? Nu e o pierdere de vreme?

Habar n-am ce se va alege din mine. Chestia asta cu scriitura o fi o pierdere de timp, dar nu vreau să mă imaginez altfel. Pentru mine asta şi e recompensa, actul scriiturii şi a entuziasmului meu. Avea Mario Vargas Llosa o cărticică, Scrisori către un tînăr romancier, unde compara scriitura cu o tenie care se hrăneşte din om, pe care trebuie să o duci la cinema sau la plimbare, să-i dai de băut, să-i dai dragoste, să-i dai poveşti şi momente cinematografice; altfel te simţi foarte rău. O mai compara şi cu starea de junky a lui Bourroughs, dacă nu iai marfa la timp te apucă sevrajul şi te ia mama dracului. Cam asta e relaţia mea cu scriitura – mă trece prin tot felul de chestii dubioase, interesante şi absurde. Plus, mai e senzaţia de indestructibilitate oferită de actul scriiturii; uite recent am fost refuzat la un interviu pentru angajare, eram un loser – dar în povestea mea eu sunt eroul şi mi se rupe de angajator, ce pot ei să-mi facă în povestea mea.

Tentaţia să-mi închiriez o cămeruţă în oraş, să-mi iau cîteva luni liber de la lucru şi să mă apuc serios de scris ceva; e încă acolo.

Ca să revin puţin la comuniunea respectivă. Bine că netul rezolvă ceea ce viza nu poate: comunicarea dintre scriitori . Cît te-a ajutat blogul să intri oficial în print? Adică a fost un suport moral sau doar te-ai încurajat singur?

Îmi amintesc cîteva momente în care mediul online mi-a oferit o doză de vizibilitate. Ştiu că atunci cînd tu mi-ai trimis un mail, ai văzut cîteva texte pe blogul lui Vakulovski şi cumva, asta mi-a dat o speranţă în potenţialul mediului online. Apoi, cînd mi-am creat un cont Facebook, am postat un text despre jaluzele şi Dan Sociu mi-a cerut cîteva texte să le publice pe totb.ro. Atunci m-am simţit cel mai flatat. Aşa, din senin, fără ca Sociu să fi auzit de mine, să mă publice pe totb… Şi tot atunci Cosmina Moroşan mi-a cerut ceva pentru Echinox. Aaa, da, îmi mai amintesc. Înainte de toate aceste momente, am intrat în contact cu Ştefan Bolea de la Egophobia şi acolo am apărut cu ceva texte. Dar atunci mă interesa mai mult să comunic cu Bolea decît să fiu publicat.

Nu ştiu ţie cum ţi se pare, dar mie foşgăiala şi forfota literară românească mi se par stimulative. Mici întreprinzători reprofilaţi pe partea literară devin din ce în ce mai vocali, mai apăsaţi de importanţa demersului de salvare a patriei literare. Cum vezi, din perspectiva asta a debutantului, nunta asta în care ai fost invitat oficial să participi?

Na, cred că există anumiţi oameni care deţin centre de putere. Dacă te pui bine pe lîngă ei, ieşi la o bere, le scrii cronici de laudă sau îi aplauzi, atunci te alegi cu ceva bun la desert. Pe lîngă asta, dacă vrei premiul… adică desertul, e important fizic să te găseşti printre oamenii cunoscuţi din mediul literar. Trebuie să mi se rupă de toate astea! Încerc să fiu relaxat în ce ţine de forfota asta. Nu ştiu ce premii au luat leac şi Khasis, totuşi îi admir foarte mult ca poeţi; îi citim, cităm şi discutăm foarte des cînd ne întîlnim, ăştia ai noştri; ne inspirăm din ei. Mi-ar plăcea să ajung aşa bun ca ei.

Ştii ce-mi place, văd că nu pui pe facebook maxime şi pilde, poveţe şi poeme, ci linkuri spre cărţi şi multe în original (mai ales americane). Cum e comunicarea cu prietenii virtuali?

Păi, pe facebook vorbesc tot cu ăştia din Chişinău, cu care mă şi văd. A, şi cu Oana din Cluj mai vorbesc. În rest, nu o prea am cu prieteniile virtuale. Postez pe facebook chestiile care îmi plac; pe care aş vrea să le văd şi eu undeva postate.

Pe cine ai vrea să ai prieten pe facebook?

Pe comicul Louie CK.

Cum e ziua o zi obişnuită de-a lui Buzu? Una de luni, că tot e luni.

Ajung la lucru, dau mîna cu colegii, verific poşta, descarc codul nou al aplicaţiei, o instalez pe device-uri, verific raportul developerului din India, testez defectele raportate ca fiind reparate; apoi teste în continuare aplicaţia, raportez noile defecte găsite; plec la cantina de la ASEM să iau prînzul, mă holbez la fetele de acolo, la o masă stau vreo şase, îmi imaginez că mă aflu la masa lor şi spun bancuri, revin în oficiu şi continui.

Hai să-nţeleagă şi distinşii consumatori de gratuităţi cum e să faci consum cultural. Cîţi bani dai pe cărţi pe lună? (şi ca procent din salariu). Că mulţi au impresia că dacă eşti poet musai tre să piratezi.

Dau vreo 600 de lei moldoveneşti pe cărţi (154 ron), cam 20% din salariu. Dar cumpăr şi de pe Amazon, atît ebooks cît şi cărţi fizice, aici mă ajută şi fratele meu că el tot de pe Amazon îşi ia o grămadă de cărţi.

S-a spus că dacă ai fi scos unul-altul din poeme 3 ml de konfidor ar fi fost o carte mai puternică. Sigur că fiecare poate spune ce vrea, dar tocmai păstrarea acestor slăbiciuni mi se pare un semn de forţă. Ce-ai schimba dacă ar fi să poţi schimba?

Da, a fost ceva intenţionat. Am urmat sfatul unui personaj de-al lui Raymond Carver, „să lucrezi cu erorile tale pînă acestea par intenţionate”. Am vrut ca volumul meu să emane aerul ăsta de vers brut, poveste desprinsă dintr-un colţ cu ţevi abandonate încă de pe timpul URSS, senzaţia „că asta s-a întîmplat pe bune” prin intermediul căreia să-i torn cititorului poveşti inventate, sau anumite stări. Discursul narativ şi cinematografic, pe fundal biografist, e unicul instrument pe care îl mînuiesc bine – am vrut să-l exploatez la maxim. Acum biografismul e blamat şi acuzat de narcisism, poetul îşi îndreaptă camera spre el şi uită în totalitate de cititor. Na, eu cred că dacă reuşeşti să descrii clar şi autentic anumite stări dure sau situaţii; creezi o empatie care rezistă mai mult decît dacă ai crea-o cu ajutorul unor instrumente special destinate acestui scop.

Încă nu sunt pregătit pentru un aşa gen de lectură a cărţii mele. Ştiu că va urma. O lectură în care îmi voi da seama ce vreau să fac la următorul volum, cum mă detaşez de 3ml de konfidor şi ce aş vrea să păstrez din el. Acum doar colectez dividentele de pe urma manuscrisului.

 

NOTĂ

(Am solicitat un răspuns clar din partea Ritei Chirian – cu care, repet, nu am nimic şi pe care nu vreau s-o acuz de nimic, dar care reprezenta USR-ul, adică susţinătorul financiar al proiectului, organizatorul sau co-organizatorul, să se decidă cei de la Sibiu, şi căreia i-am dat personal cartea pentru premiu, neştiind cine anume se ocupă de respectivul concurs şi neexistând nicăieri public această informaţie, deci unui insider al Premiului. Mi se părea normal (logic, natural) ca, în ideea că trebuia trimis un anumit număr de cărţi (câte?, unde?) să fi existat cineva (din organizare, nu Rita Chirian) care să ne fi tras de mânecă şi să ne fi spus că o carte nu ajunge sau că specialiştii din juriu n-au auzit de volum (telefon sau mail, nu locuim pe Marte, bănuiesc că secretarul concursului, cel care a întocmit – sau nu – procesul verbal – ar trebui să existe aşa ceva- putea să se exprime într-un fel cu 3-5 zile înaninte de festivitate sau măcar cu o zi înainte, ne deplasam până acolo, trimiteam curierat, pdf la print, ebook gratuit, se găsea o formă să citească în 3h şi juriul cartea). Adică nu trebuia să câştige, că nu despre asta e vorba, doar să nu aud de lipsă de vizibilitate şi alte aberaţii de-astea. Cu ce e vinovat un autor că nu poate participa normal într-un concurs naţional fără reguli clare şi publice? De ce trebuie mereu să avem parte în minunata asta industrie de protocol de tot soiul de discuţii? Bun, la concret:

1.     I se poate reproşa editurii ceva în acest caz? Răspuns clar: NU

2.     De ce se pierd cărţi pe drum doar pentru că organizarea e incapabilă să se pună de acord cu juriul sau să facă un eveniment măcar corect? Răspuns: Nu putem schimba nimic pentru această ediţie, la următoarea ediţie vom avea grijă să eliminăm aceste greşeli.

Este regretabil şi greu de imaginat că organizatorii şi juriul n-au putut concepe un regulament, un calendar, un comunicat sau nu şi-au putut pasa între ei cărţile primite de fiecare, dintr-o comoditate de a nu face respectivul comunicat. Oricum, ideea lui Claudiu Komartin (care a făcut parte din juriu şi merită apreciat că a adus cartea în discuţie) că editura n-a trimis cartea tocmai pentru a crea scandal ulterior este nu doar o glumă proastă, ci o mizerie incredibilă. Încă aştept scuze publice pentru această inepţie, mă tem că nu există fair play nici în al 12-lea ceas. E o lipsă de perspectivă şi o grosolănie de-asta glossy impardonabilă, să-mi fie cu iertare. Este incredibil cum se poate ajunge să fim acuzaţi că, deşi dăm extrem de multe exemplare pentru presă, n-am servit nu ştiu ce număr de exemplare pentru un premiu care nu are informaţii minimale postate pe undeva. Nu zice nimeni că s-a făcut pârtie intenţionat (deşi te-ntrebi cum e posibil ca editori concurenţi să fie în juriu şi cărţi CDPL să fie acuzate de lipsă de vizibilitate), doar că nu e normal ca nici măcar editurile să nu ştie şi să aibă o şansă (de informare) la acest premiu iar cărţile debutanţilor să fie luate în seamă pe criteriul valoric, nu pe vicii de procedură, care oricum nu există. Nu vreau să mai aud despre astfel de poveşti incredibil de tâmpite, repetabile pe la multe premii de calibru, tocmai de aceea îi sfătuiesc, cu toată consideraţia, pe onorabilii juraţi şi organizatori să-ncerce să nu-şi mai bată joc de nişte cărţi care nu sunt vinovate cu nimic în aşa-zisa copetiţie editorială. Fără să transformăm şi această ediţie e unui Premiu Naţional într-o discuţie simplă despre cum nu poţi strânge cele 4-5 cărţi care contează ca debut în poezie într-un an calendaristic, vreau să atrag atenţia, încă o dată, asupra lipsei de fair play şi de viziune a celor care gestionează aceste premii. Nu ne putem bate joc ani şi ani de nişte cărţi şi nişte tineri scriitori. Nimic complicat, nimic mai mult.

Ţin să reafirm faptul că, deşi am contestat în mai multe rânduri neregulile evidente – pentru cei care observă, nu pentru pleşcarii abonaţi, fireşte – de la marele Premiu Eminescu, din respect pentru autori şi cărţile lor, am trecut peste conflictul cu Gellu Dorian şi i-am întins chiar eu mâna împăcării, în speranţa că, măcar acum, un premiu naţional poate trece peste coterii şi amatorisme. Aşadar, confirm că vom trimite cartea lui Buzu la Botoşani, deşi, în mod normal, specificasem clar că nu există posibilitatea unei asocieri cu ceva compromis. Poate că, într-un final, îşi vor face un blog, vor fi transparenţi şi corecţi şi vor respecta ideea de premiu. Ceea ce le doresc. (n.m., un cristian)