”textele unui cititor despre poeziile unor autori”/ t.s.khasis despre ”cerneală” de George Vasilievici

George Vasilievici, CERNEALĂ, editura Pontica, 2004

George-Vasilieviciheavy. punk. speed. death. thrash. doom. industrial. power. black. dădeam din cap într-o sală veche și prăfuită a unui cămin cultural, o sală pentru nunți & botezuri ale cărei unde sonore încă vibrau nasol sub influența jalnică a lui michel… (nici nu pot să-i rostesc numele!) și d.m. adunați în toiul iernii, betonați cu istorioare, crucifixuri, sven hassel, corigențe, vodcă și furie, stăteam în cerc și simulam prestații demente la chitară. la necrophiliac de pe hell awaits mă lua damblaua, deveneam călărețul fără cap. i feel the urge the growing need/ to fuck this sinful corpse/ my tasks complete the bitch’s soul/ lies raped in demonic lust. apoi kill again. cînd araya ne-a avertizat: no apparent motive/ just kill and kill again, l-am văzut pe pong dispărînd în ghețarul nopții (era sa scriu arșița). am dat de el la intrarea în cramă. bocea. nu-l văzusem niciodată în halul ăsta, dar și bărbații plîng, nu-i așa, dan bitman? prietenii știu de ce. printre lăcrimoase, pong sorbea dintr-un bidon galben ca sufletul lui. m-am așezat lîngă el, am preluat bidonul și ne-am uitat îndelung la calea lactee. man, într-o bună zi o să ne mănînce viermii, a zis.ia un gît și taci, i-am răspuns. a continuat: baudelaire a scris asta, nu se poate să nu-l crezi pe baudelaire. carul mare a fost străbătut de o stea căzătoare care a căzut, firește, baudelaire știe unde. shit, man, ai probleme. dar pong era ponghit: ”La capăt ești tu și nici un pic/ din ceea ce ai fi putut mai mult să fii./ Doar tu și lipsa de implicare a substanței,/ a materiei care trăiește pentru tine,în locul tău”. din cramă se auzea vag a kiss to remember. ”intru în liniștea asta de corp cu voce tare./ luminile sînt stinse. ușile sînt încuiate./ locatarii dorm cu visele trase pe ochi să nu îi/ deranjeze lumina. e un bloc bun./ am auzit și eu că se vînd apartamente pa`ici./ că este o zonă bună. foarte aproape de inimă. doar deschizi ușa și dai nas în nas cu ea. cu dragostea”. khasis, ce e un bărbat tare? un ins care trăiește la limită. ce înseamnă asta? să fii dur, niciodată ieftin, să nu te lași călcat pe coadă, mușchi serioși în brațe, privire-n viitor. asta ce mai e? astea sînt limite, man. nu te cred. nici eu.aș vrea să știu mai multe, khasis, aș vrea să știu mai multe.” ea se duce direct la pomul cu portocale. le șterge pe toate./ în ele se vede totul”. aștept de prea mult timp să devin puternic, imbatabil, așa, ca un T34. parcă taică-tău era tanchist, nu? oooo, da, tanchist, visul său era să fie absorbit de o gaură neagră și să participe la bătălia de la kursk. era un bărbat tare? da, era un bărbat foarte tare. halterofil. ”Unica experiență o aveam din copilărie. Luam un fular de lână/ moale, toarsă și apoi împletită de mama mea sau pur și simplu o/ eșarfă oarecare de mătase în care îmi înfășuram gâtul o singură/ dată. Apucând apoi cele două capete rămase libere strângeam cu/ putere, sugrumându-mă. Corpul îmi cădea pe pat. Creierul,/ rămas fără aer, devenea mai ușor ca acesta, ridicându-se/ deasupra sa și a gândurilor. Gândul este un narcoman dependent/ de aer. Un pitic îmi sărea în cap. Mi-am dat seama că dansează/ step abia când am prins ritmul pașilor săi. Prin fața ochilor/ mijiți, foarte departe de aer, deasupra sa, ca rezultat al/ strangulării, îmi treceau la foarte mică distanță comete roșii ce/ alternau într-o simetrie dantelată cu comete nuanțate în gri/ metalizat și portocaliu lipite de pupilele aflate atât de aproape/ încât pierdeau imaginea de ansamblu a chiloților ei pe care îi/ priveam de la marginea interiorului matern”. ei, bine, mereu am crezut că e sănătos să ai o memorie puternică precum un bivol, îți ascute instinctul de luptă și, desigur, timpul de refacere e mai rapid. întunecați, zgribuliți, cineva ar spune melancolici, ne-am strecurat în cramă. erau vreo două spărturi prin care puteai să intri. am dat cep la primul butoi ieșit în cale. ne credeam deja degustători încercați. cînd am pus bidonul acolo unde trebuie, ne-am dat seama că mai curgea o chestie, ceva în plus. materializat într-un lichid nefiresc de limpede și însoțit de nuanțele cărămizii ale vinului, în bidonul nostru clipocea acest text: ”Nu există nici un cadavru și tot ce nu există merită inventat și/ ascuns în timpuri mai blânde. M-am simțit obligat să fac asta./ Rămăsesem dator algelor și plantelor de pe fundul mlaștinii. Iar/ sunt praf la margine,departe de spațiu și de îndatoririle zilnice./ Târât de vârtejul gros al speciei. M-am plictisit de toată vrăjeala/ asta pe care o întreții ducând de zgardă puiul de leu. Mai bine te-ai/ uita pe reviste porno și așa înțeleg că nu-ți mai pasă./ Răsfoitul îți va da un aer sincer distant. Mi-am amintit de asta/ așa,când te așteptam în stație cu vrabia ciclop pe sârma din/ mână. Nu aveam bani pentru doi ochi. Așa că vânătorul a păstrat/ unul ca pe amintirea unei iubiri lipsită de priviri.Ciripitul îi/ scăpase deja, înțepenind definitiv chiar în fața ciocului ca un/ sunet constant ce începe să semene cu liniștea”. am tras amîndoi cîte-o dușcă din bidon și ne-a pufnit rîsul la marginea căii lactee, man. epicus doomicus metallicus. george a învins.

”textele unui cititor despre poeziile unor autori”/ t.s.khasis despre „foarte foarte aproape” de George Geacăr

George Geacăr, FOARTE FOARTE APROAPE, casa de pariuri literare, 2014

sînt unul dintre imbecilii care cred că o carte poate schimba un om în bine, orice o fi însemnînd acest „bine“, ba mai mult, că un text poate fi un nou început. măcar pentru o oră să cîștigi convingerea asta și e sigur că n-o să mori prost, înseamnă că ai descoperit o ieșire secretă pe care o poți accesa la nivel cotidian. o oră pe zi ori mai multe vei încerca, lupta încărcat de acel reziduu afectiv care durează în plex după recviemul lui mozart chiar și într-un fuckin mega sau printre blocurile lui ceaușescu înțesate de bengoși, sfinți, buni, răi, zîmbăreți, triști, tabletari, tineri, bătrîni, sănătoși sau bolnavi. cam așa s-a încurajat pong într-o zi călduroasă de septembrie, cu aruncătorul de grenade îndreptat spre blocurile învecinate. din boxe von karajan își conducea trupa ca napoleon pe platourile de la austerlitz. pong are tupeu, nu glumă, din moment ce își imaginează un oraș în ruine, părăsit, iar el, unicul supraviețuitor, servindu-se fără rușine din buticuri & alimentare. dar lui pong îi trece repede, astăzi se simte adus la mal: a citit poezii de george geacăr. „aici nu ți se-ntâmplă nimic. fereastra de termopan / e blocată în caz c-ai / avea o idee.ușa e lângă asistente ș-oricum / dum vine cu pastile la șase./ busulfan.dum / nezeul din românia nu le are pe listă./ îmi lasă linia de pastile / pe care scrie ba în germană ba / în engleză / italiană / ce e de luat de dimineață / ce e de prânz și ce e seara cam un pumn de pastile / și doi litri de apă./ camerei de luat vederi nu-i pasă.te uiță urât / la ea și-a doua zi vine / psihologul. o doamnă. se așază pe scaun / oftează / și te întreabă exact ca în cărți. mi-a zis că / a citit de curând un roman. sunteți fericită vă-ntreb / zic și eu. dum s-a ridicat de pe scaun și n-a mai venit.// iau pastilele și mă gîndesc regulat la nimic. mă uitam / pe facebook și vedeam că oamenii se plictisesc. mă gîndesc cum / o să mă plictisesc și eu / când o să ies de la transplant medular. închid ochii / dar lumina albă nu mai sosește. dum / nu mai vrea să se bage. din oglindă se uită unul cu ochii goi./ ne cunoaștem.nu mă bag nici eu pentru el. mă uit mult timp / în oglindă / degeaba“. pong are un instinct ce aduce a ostap bender, mereu în poziția de start a atleților la 100m garduri. instinctul ăsta îi șoptește că are sub binoclu un canal de comunicare cu o forță superioară care, ca orice forță superioară, este veșnică și intangibilă. singura decență rămîne comunicarea. „vreau din toată inima să mă împrietenesc / cu el. / închid ochii și văd o lumină albă.// eu nu știu să mă rog nu cunosc / nici măcar un cuvânt.dar dacă ești / la spital de trei luni / de patru luni / de cinci luni./ așa stau față în față cu lumina aia / strălucitoare. nu-mi dau seama / dacă primește mesajul meu.// și ce are de gând“. nici papa de la roma nu știe, pong cu atît mai puțin. „sunt aici sunt / și acolo / unde mesajele ajung mai greu / curiozitatea este unidirecționată / ce mai faci / poate însemna orice / dar nu mă supăr / știu cum stau. poate va veni timpul meu / și timpul meu înseamnă / o plimbare cu costumul de vară / cu pălărie de vară și lentile heliomate./ celălalt timp al meu a fost / acum cinci ani la sighișoara când am trecut / câteva minute în țara luminii strălucitoare / și astă-toamnă / când am căzut pe scări“. în fața unei case despre care pretinde că nu știe mare lucru, deși îl bănuiesc de lașitate și minciună, pong își introduce mîinile în buzunarele de la pantaloni, desenează cu un vîrf puma în pietriș & nisip, face o mutră care ar trebui să transmită neutralitate și mormăie naiba știe ce, pare o înjurătură. de data asta nu-l mai scoate nici dum. e praf și pulbere. dinspre casa pe care o cercetăm ca doi idioți nu se aude nimic. silence. o gînganie care străbate undele de căldură e mișcarea decisivă: ceva pocnește în plexul lui pong, poate în gît, poate în cap, nu-mi pot da seama. „prospectele citostaticelor / declarațiile de accept / pentru perfuzii / pastile extrem de scumpe / periculoase coflecesc salonul / spitalul și părculețul din fața spitalului / toate gonflabile. asculți / dar nu mai auzi contrariile sunt / identice ești împins și te lași împins / înainte. înapoi nu ai unde. pensiunea nu mai e. ți-amintești / brutal unde ești / și de ce”. hai, man, hai să ne întoarcem, dar pong a înțepenit lîngă poartă, așa că sînt nevoit să îl iau de braț și să-i îndrug verzi și uscate de parcă ar conta cu-adevărat. „sunt vag. sunt doar o părere a cuiva / despre mine. știe câte ceva creierul meu despre asta. te uiți în / oglindă. sau mă uit / nu contează. vezi pe cineva / dar nu contează nu știi / pe cine.// să vă țineți de pat de pereți de tot ce pare solid / zilele astea / domnule geacăr. nu lunecați pe gresie / să vă găsim cu capul crăpat. chemați infirmierele să v-o scoată la baie / dacă e cazul. aveți alarma aici / să nu vă fie jenă. e mai bine să rămîneți / întreg. noi am văzut ce nu vreți să vedem. diaree / vomă febră frisoane – chemați / cu alarma“. am avut o bucurie indusă de aceste poezii: george geacăr există și scrie beton. mi-a plăcut elefantul, oare așa arată și dum?

”textele unui cititor despre poeziile unor autori”/ t.s.khasis despre Octavian Perpelea

octavian perpelea, PERPELEA VISEAZĂ (titlu provizoriu), casa de pariuri literare, anul ăsta.

lui pong îi e silă. fiecare centimetru leșinat de imaginație obosită îl bate-n cuie în canapea, îi întoarce stomacul pe dos, cum se spune și cîte nu se spun pe lumea asta, nu-i așa? toate drumurile duc la roma (pentru mine chiar acolo duc), îi dai un deget și-ți înghite/ia/apucă toată mîna, scalpul plecat sabia nu-l taie, viața merită trăită (de ce nu futută?) și atîtea alte porcării care se sfîrșesc cu semnul exclamării, cu 3 puncte confuze sau cu un punct mort, mititel și anonim. pong se repede la baie, ridică albastrul capac și încearcă să-și verse orgoliul,dar orgoliul nu vrea sa fie vărsat,el vrea să rămînă în plexul lui pong și să dureze o veșnicie.pong tușește cu furie și scîrbă de sine,se denigrează în fața memoriei părinților,alunecă bestial și-și pierde cunoștința fără să fi băut nici măcar un pahar de whiskey. cînd își deschide ochii încețoșați de prostie și tentația abandonului, pong realizează că a eșuat într-un dezechilibru paranoid drept pe marginile literei d. curios din fire ca mă-sa, trece de pe o literă pe alta, se cațără și coboară ca sisif cu pantalonii rupți în genunchi, rînd cu rînd, pînă cînd mintea lui absoarbe acest text demențial: „dincolo e întotdeauna răul / dincolo e panica / e teroarea / tu ești psihopatul cuminte / monstrul timid / aflat în punctul de fugă / al realității / rămîi unde ești / doar acolo / creierul tău deține controlul / rămîi în casă / trage toate zăvoarele / aici ești în siguranță / ca o vacă indiană / care dacă trece granița / ar deveni / friptură”. speriat și uluit, pong pune piciorul drept pe următorul text, apoi piciorul stîng și în cele din urmă, stană de piatră mitologică, vizualizează: „trepanație în la minor / în hala cu pește stricat / e ziua porților deschise / în creierul meu / cu bulină roșie / când îmi deschid capul / doar extremitățile / îmi mai aparțin / văd lumea / prin ochiul unui / pește mort / în fața mea / un vierme stă picior / peste picior”. ultimele rînduri m-au înviorat, își spune pong, parcă aș fi la porțile iadului cu viermele ăla aristrocrat. litera v îi zîmbește și îi oferă o țigară. urmează mulțumesc mult, chiar aveam nevoie. ești o consoană discretă, îmi place asta. cum ai dat de perpelea? el a dat de mine, răspunde v, coboară pînă la „e atît de cald”, intri în text și vezi tu ce și cum. ai grijă la i, u și j, sînt foarte alunecoși. „e atât de cald / încât nu-mi mai / pot imagina / alt anotimp / în afara verii / trăim parcă / o simulare / de apocalipsă / orașul octavian perpelea foto tudor bogdan alexandruzace / asemeni unei balene eșuate / la mal / a devenit o imensă / gelatină putrezită / & când mă gândesc / la salvare / mă gândesc doar la tine / cocoșanelizată / lollobrigidică / & visez că mă iei / cu asalt / ca o invazie mongolă / & mă duci / într-o casă răcoroasă / & mică / o casă haiku”.bacum circumvoluțiunile de sub freză primesc mesaje digitale clare: „a murit nea Oane / bătrânul lăutar / rapsodul bucuriilor simple / din mahala / de 40 de ani nu a mai suportat / să vadă viața / altfel decît cu un pahar / în mână / de 40 de ani cerșind / țigări & o dușcă / sprijinit de peretele / cârciumii / moartea nu avea / cum să-l surprindă / era mereu în gardă / a avut o femeie / 5 copii / & un cuțit / astăzi doar cuțitul îi mai simte / lipsa”. pong își duce mîna dreaptă la ceafă, își umezește buzele și dă un bobîrnac unui t grațios. crezi că în felul ăsta necioplit îți vei rezolva problemele?, se aude de nicăieri. pong nu răspunde. o făptură drăgălașă își face loc prin urechi, apare la suprafață și rostește cu o voce baritonală: vino cu mine, trebuie să-ți prezint pe cineva. pong se mișcă în acest spațiu descărcat de griji, cuprins de o liniște ce-ar putea să însemne detașare, siguranță mentală sau sentimentul că cineva te va proteja pînă la adînci bătrîneți. ai avut noroc, îi zice drăgălașa, puteai să aterizezi pe niște texte de panaramă. în locurile astea poți s-o duci mult și bine, ești în mediul tău. hai, de aici du-te singur. vezi chestia aia pe care scrie diviziunea muncii? intri acolo, bei o bere, ieși și faci stînga. o să te descurci. adio. pong înaintează și intră la diviziunea muncii,ia o bere și ascultă: „tandrețea îmi stă în gît / ca o flegmă / și-mi trezește / potențialul erotic / al mâinii stîngi / în vremea asta / în China / țăranii strâng recolta / de orez”. e simplu, îi zice chelnerul, omul ăsta are stil. toți poeții de căcat sînt de căcat în același fel, toți poeții buni sînt buni în moduri diferite, nu? ia nu mai spune, aruncă pong. unde găsesc un hotel? „mi-a fost mereu silă / de condiția mea / de animal gânditor / aș fi vrut să fiu / un viermișor / cu nevoi simple / iar granița lumii mele / să fie pielița unei / cireșe”. va rămîne printre aceste texte, va locui printre ele măcar pentru o vreme, e mult mai bine aici decît afară. străzile sînt simple și curate, claxoanele sînt interzise, cerul abia a fost revopsit, iar trecătorii nu se grăbesc niciodată. „perpelea doarme / & suspină / mângâie ușor perna / din pene de găină / perpelea are un coșmar / & i se face / pielea de găină / într-o ogradă / departe / puii suspină”. e super să stai într-o poezie faină, îți trece tot, șoptește pong stînd picior peste picior.

”textele unui cititor despre poeziile unor autori”/ t.s.khasis despre „te aștept ca pe un glonte”

ana pușcașu, TE AȘTEPT CA PE UN GLONTE, Casa de pariuri literare, 2012.

pong ieși din apartament, încuie ușa, se închipui pîndit de john wayne gacy și ascultă sunetele șlapilor săi albaștri către lift. o zări pe bătrîna nebună care umbla goală pînă la brîu pe culoar. îi păru foarte rău că nu are un topor. părerea de rău dispăru cînd intră în lift. se privi în oglinda liftului, scoase limba, ochii i se măriră și rămase așa pînă la parter. ieși din lift, ieși din bloc, ieși din curtea blocului, trase aer în pieptu-i de aramă, expiră ca o focă și o porni agale în direcția stației de metrou. acolo, la intrare, speranțele lui pong ar trebui să prindă formă, conținut și expresie. traversă în toiul unui blocaj rutier. cîțiva șoferi nervoși fumau cu nesimțire. pong se postă pe trotuar și așteptă ca măcar 5,6 chiștoace să-și ia zborul din mașini. ca să pară interesat de altceva, ca trecătorii să nu creadă că e un alt ratat obișnuit și ineficient, deschise cartea și citi la pagina 17: ”să nu uiți povestea asta / liniștea aspră ce ți se scurge / printre degete și ne bate / câte un cui lung în palme”. pong își privi palmele, dar nu văzu nici o gaură, doar vagi bătături și linii care se intersectau și se curbau aiuristic. trecu la următoarea poezie cu încrederea bine instalată în miezul creierului, convins 100% că există o realitate poetică și sfîrși retoric, indecis, cu privirea înțepenită pe-o juma de cancerigenă: ce-ar fi dacă aș încerca să plachez un jeep negru ca inima ta, tată, un jeep rulînd cu peste 100km/h? ”te treci în permisie într-un alt oraș / și de fapt nu pleci niciunde // stăm întinși pe dealuri și așteptăm / să înceapă noaptea / ne e tot mai frig ne împrumutăm unii altora / haine / stăm spate în spate și câini se apropie / ne adulmecă picioarele // unul dintre ei e de serviciu la noapte unul / dintre ei te urmărește când te întinzi pe băncile / din fața muzeului // ai 18 ani și corpul tău e un munte de rușine”. spre marea satisfacție a lui pong, șirul sonor de claxoane își reîncepu deplasarea dracu știe-ncotro, dar n-are a face. i se păru că o fanfară de roboți japonezi defilează interminabil pe simfonia a 7 de mahler, că ”după standardele lor ai cam ratat cam tot /ce se putea rata ai dezamăgit exact / atât cât se putea dezamăgi ai acum / greutatea unui bărbat bolnav / care manâncă măceșe”. resemnat și tocmai din pricina asta liniștit, hotărît ca într-o bună zi, poate cea mai bună zi din viața lui de căcat, să intre sub duș, să dea drumul la apă și să aprindă radioul portabil din mîini, pong își vîrî în buzunare chiștoacele adunate cu tupeu și se gîndi înduioșat la romeo și julieta. trecu de mega, trecu de o femeie frumoasă cu un crucifix în decolteu, trecu de un șurub și ajunse la semafor. simți ceva pe ceafă, ceva cu piciorușe & curiozitate, apoi auzi la urechea dreaptă: ”în spatele meu huruitul fabricilor de bere / din care ies oameni mirosind / puternic a drojdie // cu cât mă îndepărtez mai mult / fabricile de bere cresc se multiplică / se subțiează prind conturul unor balize albăstrui // și la celălalt capăt sînt eu / după câteva ore de dormit prin trenuri / la patru și paișpe dimineața / încerc inutil să îmi scot bani / de la bancomat și / un bărbat care păzește terasa / mă privește buimac // autobuzele cu primul schimb de subteran / încep să se miște dube înalte / umplute până la refuz”. era un text mai bun decît tot ceea ce vedea în jurul său, era un text pe care cu ani în urmă și l-ar fi scrijelit pe pereți între you`ll never walk alone și poemul cu sconcși al lui lowell. pe zebra pietonală își dădu brusc seama că nu-i mai era frică, era convins că indiferent de felul cum se va termina ziua, indiferent de cîte chiștoace va reuși să strîngă, va fi însoțit de silueta intimă a cuiva cunoscut, un soi de terapie inutilă și care nu te costă nimc, dar singura care te face suportabil dimineața, în fața oglinzii, așa că se așeză lîngă o troiță pe care scria cu litere roșii: aici, la 5 decembrie 1989, s-a arătat sfîntul nicolae și continuă să citească: ”cine ești tu care mă judeci / cine ești tu care poți opri cu un singur / cuvânt despre boală toată istoria locului // bosnia nu e un loc unde / se construiesc supermarketuri / nici băieții înalți nu își strîng pliurile / parapantei pe holurile căminelor // câțiva puști obosiți sînt adevărații / insomniaci strălucitori ai locului pe ei / diminețile îi găsesc lipiți de vagoanele goale / sau coborând în oraș sacii de cărbuni furați // lor și numai lor bosnia li se pare o boală / străină și stăruitoare”. între două lumînări aprinse, pong descoperi un covrig cu susan învăluit creștinesc într-o pungă de hîrtie. încă era cald.chiar așa. îl molfăi dizgrațios urmărit de țipetele unui puștan de vreo 2 ani isterizat într-un cărucior rozaliu. ”simona crede că istoria / universală e mai importantă // în ochii ei migdalați e o bucurie / simplă și toate lucrurile universale / au puteri magice // vorbele noastre ca niște cărți / poștale din orașe străine și vechi // acolo copiii cuminți nu / trebuie să doarmă niciodată / singuri”. își termină covrigul, aprinse un chiștoc alb ca frișca, se ridică și o luă din loc. nervos, un gîndac se străduia să-i dea șpițuri în cur.

”textele unui cititor despre poeziile unor autori”/ t.s.khasis despre FRAGMENTE CONTINUE. POEME LIVE de Tudor Crețu

la sergiuovidiu privi în stînga, apoi privi în dreapta. dezorientat, speriat, înțepenit în fața mării negre ca smoala, începu să lingă o înghețată la cornet, plescăi de cîteva ori cu ochii măriți ca la mitică dragomir cînd dezvăluie secretele împuțite ale fotbalului dacic și încearcă să aproximeze în cît timp se va prăbuși cazinoul din constanța. ar fi mers un poker, pana mea, îi trecu iute ca viteza luminii prin minte. e plin de pești în marea asta, nici pînă la sfîrșitul lumii n-o să-i pescuim pe toți. deja vorbesc de unul singur. de dimineață m-a acostat un localnic, voia sa joc alba-neagra. ma simt atît de singur, n-am chef nici de vin, nici de fumat, nici de femei… ajung în fiecare zi pe faleză și turui vrute și nevrute așteptînd un tsunami, ceva zguduitor și teribil. nopțile mi le petrec… de fapt nu vreți să aflați cum îmi petrec nopțile. mai bine vă redau un text pe care l-am descoperit pe un bolovan abandonat lîngă coșmelia în care trăiesc:”cîțiva pixeli au întîlnit un dromader. un pixel hirsut și nepoliticos i-a zis dromaderului că ar fi cazul s-o șteargă din tomis, să se ducă la capidava, de exemplu, poate la histria, dar să nu-i mai prindă cocoașa pe acolo. dromaderul era un dromader educat, așa că nu s-a suparat, nu s-a tulburat, a răspuns elegant și po(i)etic: sînt fluxul inspumat care va scălda plajele mizerabile, sînt lumina violată a lunii, sînt peștele cu branhii de argint, sînt împușcătura de la miezul nopții, sînt lolec și bolec călare pe lupoaică, sînt misterul din congelator, varanul mentolat care se ușurează pe castele de nisip, etc. etc. etc. pixelii s-au poziționat perechi, perechi și s-au uitat unii la ceilalți. după vreun minut au început să se lovească în capetele lor de pixeli cu vase de ceramică, amfore, topoare, pescăruși, foldere, adrese de email și tot ce se mai găsea prin preajmă. nu a rămas nici macar un pixel. aici zac cu toții. de dromader nu se mai știe nimic.”