Persiflez, dar nu exagerez decât puţin…

Interviu cu Nicolae Prelipceanu

u.c.: La şaptezeci de ani (în august) şi după patruzeci şi şase de ani de la debut, ce primează pentru un autor de cursă lungă?

N.P.: De unde aţi pescuit informaţia că aş împlini şaptezeci de ani în august, că mie mi se pare, totuşi, neverosimilă?… Şi, mai ales, insuportabilă. Atât de insuportabilă, încât o suport comme si de rien n’était. Cum s-o fi spunând asta în englezeasca americană, ca să fiu mai în trendul epocii, nu ştiu. Păi ce să primeze, cam tot ce prima şi acum treizeci de ani, de exemplu. Lectura şi scriitura, dacă pot să spun aşa. Dar mai ales lectura, pentru că au fost atâtea cărţi importante interzise de-a lungul vechiului regim şi care apar azi, când, totuşi, e cam târziu… Eu n-am avut proiecte precise niciodată, nici acum cincizeci de ani, nici astăzi.

u.c.: În antologia din 2011, portret sumar al unui necunoscut de altădată, dispunerea poemelor e în ordine invers cronologică. Se inversează şi simpatia (inerentă / explicabilă) pentru anumite cărţi mai vechi? Rămâne debutul într-un top personal sau se înclină în faţa ultimelor volume sosite?

N.P.: Sunt două posibilităţi pentru momentul când am ales această dispunere a versurilor. Una, să fie ca-n CV-urile europene (sic) de azi. A doua, să vadă presupusul cititor mai întâi ceva de azi şi abia mai pe urmă de acum nu ştiu câte zeci de ani. Într-un fel, constat abia acum, am şi eu o reţinere faţă de propriul meu trecut. Şi nu ştiu dacă sunt un autor de cursă lungă; unul cu adevărat aşa ar trebui să fie, probabil, mult mai bine ancorat în conştiinţa – nu, nu publică – ci literară a epocii sale, ceea ce nu e cazul meu. Oricum, toată viaţa mea, văd destul de lungă deja, mulţumesc Celui de Sus, l-am preferat pe ultimul volum sosit. Ca pe urmă, după un timp fără unul nou, să nu-mi mai convină nici acela şi să generez o adevărată aversiune pentru tot ce am scris şi tipărit înainte de momentul respectiv. Zău, să nu credeţi că sunt ipocrit, nu mă prea pricep la ipocrizie. Doar să o descopăr la alţii… Dar observaţi şi că în această nouă antologie pe care am acceptat să o scot, n-aş mai fi acceptat, căci am mai scos două, una în colecţia lui Mircea Ciobanu, Hyperion, alta în colecţia Poeţi români contemporani, când colecţia aceasta se cam răsuflase, deci în asta mai recentă, lipsesc textele din chiar primul meu volum, din care aş păstra doar titlul, Turnul înclinat, la care mai ţin şi azi, deşi e produs pe un model cultural care şi mie mi se pare, acum, că veni vorba, uşor demodat. Cu toate că îmi mai aduc aminte şi-acum ce mică senzaţie locală au stârnit la cenaclul de la Asociaţia scriitorilor din Cluj, încă nu -Napoca, lectura unor poeme ca Portocala de carton presat sau Calmul plat, care au constituit şi nucleul acelei cărţulii. Totuşi nu le-aş mai antologa, deşi, transformându-le puţin, le-am reţinut în autoantologia din 1984. Mă întorc la Turnul înclinat, marcat în 1966, dar apărut în realitate în 1967: nici n-am vrut să scot acea primă carte atât de repede, dar m-au presat (deşi nu eram nici carton, nici portocală) unii şi alţii, nu atât din cauza geniului (sic) meu, cât pentru că aveau nevoie pentru o nouă secţie, clujeană, proaspăt înfiinţată, a unei edituri de la Bucureşti. Şi, slab de înger, n-am rezistat…

u.c.: la pierderea speranţei e o carte îndelung aşteptată. O revenire la poezie după şase ani. A fost o aşteptare calculată (sigur, punctată de alte cărţi apărute, romane sau publicistică) sau aşa s-a nimerit? Vă faceţi o programare a apariţiilor sau ele curg de la sine? (vă-ntreb pentru deadline-urile gazetăreşti sunt de cu totul şi cu totul altă natură şi sunt curios în ce măsură viaţa gazetarului grăbeşte sau întârzie opera scriitorului).

N.P.: Nu e o carte îndelung aşteptată. De cine să fie aşteptată? De mine? Nu-mi aduc aminte. Şi nu m-am întors la poezie, pentru că am tot scris, fără programări, fără teme şi idei fixe, cum fac cei care imită sistemele filozofice de altădată, ci, aşa, de la sine. Am scris rar, pentru că gazetăria nu te lasă să mai priveşti lumea cu ochelarii scriitorului, ci îţi implantează în figură şi-n creier ochelarii ei, cu alte dioptrii decât cele ale poetului. Reiese, cred, de aici, că nu-mi programez nici apariţiile. Cum aş putea s-o fac, din moment ce nici nu ştiu dacă o carte scrisă de mine va găsi un editor? Şi asta, nouă, dacă nu eraţi dvs., domnule un cristian, mai stătea mult şi bine pe laptopul meu. Oricum, gazetăria, viaţa ca gazetar îţi întârzie viaţa ca scriitor. Poate dacă ai parte de gazetărie în tinereţe, atunci lucrurile să fie altfel, dar la mine, din cauza regimurilor, lucrurile s-au inversat, am fost mai scriitor în tinereţe şi mai gazetar spre bătrâneţe, pentru că atunci, acum patruzeci de ani, nu puteai fi altfel gazetar decât mâncând ce n-ai fi vrut, iar eu aveam alte gusturi.

u.c.: Eugen Negrici scrie despre o blândă deprimare care dă nobleţe poeziei, o stilistică a renunţării şi o teatralitate a abandonului, elemente marca Nicolae Prelipceanu, ca să spunem aşa, regăsite şi-n simpla parcurgere a unor titluri de volume: Fericit prin corespondenţă, Un civil în secolul douăzeci, de neatins de neatins, întrebaţi fumul sau 13 iluzii. Există un calm în toată această poezie, dezarmant în toate sensurile posibile. la pierderea speranţei poate fi, dar cu totul altfel decât aşa-zisul grad zero al scriiturii, aproape o apocalipsă personală, dacă s-ar începe o lectură a operei lui Nicolae Prelipceanu în sens invers, aproape că nu-ţi poţi da seama ce ar mai putea scrie autorul după acest punct. Pare un abandon şi totuşi nu e. E aici şi faţa ascunsă a combativităţii publice, reversul agitaţiei de gazetă sau un timbru personal? Cum vă detaşaţi de pierderea speranţei?

N.P.: Să precizez de la început că titlul acestei cărţi e un decalc de pe numele atâtor cârciumi de altădată, La Pierderea onoarei, şi aşa mai departe. E, deci, o subminare chiar a ideii de speranţă, cu atât mai mult cu cât, de obicei la cârciumă te duceai ca să-ţi mai regăseşti speranţa, poate uitată în pahar de altul sau pur şi simplu amestecată în formula vodcii, poate de aceea şi bea atâta scriitorimea română înainte de eliberarea, totuşi, din decembrie ‘89. Cât despre calm, ce să spun? Poate că n-am eu temperamentul altora, poate că resemnarea e atât de mare încât îmi interzice agitaţia. Să ştiţi, pe de altă parte, că singura revoltă care mi se pare că are vreun sens e cea… calmă. Sau o fi, calmul vreau să spun, parafrazând o vorbă despre altceva, o formă politicoasă a violenţei…

Vreun prieten, căci numai ăştia, şi nu toţi, mă mai citesc, m-o fi anunţat şi data trecută sau data cealaltă că nu ştie ce se mai poate spune după asta şi totuşi am mai spus. În fond, apocalipsa ţine de multă vreme, atât cea a umanităţii, cât şi, atunci, obligatorie, cea personală. Iar o parafrază: „Ce n’est pas que l’apocalypse qui dure”. Şi moartea pare un abandon, forţat e drept, şi sunt mulţi, nu şi eu, care spun că, de fapt, revii. Într-o formă, eventual, mai bună.

Nu e treaba mea să-mi recunosc timbrul ca personal. Dar dacă numai aşa pot eu să scriu ce să fac? Nu m-am preocupat niciodată de schimbarea vocii, mai ales de cea intenţionată, cea de la pubertatea literară la adolescenţă şi aşa mai departe n-a fost opţiunea mea, am fost în zu zwang.

Deocamdată nu mă detaşez de pierderea speranţei, dimpotrivă, încă mai sunt alături de ea. Nu de speranţă, doar de pierdere şi de carte.

u.c.: Sunteţi un important şi cunoscut jurnalist, făcător la propriu de reviste, colaborator temeinic în presa culturală, gazetar de anduranţă, om cu responsabilităţi clare şi o istorie personală în cultura scrisă a ultimilor cincizeci de ani. Daţi-mi, vă rog, o perspectivă prin care literatura română contemporană să reuşească să capteze măcar ocazional publicul cititor.

N.P.: Opriţi-vă cu epitetele, că nu sunt eu un atât de cunoscut jurnalist, ca să trebuiască să menţionăm asta. Am făcut gazetărie, după 1989, pentru că nu mă puteam abţine să-mi spun părerea despre ce se întâmpla cu noi – aş fi vrut eu să mi-o spun şi înainte, dar nu era voie şi, de câte ori încercam s-o strecor, pe după cuvinte, o prindea cenzura şi o suprima – şi pentru că trebuia să trăiesc, că doar din poezie / literatură, cum delira o biată victimă a literaturii din Cluj, nici nu putea fi vorba. În mod normal, ar fi trebuit să fiu gazetar la douăzeci de ani şi scriitor de pe la treizeci şi cinci–patruzeci, dar a fost nu numai invers, ci şi mai rău: am devenit gazetar când mă îndreptam spre cincizeci de ani, în 1990, mai întâi la Cotidianul, de la înfiinţare şi chiar de la proiect, apoi la Alianţa Civică, şi abia pe urmă la România liberă.

Cât despre făcătorul de reviste, asta e o iluzie: am făcut o singură revistă, şi aceea cam eclectică, cu un program făcut de alţii, scrisă mai mult de cititori decât de profesionişti, Alianţa Civică, dar aş fi visat, cred, şi eu să fac o revistă, vie, rapidă, săptămânală, pe la treizeci–patruzeci de ani. Aşa, am fost invitat să conduc Viaţa Românească, abia târziu de tot, când mă mai liniştisem, şi-apoi VR e un lunar care anul ăsta apare doar cu numere duble, de şase ori pe an, ceea ce-i dă o lentoare spre care n-aş fi visat altădată şi nici chiar acum. Dar asta e.

Vedeţi, publicul cititor este atras de anumiţi scriitori, aşa că literatura nu e de tot părăsită, doar că majoritatea sunt(em) ignoraţi. Ceea ce n-ar trebui să ne facă să spunem că nici un scriitor român nu e citit de publicul din ţara noastră. E drept, pentru a-i atrage atenţia publicului, trebuie multă reclamă, adică promovare, asta creează scriitorul cunoscut şi, eventual, citit, dar numai din cineva care are într-adevăr talent şi forţă să se menţină în şa pe acest cal nărăvaş numit glorie literară (pe câţi nu i-a dat el jos de nu s-au mai ridicat niciodată…?).

u.c.: Aţi văzut cum se nasc şi dispar glorii literare şi sisteme întregi, reviste care păreau intangibile şi nume greu de atins. Ce-şi (mai) propune un autor cu el însuşi la şaptezeci de ani şi ce-şi propune să facă pentru opera lui în contextul noilor media ofertante.

N.P.: Ştiţi, eu nu mă gândesc tot timpul la vârsta mea. Dimpotrivă, până nu de mult am avut, în interiorul meu, comportamentul veşnicului debutant, care crede că următoarea sa carte va atrage atenţia tuturor celor ce-l ignorau până atunci etc. Ei, sigur că asta s-a mai domolit, dar numai pentru că am înţeles cum merge lumea în care ne-am pomenit, ca-ntr-un fel de străinătate la noi acasă, după unu nouă opt nouă. M-a bătut gândul, de câteva ori în viaţă, după ce debutasem sub numele meu, să încerc să public sub alt nume, să văd cum e receptată apariţia aceea de către cei care-mi ştiau doar numele autentic. N-am făcut-o decât cu două sau trei poezioare, trimise lui M.R.P., la suplimentul Povestea vorbei, dar am uitat sub ce nume, şi ele au chiar apărut, ceea ce mi s-a părut o confirmare. Dar chiar era? Ce-şi propune un autor de şaptezeci de ani? Habar n-am, pentru că eu n-am avut niciodată vârsta asta. Eu, însă, mă întreb mereu, fără să-mi propun asta, asupra trecutului meu, asupra prezentului, că de viitor, cine ştie cât mai e (aici îmi aduc aminte câţi ani am).

u.c.: Şi, pentru că sunt foarte curios să aflu cum a evoluat perceperea publicului, vă rog să-mi spuneţi cum v-aţi raportat la ideea de public în toţi aceşti ani. Cât şi ce s-a modificat, dacă şi cum contează publicul pentru un autor consacrat?

N.P.: Consacrat e, iar, o vorbă. Poate mai bine un autor care a publicat multe cărţi, prea multe, probabil. Nu m-am raportat niciodată la ideea de public, nici la publicul ca realitate fizică. Nu pentru că i-aş dispreţui pe toţi semenii mei, Doamne fereşte! Am scris cum m-a dus capul şi am propus. Era iar să spun una gata gândită, cu cine propune şi cine dispune, dar mă abţin. Victorie, nu?

Când mă gândeam, acum vreo treizeci de ani, cum are să fie după ce regimul comunist o să fie dat jos şi înlocuit cu unul de alt tip, eventual o democraţie, ameţeam încercând să-mi reprezint schimbările care o să trebuiască să se facă, de la restituirea proprietăţilor la modificarea gestiunii instituţiilor, a combinatelor şi ameţeala mea s-a dovedit justă în ultimii douăzeci şi doi de ani. De ce spun asta? Pentru că, dacă mă gândesc la public, ameţesc la fel, pentru că trecerea textului tău, autor, la public seamănă cu o restituire forţată, pe care – ca autor, repet – o resimţi dureros. Ştiu eu ce ar putea să creadă un eventual cititor / public din ce am scris eu? Şi de ce să ajungem până acolo? Nu e mai simplu aşa, în regimul meu autocratic, decât în democraţia publicului? Persiflez, dar nu exagerez. Decât puţin de tot.