Sunt genul de băiat care se plictiseşte foarte, foarte repede

Interviu cu Ionuţ Chiva

u.c.: S-a tot vorbit de „trădarea“ poeţilor pentru proză, despre cazurile tinerilor scriitori care au căutat romanul pentru că acesta ar reprezenta pariul literar cel mai important (uitându-se sau ignorându-se faptul că un scriitor poate fi scriitor în mai multe genuri). Iată că în cazul tău (aici trebuie să lungesc puţin, i-am spus lui Ianuş încă din 2001 că vei scrie poezie) se întâmplă taman invers. După un roman, contrar aşteptărilor, „micul Burroughs“, ca să folosesc vorbele lui Mircea Martin, dă un volum de versuri. Care e povestea acestei cărţi?

I.C.: S-a vorbit de trădarea asta de care zici pentru că e un fapt real. Cred că la bază stă realizarea faptului că, dacă se mai citeşte ceva azi, acela e romanul. Este forma de expresie literară care, fiind şi foarte flexibilă şi aglutinantă încă din modernism, a opus cea mai eroică rezistenţă pe câmpul de luptă. Or, nu poate nega nimeni, e plăcut să ştii că te citeşte şi altcineva decât fetele de cenaclu, preferabil cineva care n-are nici o legătură cu literatura în aspectul ei social, monden: îţi dă impresia că eşti scriitor, ai cititori care nu te-au văzut în viaţa lor şi care habar n-au de, să zicem, poezia contemporană, de „literatura vie“ în general, cu toate aluviunile ei care nu ţin de fapt de literatură.

Să mai spunem că scriitorii din generaţia mea şi din cea care vine , mulţi dintre ei, sunt foarte pragmatici, îşi consideră paşii, „fac mişcări“, în fine, mimează foarte bine profesionismul. Şi poate că toţi vor să fie Palahniuk, fără să-i deranjeze faptul că omul e tâmpit total. So, e firesc să vrea roman. Dacă tot ai pomenit de Marius, el m-a sfătuit să debutez cu roman, sfat pe care am înţeles că îl dădea şi Mircea Cărtărescu celor din cenaclul precedent. Asta pentru că sunt, amândoi, oameni funciar buni, care se gândesc la viitorul tău.

„Povestea acestei cărţi“ e că n-a fost gândită, până relativ de curând, ca o carte. La câţiva ani după terminarea facultăţii am intrat într-un alcoolism soft, nu atât că mă făceam muci întruna, dar beam zilnic, acasă, câte patru, apoi cinci, apoi şase beri. Rămăsesem cumva în şcoală, mi-a plăcut foarte mult acolo. Cum sunt şi uşor nevrotic şi eram cam nemulţumit de viaţa mea, când începeam să mă fac mă lua aşa o stare – şi mai scriam câte o poezie. Până la urmă am scris o sută sau câte sunt. Na, băiat expresiv. Poate aşa îţi răspund şi la întrebarea nerostită că de ce n-am scris alt roman .

u.c.: Putem să schimbăm. Este instituţia moartă a poştei o pauză între cărţile de proză sau mai mult decât atât?

I.C.: Sunt genul de băiat care se plictiseşte foarte, foarte repede, sunt în privinţa asta ca un copil cu deficit de atenţie sau ca iubitele poeţilor romantici. Din clipa în care am zis că public carte de poezii şi că gata, ăsta-i volumul, n-am mai scris nici o altă poezie, m-am apucat să scriu povestiri şi un libret pentru operă. So.

u.c.: Stai departe de România, eşti cumva în afara războaielor/topurilor mai mult sau mai puţin partizane de-aici. Activezi pe clubliterar.com (singura entitate on line care a produs ceva), unde au şi apărut poemele acestei cărţi. Cum se vede din afară focul de tabără şi cât te-a ajutat exerciţiul cenaclului virtual, cumva exclusivist al clubului? Pentru noi e încă un volum „datorat“ clubului, după cele semnate de Dumitru Bădiţa, val chimic şi Bogdan Lipcanu, deci putem spune că e o formă de simplă oficializare a unei formule altfel lipsită de prejudecăţi instituţionale.

I.C.: Cred că începusem să fiu departe de asta dinainte de a pleca efectiv pentru că alegerile de viaţă m-au dus într-un context în care socializam mai puţin ca înainte şi într-un cerc de prieteni mult mai restrâns – deci mai puţin acces la joviala lume literară pe care înainte o frecventasem cu succes; iar acum destul de minim, dacă-mi permiţi.

Cu club literar e cum ţi-am spus, la a doua bere începeam poezia, la a patra o postam, deci a funcţionat (şi funcţionează în continuare) foarte bine ca pârghie. Aşa, de dragul meu, nu ştiu cât aş avea chef să scriu. (să nu mai zici „poeme“, nu-mi place cuvântul ăsta – mie îmi place „poezii“).

u.c.: Acum n-o să modific întrebarea, mai bine lăsăm paranteza.

I.C.: Deci clubul m-a ajutat foarte mult, dar hai să vedem puţin cum s-a lipit chestia asta uşor deformantă cu exclusivist – ce face club literar e că îşi selectează destul de relativ membrii (geme de tâmpiţi, din fericire unii nu se prea mai bagă-n seamă, alţii au fost daţi afară etc.) şi nu are opţiunea de comentarii deschisă. De asemenea, forumul nu este deschis decât pentru membri (eu l-aş deschide, party-ul adevărat e acolo, uneori pe pagina de pornire nu mişcă nimic zile întregi şi jos, în subsol, e toată distracţia). Asta nu e exclusivist, e standard. Dacă ţii minte şi în Litere la cenaclu se făcea selecţia asta, nu de puţine ori vizitatori mai artistici care începeau cu „dar Nichita Stănescu…“ erau reduşi la tăcere destul de repede şi de agresiv. E în firea lucrurilor când vrei să faci ceva care aduce cât de cât şi cu un atelier. Poţi să vrei să ai multă deschidere, foarte mulţi prieteni pe facebook şi ym pe care să-i poţi spama ritmic cu ultimele tale proiecte, „poveşti“ etc., cum face Răzvan Ţupa, sau poţi să accepţi o existenţă şi un mod de creaţie mai nişat, ăsta e termenul, nu exclusivist. Ogarii mei, dmitri miticov, vlad moldovan, mihai duţescu (poate cu excepţia lui), sunt autori de nişă – extrema e, cred, vlad moldovan. Înclin să cred că nu le-ar conveni să aibă toţii lumpenii pe cap, lumpeni a căror problemă nu e atâta că sunt, cât sunt, ci că bruiază: bruiază discuţiile, îţi strică dispoziţia etc., lucruri rele.

u.c.: Ca traducător, ce ai recomanda din proza ultimilor ani la export?

I.C.: Trebuie în primul rând să-mi declin o competenţă pe care mi-o acorzi aşa, magnanim . Nu sunt traducător în sensul erudit-misticoid pe care l-a căpătat la noi meseria asta. Din punctul ăsta de vedere sunt salahor, ar trebui să lucrez repede şi mult. Aşa că lucrez ca în hală, la bandă, fără interes şi fără autoreflexivitate. Pe lângă asta, eu am tradus aproape exclusiv Hemingway, un autor modernist care n-are legătura cu ce se întâmplă acum pe piaţa de carte, so iarăşi nu-s competent.

Dar pot să-ţi răspund aşa, ca între doi oameni de cultură .

u.c.: (să nu zici oameni de cultură, nu-mi place sintagma – mie-mi place asta cu personalul auxiliar)

I.C.: Pentru un relativ succes aş recomanda probabil cărţi ludice despre viaţa în comunism – gen Dan Lungu, fraţii Florian etc., în fine, şcoala asta. Cred că valul ăsta est-european, cu nişa asta exactă, o să mai ţină din păcate ceva timp – am fost recent la un festival de film est-european, domne’, efectiv seară după seară filme despre existenţa banală în comunism, tratată soft, cu un umor bonom şi o melancolie prăfuită, ah în ce situaţii absurde am fost puşi şi cât de seren râdem de ele acum amintindu-ne, practic ce oameni frumoşi suntem. Toate, îţi jur, trase la xerox, toate parcă veri cu noul val românesc. În fine, deprimant. Şi totuşi lumea râdea la fiecare în parte (mai ales conaţionalii regizorilor, care probabil recunoşteau şi poante mai locale, care scăpau restului blocului comunist). Dar pe de altă parte, când am fost prima oară în Brussel nu puteam trece de un grup de cincizeci de oameni care îl pozau pe Manneken Pis sau pe doi proşti care făceau performance că stau în pijama în piaţă, se întind pe canapea etc. Trăim, cred, o epocă neagră rău pentru arte, mimetisme şi un public infantilizat, îngăduitor, care se bucură şi dă like la orice. Aşa că asta vor, asta le-aş recomanda.