Proză la prima vedere/ Diana Geacăr – De ce umbli noaptea pe coclauri

diana geacar

Dacă mă caută cineva, sunt în curtea şcolii, în cel mai mare dud. Îmi plac numai cele negre, care pătează, şi e bine, numai de-astea găseşti aici. Dar cele care ar putea să mă caute sunt cu mine, fiecare în dudul ei. Ne trezim dimineaţa, iar până seara nu ne mai vede nimeni. În afară de noi, mai sunt nişte băieţi care joacă fotbal pe teren. Simona e mai mică, dar cealaltă Diana e foarte atentă la ei, ştiu eu bine la cine. Ele sunt verişoarele mele, şi toată uliţa ne spune „Cele trei ursitori”. De la mine toţi se aşteaptă să fac ceva, căci se uită lung la mine şi mă întreabă a cui sunt.
-Vedeţi că eu cobor până la poartă, să-mi spuneţi dacă se uită după mine, cealaltă Diana zice, iar în clipa următoare o văd jos, în iarbă, deşi e destul de plinuţă.
Eu şi Simona ne uităm pe teren, printre dude. Când o să se întoarcă, o să-i spunem că da, s-a uitat după ea. Săptămâna trecută i-am spus că m-am întâlnit cu el şi că i-a răspuns la scrisoare. O noapte întreagă eu şi Simona ne-am chinuit să o compunem.
Sunt multe fete pe uliţa noastră şi aproape toate sunt rudele mele. Mai este una despre care se spune că n-o poţi vedea ziua. Stă vizavi de mine. Dimineaţa, când mă trezesc, şi seara, când ne întoarcem, mă uit peste gard, în curtea ei, şi de fiecare dată văd un câine mare şi alb, care mai are doar un ochi. Îl cheamă Iepure. Lumea spune că fata îi dă drumul numai noaptea, când iese şi ea, şi merg amândoi pe coclauri de parcă ar căuta ceva. Poate el îi spune dacă se uită cineva după ea.
Ce m-am gândit eu săptămâna trecută: din trei ursitori, una trebuie să fie şefa, aşa că, deşi sunt cea mijlocie, m-am gândit să fiu eu, iar ca să ajung acolo trebuie să pun lucrurile în ordine pe uliţă, ceea ce nu se poate face, desigur, mâncând dude tot timpul.

-Cât e ceasul? întreb şi mă uit lung în tricou, aşa cum o să se uite mama la pete, să văd câte dude am strâns, dar Simona nu răspunde, iar cealaltă Diana nu s-a întors încă.
Simona se uită lung la ceasul de mână, adus de mama ei din Libia.
I-a mai adus şi o mulţime de clame de păr, de toate culorile, dar, oricum, ursitoarea şefă nu ar purta aşa ceva.
Ştiu că poţi să înfigi un băţ în pământ şi să-ţi dai seama după umbră cât e ora, dar nu mă dau jos acum.

Recunosc că am şi eu nişte slăbiciuni, dar nu le arăt. Sunt invidioasă pe toate familiile, aş vrea să mă ia cu ele, să fie mai multe din mine care să meargă cu fiecare acasă. Asta nu prea e corect, pentru că dacă stai să te gândeşti, şi uneori mă gândesc, la mine acasă nu lipseşte nimeni. Dar tot timpul vreau să fiu în altă parte, şi chiar sunt. Apoi, n-am suportat niciodată să mă facă cineva proastă, şi pentru asta am grijă să-i fac eu prima.

Din casa fetei de care spuneam lipsesc părinţii. Într-o dimineaţa, au găsit-o pe mama ei aproape de uşă, chircită pe jos, iar pe tatăl ei în pat, nici n-apucase să se trezească, şi nu s-a mai putut face nimic. Eu nu-i mai ţin minte prea bine, dar toată uliţa zice că erau nişte oameni frumoşi şi cuminţi.

După ce ne-am umflat de dude, i-am propus Simonei să scoată apă din puţ, şi ea a fost de acord; mie mi-a rămas să curăţ cartofii pentru cină. Dar mai era mult până atunci. M-am dus după casă, la prunul pe care-l ştiam numai noi. Bunica începuse să se vaite că dispar prunele, iar într-o zi am descoperit că mai ştia şi unchiul de el. Mâncam eu liniştită o prună babană, când am simţit o palmă uriaşă, rece ca gheaţa. O să mă alerge mama că m-am udat la spinare, mă gândeam, o să mă pună să fac iar injecţii, mă gândeam în continuare până m-am trezit cu degetul mic tăiat. Ce se întâmplase: ca să mă feresc, am făcut o piruetă şi m-am proptit cu mâna într-un geam din casă, se vedea puţin din os, iar sânge îmi curgea grămadă. Oricum, nu era aşa rău ca la injecţii.
-Proasto, i-am zis Simonei, care se prăpădea de râs în grădiniţă.
După ce mi-a trecut supărarea, că oricum ea pierduse, căci a trebuit să scoată apă de două ori, m-am bandajat ca lumea şi am propus să ne batem cu apă pe uliţă. Am ieşit noi, fetele, mai întâi, dar nu era prea amuzant să ne udăm fleaşcă între noi, iar fraţii Simonei lipseau de acasă, or fi la fotbal. Dar, când ne alergam noi şi ţipam pe uliţă, se deschide odată poarta noastră şi ies fraţii şi alţi veri, toţi în pielea goală, ţinând fiecare un borcan în faţă, între picioare, alergând şi ţipând „Saramurăăă, hai la saramurăăă!” de a trebuit să ne ascundem după zarzări. Nişte nesimţiţi.
După ce am luat pe noi alte haine, am făcut schimb de jurnalele şcolare. Aşa nu trebuie să ne mai povestim ce am făcut în timpul anului. Din când în când, se aud icnete de uimire, chicote sau întrebări suplimentare. Alt obicei este să scriem fiecare în jurnalul de vacanţă al celeilalte ce-am făcut în seara trecută, şi e foarte interesant să citeşti apoi ce ai făcut, ca şi cum nu ai fi fost tu, dar ai fost, doar că tu nu te-ai gândit aşa la unele lucruri, n-ai auzit altele, dar se pare că le-ai gândit, le-ai văzut. E ca şi cum ai citi o lectură suplimentară.
Apoi Simona s-a urcat pe gardul Dianei, în curtea căreia eram, să mănânce caise din pomul din curtea noastră. Diana s-a enervat că îi strică uluca, a scos o prăjină şi o tot împungea pe Simona de mă prăpădeam de râs.
După care ne-am urcat în cireşul lui Nea Nae de peste drum, unde ne-a uitat Dumnezeu.

După masă moare toată lumea. E momentul în care te pui în pat şi aştepţi să treacă. E linişte şi răcoare jos în casă, şi după un timp simţi un miros de pâine fierbinte ruptă şi plimbată pe la nasul tău, cel mai ca lumea miros din toată lumea, din toate timpurile, eşti tot mai aproape, deschizi ochii şi bunica râde la tine, cât mai dormeai, doiniţa, aşa-ţi zicea, ţie şi vacii pe care o mângâia seara când se întorcea de la păscut, după care se închidea cu ea în grajd şi vorbeau amândouă, dar niciodată nu înţelegeam tot, şi n-aş fi înţeles nici acum, şi atunci simţeai ceva ce nu ştiai să numeşti, va fi unul dintre momentele atât de încărcate, atât de puternice, care, doar chemat, te va duce acolo fără să schimbe nimic, doar că, în urma stricăciunii pe care timpul i-a adus-o minţii tale, îi cunoşti numele, chiar în mai multe limbi, iar asta, vezi acum, nu are nicio importanţă, doar că ea nu va mai fi, iar asta, vezi acum, are toată importanţa din toate lumile pe care le-ai cunoscut.
Apoi îmi dă nişte mămăligă să-i duc lui Rex, zicându-mi că sigur îi e dor de mine. Şi-o cred.

După ce trece moartea, ne strigăm la poartă. Mergem la consignaţie să luăm seminţe şi începem joaca de-a Flori, fete sau Pititea. Diana vrea să ne jucăm Pititea numai dacă sunt şi băieţi, Simonei nu-i pasă, aşa că, în calitate de ursitoare şefă, trebuie să le împac pe amândouă, aşa că le trimit să facă rost de ei. Peste drum, în curtea lui Iepure, nu se mişcă nimic. Moartea încă n-a plecat. Dar în faţa porţii sunt nişte stâlpi ca lumea care te acoperă cu totul, aşa că acolo o să mă pitesc, dacă mă caută cineva.
Diana şi Simona s-au întors cu trei amărâţi, nişte veri de-ai noştri mai îndepărtaţi. Diana era bosumflată, dar trebuia să începem Pititea. Am scuipat în palmă, am tăiat şi s-a dovedit că Simona se face prima. S-a pus cu capul pe poarta noastră şi a început să numere, şi eu m-am dus încetişor în spatele stâlpului, eram chiar peste drum, dar nici nu-i trecea prin căpăţână că-s aşa aproape, căci niciodată nu cauţi un lucru care e la nasul tău. Când a strigat „Gata!”, am auzit poarta deschizându-se în spatele meu, dar nu m-am mişcat. Se făcuse noapte. Am căutat să clipesc şi să respir în acelaşi timp, dar nu reuşeam deloc, apoi am încercat pe rând, până n-am mai ştiut nici eu ce fac sau unde sunt. Primul a ieşit Iepure. Mergea foarte uşor. Întorcându-mă în acel moment din timp, nu-mi amintesc să o fi auzit pe Simona scuipând pe cineva vizavi, şi nu cred să n-a găsit ea niciun amărât. Când a ieşit fata, îmi amintesc că mă gândeam că nu e bine să laşi poarta deschisă, apoi m-am gândit în continuare că nimeni n-ar intra într-o curte unde se găseşte moartea. Au luat-o împreună pe deal, spre coclauri. Mergeau pe lângă gard, doar Iepure se vedea în întuneric, fiind aşa alb, desigur; pe fată doar o auzeam, cred că-şi plimba degetele pe uluci, sau aşa ceva. Atunci am făcut un lucru de care nu-mi amintesc cum a intrat în mintea mea. M-am luat după ei, uşor pe lângă uluci, până la vâlcea; mergeam în spatele lor şi cred că făceam mare zgomot, că tot nu-mi ieşea clipitul şi respiratul în acelaşi timp, dar nu s-a întors nici unul. La un moment dat, mi s-a părut că i-am pierdut, pentru că mă uitasem o secundă pe unde merg, căci mama zice că e foarte important să te uiţi pe unde mergi, şi adevărul este că oricând poţi să calci pe o broască, iar mie mi-e scârbă de mor de când unul dintre fraţii Simonei mi-a aruncat una pe picior, deşi ea s-a dat jos şi şi-a văzut de drum, iar dealul e plin noaptea. Am luat un pic de viteză, căci, în calitate de ursitoare şefă, trebuia să încep odată ordinea de pe uliţă.

Iepure stătea nemişcat în faţa văgăunii; fata avea o mână pe capul lui.
-Auzi, tu de ce umbli noaptea pe coclauri? zic fără să-mi trag sufletul.
-Poate vin să mă ia, zice fără să se întoarcă.
-Proasto, zic şi-o iau la fugă pe uliţă, cu sufletul scai după mine, luminată de stălpi şi de lună, dacă mă caută cineva.

Autor: Un Cristian

Personaj literar auxiliar (n. 1977, Buzău), editor Casa de pariuri literare, redactor la Observator cultural şi coordonatorul festivalului de film documentar cu specific literar Emineschool (emineschool.ro).

Lasă un răspuns