La debut eram mai nerăbdătoare, nu numai cu cartea, dar cu tot ce se întâmpla în jurul meu, iar acum nu mai sunt

Interviu cu Cristina Ispas

u.c.: Cum am intrat în al doilea an de existenţă ca editura, am pus debuturile pe plan secund. Sau, altfel spus, conform pariului celei de-a doua cărţi, „vânăm“ autori care să confirme cu cel de-al doilea volum, cel hotărâtor, nu? A fost mai greu sau a venit de la sine acest volum, comparativ cu cel de debut? Sunt curios şi dpdv emoţional. Cât de comparabile sunt emoţiile (oare şi debutul a beneficiat de atâtea retuşuri şi reveniri?) Ce poate să însemne pentru tine apariţia unui al doilea volum?

C.I.: Nu ştiu dacă mai greu sau mai uşor, a fost pur şi simplu diferit. Chiar dacă n-au trecut decât patru ani de atunci, nu cred că exagerez când spun că erau alte vremuri, cu alte urgenţe, alte nevoi etc. Prima mea carte a apărut într-o perioadă în care adolescenţa (plus bagajul emoţional adiacent, care înseamnă în cazul meu copilăria la ţară şi „educaţia“ în micul târg de provincie) se tot prelungea, exasperant, în timp ce criza de treizeci de ani bătea la uşă (în Logan’s Run, o distopie din 1976 – îmi plac distopiile foarte mult – când ajungeau la 30 de ani membrii societăţii erau eutanasiaţi). În orice caz, îmi amintesc că eram foarte amărâtă în perioada aia, sceptică, scârbită, sufeream de un fel de nostalgie radicală, un adevărat personaj dezabuzat, astfel încât mă raportez acum la fetiţa mai degrabă cu sentimente mixte. Între timp însă lucrurile s-au schimbat destul de mult (am o fetiţă adevărată), criza de treizeci s-a dus şi nici n-a fost cine ştie ce criză, norii ăia aducători de nevroze s-au dus, au fost aspiraţi în altceva, şi a rămas numai lumina aia sulfurică în urma lor etc. În fine, ce vroiam să spun e că la debut eram mai nerăbdătoare, nu numai cu cartea, dar cu tot ce se întâmpla în jurul meu, iar acum nu mai sunt. În fond, micile şi marile evenimente vin şi trec, încerci să le înţelegi, să te bucuri sau să te întristezi etc. Mottoul din Rilke spune foarte clar lucrul ăsta. Apariţia retuşurilor şi a revenirilor mi se pare indispensabilă în cazul oricărui volum, fie el de poezie sau de proză, pentru că datele se mai modifică, unghiurile se deplasează, chiar dacă imperceptibil, iar denivelările de tonalitate se cer iar şi iar ajustate. De obicei un volum de poezie este scris pe parcursul a câţiva ani, motiv pentru care vocea, indiferent cât de formată ar fi de la început, necesită întotdeauna, cel puţin din punctul meu de vedere, să fie reglată la final, retuşată în studio. Altfel nu ştiu în ce măsură e hotărâtor cel de-al doilea volum (aş spune mai degrabă că pentru mine numărul de ordine e total nesemnificativ), dar evident că în funcţie de el lumea va decide dacă va investi timp de lectură şi în al treilea etc., şi atunci bănuiesc că prin ricoşeu e hotărâtor şi pentru mine, dar oricum mi-e greu să gândesc în termenii ăştia.

u.c.: rezervaţia şi nu oameni de weekend, titlul nemaiputând fi schimbat după aplicaţia AFCN. Cât de mult regreţi titlul pierdut?

C.I.: Nu sunt genul de om care se sufocă în regrete, sunt prea raţională şi lucidă ca să las să mi se întâmple aşa ceva. Mă gândesc că poate ăsta va fi cândva titlul unei antologii, pe care cineva se va găsi s-o asambleze peste treizeci–patruzeci de ani, asta bineînţeles dacă va exista vreodată o astfel de antologie, sau dacă nu-l voi fi renegat până atunci (poate cândva, mai târziu, creierul meu va colcăi de endorfine şi atunci voi infuza multă culoare în univers, mă gândesc la ceva în genul lui Raoul Dufy, asta ca să evit elegant cultura pop), ceea ce înseamnă că nu voi mai suferi oricum pentru pierdere. Dar era foarte frumos să se poată.

u.c.: E încă un volum „pescuit“ de pe club literar. Ce a schimbat experienţa clubului în viaţa rezervaţiei?

C.I.: rezervaţia s-a născut sigură pe ea, distantă şi rece, şi s-a schimbat destul de puţin pe parcurs. Ca dovadă aş putea invoca reacţiile la primele texte din viitorul volum pe care le-am postat pe club: Adrian Schiop vorbea atunci de „scenarii psihologice în cadrul realităţii, pe elemente de proză“, M. Duţescu de o anumită „răceală în voce, impusă aproape împotriva voinţei“, Ioan Moldovan nota „o proză bună de făcut film alb–negru mut dar estet“, Vlad Moldovan era de acord cu HitGirl, care identifica un „discurs limpede“ care ar avea „ceva clasic“, Dan Sociu zicea ceva de anhedonie şi tot el constata că textele respective seamănă mai mult a jurnal decât a poezie, val chimic analiza diferitele forme de plictiseală tratate etc. Prin urmare era clar încă de-atunci cum avea să fie rezervaţia, clubul n-a influenţat decât poate foarte puţin procesul de elaborare, dar cu siguranţă i-a încurajat (foarte mult) şi grăbit apariţia. Iar dacă mă gândesc că Lavinia Branişte îşi exprima sub aceleaşi poezii rezerva că „schema ar putea ţine mai mult de un volum“, e posibil clubul să fi influenţat deja şi volumele viitoare etc. Dar poate nu e o glumă prea reuşită asta… Altceva aş vrea însă neapărat să spun despre club. Acolo se adună un grup de oameni pe care toată lumea îi etichetează în mod absolut eronat ca fiind o gaşcă, dar care nu sunt de fapt o gaşcă, sunt pur şi simplu câţiva oameni care au rezistat pe parcursul a câţiva ani în faţa criticilor dure, uneori chiar brutale, altădată pur şi simplu obscene, cu care se învrednicesc uneori membrii clubului. Dacă ar fi să compar clubliterar.com cu alte cluburi din zona poeziei authtone, aş trece în dreptul www.clubliterar.com Suicide club (pentru că în filmul ăsta eliminările sunt necesare), alte cluburi care gravitează în jurul câte unui guru ar primi eticheta de Nineteen Eighty-Four, şi aici cred că e clar de ce, în timp ce o a treia categorie se mulează foarte bine pe conceptul de grup de suport. Exagerez, desigur. Unii membri de pe club s-au împrietenit între timp şi în viaţa reală, alţii nu neapărat, deşi sunt convinsă că trăim cu toţii aceeaşi senzaţie de familiaritate când ne întâlnim cu diferitele ocazii. Pentru mine personal e foarte reconfortant să fiu acolo, deşi nu sunt cea mai deschisă dintre persoane, în primul rând pentru că îi apreciez foarte mult pe majoritatea celor care activează şi evaluez mai mult decât pozitiv judecata lor. Iar faptul că operează deja de ceva vreme pe club şi oameni mai noi, cum ar fi Cosmina Moroşan, Bogdan Odăgescu, Andrei Dósa, Bogdan Cosa, demonstrează că spaţiul respectiv rămâne unul viabil.

u.c.: Ştiu că ai avut cititori de taină, dincolo de interfaţa clubului. Ai un mesaj pentru ei, dincolo de mulţumirile de rigoare? Ah, ce-o să-i spui lui Mini când te va întreba „şi care-i treaba cu rezervaţia, mami?“

C.I.: „Cititorii de taină“ au existat da, şi de data asta şi, în general, cred că e bine ca ei să existe. De fapt cred că există un fel instituţie neoficială, adiacentă aparatului editorial, care îi implică pe aceşti „cititori de taină“, cum îi numeşti tu pe prietenii mei care s-au străduit să-mi citească manuscrisul cu atenţie de la cap la coadă, în unele cazuri chiar de două ori. Nu pot să mă abţin însă să nu spun că am constat o schimbare semnificativă la fiecare dintre noi cu ocazia asta. Am înţepenit cumva fiecare în filmul lui, şi prin asta nu vreau să spun că ne paşte pericolul manierei, vreau să spun pur şi simplu că actul scriituri în sine a încetat definitiv – cred că n-ar fi greşit să spun pentru generaţia mea – să mai fie o acţiune, devenind pur şi simplu o însuşire.

Mini s-ar putea să mă întrebe şi s-ar putea să nu mă întrebe, în orice caz sper să fiu destul de luminată şi să nu-i cultiv eu la modul compulsiv sferele de interes, dar dacă totuşi îmi va pune întrebarea asta vreodată, atunci o să-i explic foarte frumos (deşi personal nu sunt un mare fan al acestei reguli) că autorul n-ar trebui să-şi expună la modul acesta singur opera şi atunci o voi trimite la tine, în calitate de editor, pentru răspuns .