Trilogia asta m-a eliberat

Interviu cu Ion Cucu, fragment selectat din volumul Fotograf la zece preşedinţi

u.c.: Am auzit (fiecare în parte) voci care au susţinut că primul volum din trilogie a fost cam subţire (ca număr de pagini). Nu vreau să explicăm mai multe decât am convenit, mai ales că primul volum se şi numeşte Cum ar arăta viaţa fără fotografie? şi e bazat tocmai pe surpriza lipsei imaginilor şi pe povestea din spatele lor, aşa cum şi celelalte două, Sala Oglinzilor şi acest Fotograf la zece preşedinţi, propun o construcţie diferită. Sunt aspecte poate prea subtile pentru unii scriitori, care v-au văzut doar ca pe omul cu aparatele de gât.

I.C.: Hai să ne gândim la gutui. Dormeam în camera de oaspeţi în Ulmenii de Dunăre la tuşa Lina şi unchiul Ghiţă Ţigănilă şi, pe măsură ce se scurgeau zilele de vacanţă pline de soare şi de copilărie fericită, deloc susţinută financiar, dar mesianică prin naturaleţea ei, se-anunţa minunata toamnă de ţară. Într-una din nopţile de sfârşit de octombrie, am fost trezit dintr-un somnul profund de nişte bătăi puternice, ca de nişte clopote de mitropolie, chiar cu ritm. De undeva de deasupra capului meu, de pe acoperiş. M-am dus în bucătăria de vară şi mi-am trezit rudele. Nu prin vorbe. M-au simţit când am intrat. Şi-acum le văd picioarele atârnând la marginea patului, amândoi în cămăşi de noapte. „Bate cineva pe acoperiş! Bum-bum“, ziceam eu. Au stat un timp tăcuţi, m-au lăsat să mă desfăşor. Gesticulam, „bum-bum“. La un moment dat au izbucnit în râs, mai ales tuşa Lina, unchiul Ghiţă fiind mai tăcut, parcă s-au prefăcut a nu şti despre ce e vorba. „Cine să bată, nepoate? Ai visat urât.“ Continuam să ţopăi şi să repet cu obstinaţie că nu era un vis. Au venit cu mine în cameră. Acolo, linişte totală, nu se mai auzea nimic. Nu-nţelegeam ce se întâmplă. Minutele se scurgeau. La un moment dat, tuşa Lina zice către unchi: „Du-te în coşar (coşarul fiind grajdul în care ţineau caii şi bivoliţele) şi adu felinarul!“ La lumina lunii am văzut cum îi face cu ochiul. „Dă fuga, Ghiţă!“ M-a luat apoi de umeri şi mi-a zis: „Măi nepoate, ia stai tu lângă tuşica ta pe pat!“ Şi cu dragoste vicleană mi-a spus: „Neluţule, mamă, ce-ai auzit tu că bate în casă sunt gutuile coapte. Bat gutuile în casă.“ „Şi-acum de ce nu mai bat?“ „Stai să vină unchi-tu Ghiţă.“ M-au scos în grădină şi, la lumina galbenă a lunii, printre flori şi printre ierburi, se odihneau gutuile, mari şi coapte, ca nişte bucăţi rupte din galbenul lunii. M-am repezit la ele, am adunat câteva, le-am mirosit, în timp ce ei doi se certau: „Ghiţă, ţi-am spus eu că s-au copt, ce mi-ai făcut!“ „Ce mare pagubă? E plin pomul!“ „Da, Ghiţă, da’ o să le vină şi lor rândul, că toată ziua-bună ziua cloceşti pietroiul de la poartă, stai pe el ca o cloşcă!“ În faţa porţii lor, Ghiţă rostuise un pietroi ca un ou de dinozaur, pe care stătea şi saluta trecătorii. „Ce faci, Ghiţă, la poartă călare pe pietroi?“ „Clocesc timpul, neică!“ „Şi ce-o să iasă din el, Ghiţă?“ – întreba câte unul mai mintos. „Stai, bă, întâi să termin de clocit.“ „Şi când o să-l termini?“ „N-avem de unde şti, măi neică.“

Aşa şi cu primul volum. Nu l-am lăsat să cadă şi să fie cules de pe jos. E încă în copac şi aşteaptă culesul care va avea loc odată cu celelalte două volume.

u.c.: Vă dă încredere o astfel de carte? Suntem la finalul trilogiei şi Istoria lui Cucu nu e doar o tentaţie, devine o necesitate. Se-apropie, ca să spun aşa, marea provocare, cea care trebuie să reunească o istorie literară a celor cincizeci de ani de fotografie. Trebuie să recunosc şi faptul că e şi-o ambiţie personală de a edita Istoria lui Cucu, dacă alte momente editoriale absolut memorabile au trecut (cazul scrisorilor lui Eminescu, al lansării audiobookurilor sau al Istoriei critice a lui Manolescu, ca să dau doar câteva exemple de marcă editorială înregistrată pentru edituri ca Polirom, Humanitas sau Paralela 45).

I.C.: În primul rând am recuperat mental foarte multe imagini care au rămas doar pe filme. Deja simt o metamorfoză. Cărticelele astea m-au încălzit. Până acum parcă stăteam în tribună şi mă uitam la meci. Comentam, chibiţam, dar nu era acelaşi lucru. Totul e acolo, în iarba paginii. La firul rândului scris sau dictat. Cum să comentez dacă nu joc? Cum să pretind că pot, dacă nu sunt acolo, jos, în echipă? Măcar pe banca de rezerve, mai aproape de minge, de microbul literaturii. Dar eu jucam foarte bine fotbal. Intram pe blat la scriitori, mă considerau de-al lor, din echipă. Şi parcă nu îndrăzneam să intru pe teren. Trilogia asta m-a eliberat. Dacă nu mă cheamă nimeni din teren, dacă antrenorul nu-mi face semn să cobor din tribună, atunci să intru eu. M-am autoinclus în lot. Mi-am zis, fie ce-o fi, trebuie să intru, să joc şi eu. Prea am văzut jocul de la distanţă, prea am învăţat pe de rost şi-am visat noaptea portretele lor. Locul meu e acolo. Şi cred că ce am făcut aici subliniază importanţa filmofototecii. Cu asta se schimbă tot felul meu de a privi viaţa. Filmofototeca face parte din fiziologia organismului meu şi din conştiinţa mea. Parte importantă, cu procent mare a conştiinţei mele. Când migrez mental sau când îmi revăd fotografiile cu zecile de solicitări pe care le am, dintr-odată mi se schimbă starea. Mă simt excelent în momentul în care pun la socoteală arhiva ca făcând parte din întregul meu. Chiar exagerând puţin, ceea ce nu strică, îmi prelungeşte starea de bine şi cred că până la urmă îmi va prelungi, cu voia lui Dumnezeu, chiar viaţa. Am o formulă în capul meu care sună cam aşa: Eu + Alina, soţia mea + filmofototeca mea + Mogoşeşti + credinţa în bunul Dumnezeu = speranţa că anii care urmează vor fi frumoşi.

Pentru că, uite ce este: am fost la multe premii, am avut exclusivităţi. Momentele acelea sunt teribile. Îmi dau seama că într-un timp limitat trebuie să am inspiraţie. Da-da, inspiraţie. Transpiraţia rămâne pe cămaşă, uit de greutatea aparatelor când intru în sală sau la festivitatea respectivă. Şi ce e mai greu abia vine. Am cărat şi câte trei aparate la gât. Nu le-am putut lăsa. Se legănau ca nişte mărgele, dar numai aşa puteam obţine un echilibru. Şi când mă aplecam, şi când stăteam în genunchi, aparatele au rămas lipite de corp. Ca o haină. Ca o vestă antiglonţ.

Nu ştiu la ce nivel ar fi clacat alţii în efortul de a urmări şi realiza această uriaşă filmofototecă, care are în centrul ei un singur subiect, măreţia şi decăderea în ultimii cincizeci–şaizeci de ani, dar eu simt că am reuşit, neîndrăznind încă să estimez ce se va întâmpla cu ea şi chiar cu mine, autorul ei. Cred că doar norocul bun a făcut să fie aşa.

u.c.: Norocul bun?

I.C.: Da, faptul că am rămas în spatele acelei cutii negre în care-am crezut şi cred în continuare, care m-a apărat, mi-a salvat viaţa, m-a făcut să trăiesc până la această vârstă, m-a echilibrat, m-a ferit să invidiez pe alţii, să urăsc.

u.c.: Şi care ar fi atunci norocul rău?

I.C.: Este cel care vine mustind de promisiuni conjuncturale. Norocul nemeritat.

u.c.: Domnule Cucu, sper că a meritat din plin să punem la cale această trilogie. Semn, poate, al norocului bun. Să avem, de-acum, răbdare pentru o istorie aşa cum merită filmofototeca dumneavoastră.

I.C.: Dacă expoziţia din 2007 a surprins pe toată lumea, trilogia asta ar trebui să surprindă în alt fel. Nu mai pot îndura un album căruia să i se piardă foile pe drum. Nu vreau să acuz pe nimeni, deşi aş putea, dar am nevoie de calitate. Şi o istorie, mai mult decât un album. Am încă suficientă răbdare. Ştiu ce-nseamnă hârtia albă care nu se umple pentru unii niciodată cu ce trebuie. Asta mi-a fost scris. Să nu mă sperie necuprinsul, necunoscutul, să urc până pe coasta dealului lui Jean Giono, interzis pentru mine, copilul Neluţu, şi să pasc alături de turma mea fotografică cu lână de aur. Doar că lâna asta din când în când trebuie să o tundem.