Această carte se vrea un fel de sinteză a tuturor încercărilor mele de critică de până acum

Interviu cu Octavian Soviany

S.D.: Cartea dumneavoastră Cinci decenii de experimentalism este dedicată lui Marin Mincu. De ce această alegere?

O.S.: E un fel de a cinsti memoria unui scriitor important, a cărui contribuţie la evoluţia criticii româneşti (şi nu doar a criticii) rămâne esenţială. Şi apoi cărţile mele de critică (dacă ceea ce fac eu o fi cu adevărat critică) sunt profund îndatorate elaborărilor teoretice ale lui Marin Mincu…

S.D.: Vorbiţi, în prefaţa cărţii, despre o anume empatie pe care criticul o resimte faţă de temele şi de autorii examinaţi. Către ce parte a poeziei româneşti contemporane se îndreaptă empatia dumneavoastră?

O.S.: Empatizez (sau încerc să empatizez) cu autorii despre care scriu. Atunci când această empatie lipseşte în totalitate, nu scriu…

S.D.: Pornind de la ideea lui Marin Mincu despre existenţa unei avangarde perpetue, consideraţi că ceea ce se întâmplă în poezia românească actuală este tot o formă de avangardă?

O.S.: Prefer termenul de experimentalism. Trăim într-o epocă în care nu mai există modele absolute, nu se mai poate face distincţia clară (ca pe vremea lui Maiorescu) între poezie şi „nepoezie“. Astfel încât poeţii de astăzi investighează teritorii considerate mai demult limitrofe poeticului, ceea ce presupune experimentul, reelaborarea permanentă a ideii de poeticitate, o estetică a tranzitoriului (cum spunea Matei Călinescu) ce îşi refuză cantonarea într-o unică formulă, într-un unic canon.

S.D.: Cum explicaţi obsesia „mizerabilismului” la douămiişti?

O.S.: Cred că acest mizerabilism are o dublă motivaţie: e vorba, pe de o parte, de frustrările generate de întoarcerea la capitalism, care a generat polarizarea societăţii româneşti între bogaţi şi săraci, iar pe de altă parte, de o radicalizare a interesului promoţiilor precedente pentru „poezia realului”, perceput acum în aspectele sale sordide, pestilenţiale. Căci cred că în interiorul liricii experimentaliste nu mai sunt posibile decât schimbările cantitative, respectiv radicalizările.

S.D.: Vorbiţi despre o cultură a apocalipticului. Care este evoluţia acestui „apocaliptic” de la poezia şaizeciştilor până la cea a douămiiştilor?

O.S.: Aşa cum am spus, discursul apocaliptic se radicalizează de la o promoţie la alta. Dacă optzeciştii (de exemplu) gustă încă policromia spectacolului citadin în care descoperă o sursă de amuzament, ultima promoţie şi-a pierdut tocmai capacitatea de a juisa. De aceea, deşi vorbeşte frecvent despre sex, poezia acestei promoţii nu este câtuşi de puţin „erotică“, deoarece aici sexualitatea angoasează, dezgustă, generează mai multă anxietate decât bucurie.

S.D.: Credeţi că, asemenea nouăzeciştilor, care au redescoperit „apetitul metafizic“, ocolit de optzecişti, generaţia post-douămiistă va manifesta şi ea un astfel de „apetit“ şi, dacă da, ce formă ar putea să capete?

O.S.: Există câţiva poeţi 2000 care au un real apetit pentru poezia „metafizică“. Dar ei (şi mă gândesc la Florin Caragiu, la Moni Stănilă) nu scriu poezie cu subiect religios, ci încearcă să transcrie trăiri cu caracter metafizic–religios.

S.D.: De la proză, înapoi la critică. De ce aţi simţit nevoia unei cărţi de critică de poezie şi ce credeţi că se poate face pentru creşterea interesului pentru poezie (română)?

O.S.: Această carte se vrea un fel de sinteză a tuturor încercărilor mele de critică de până acum. Şi ar putea însemna totodată şi despărţirea mea de un domeniu în care m-am simţit totdeauna pe jumătate intrus. Ce s-ar putea face pentru creşterea interesului pentru poezie? Probabil (dar asta se şi face, cu mai mult sau mai puţin succes) doar facilitarea de contacte între poeţi/poezie şi un public format din persoane cultivate, inteligente şi potenţial iubitoare de poezie.

S.D.: Sunteţi poet, prozator şi critic. Vă regăsiţi mai mult în vreuna dintre aceste ipostaze?

O.S.: Cred că structural sunt poet, deoarece îmi cam lipseşte simţul realităţii…