Voiam să scriu scurt. Şi mai scurt. Nevandabil de scurt. Înnebunitor de plăcut de scurt.

Veronica D. Niculescu

interviu cu Veronica D. Niculescu

Recent lansatul volum de proză scurtă Roşu, roşu, catifea (Casa de pariuri literare, 2012) readuce în atenţie o autoare (Veronica D. Niculescu), o tematică (feliile de viaţă din comunism) şi o problemă (proză scurtă vs. roman). Deşi nu se obişnuieşte ca editorul să-şi ia la întrebări autorii, am lăsat la o parte convenţiile şi restricţiile pentru un dialog la cald. Aşadar, cod roşu pentru lectură de calitate.

u.c.: Între două traduceri Beckett, după Orchestra portocalie, iată şi Roşu, roşu, catifea. Cum se măsoară timpul propriu pentru scris cu cel alocat traducerilor?

V.D.N.: Timpul. Ochit, lovit în punctul cel mai sensibil.

S-a produs o răsturnare, o inversare a proporţiilor, din 2007 în 2012.

Am început să traduc acum cinci ani, în toamna lui 2007, exact după ce predasem manuscrisul Orchestrei portocalii şi aşteptam un răspuns. Să scriu nu aş mai fi putut, aşa că, tot citind tolănită – erau vremuri confortabile, finalul unui an special pentru Sibiu şi pentru jurnaliştii din domeniul cultural, tolăneala era permisă, ba chiar recomandată –, la un anumit paragraf din Ochiul lui Nabokov am tresărit, o tresărire prelungă care s-a transformat în dorinţa tot mai intensă de a traduce cartea asta, anume pentru pagina despre farmecul care nu poate fi posedat, lumina norilor zdrenţuiţi de la apus, mirosul unei flori inhalate la nesfârşit. Fiind, desigur, o nebunie, n-am mărturisit-o. Era ca o boală ruşinoasă, de dus în taină. O neobrăzare. Am tradus peste iarnă aşa, lent, din pură plăcere, să văd dacă pot, să văd ce se întâmplă. Abia când am terminat a urmat căutarea unui editor şi am avut mare noroc ca, nu după mult timp, Polirom să anunţe seria de autor Vladimir Nabokov. A fost, deci, o combinaţie fericită de plăcere şi noroc. Au urmat alte propuneri, alte cărţi de-ale lui Nabokov de tradus, iniţial chiar dintre lecturile mele, cărţi despre care scriam pe-atunci pe blog (altă neobrăzare, între timp am mai învăţat să stau la locşorul meu „de plăceri curate”).

Ce s-a întâmplat, treptat? Răsturnarea. Dacă la început strecurasem o traducere între ceea ce-ar fi putut fi cărţile mele, acum iată că strecor vreo carte de-a mea între traduceri. E drept, nu mai lucrez nimic altceva, doar traduc.

Ah, dar după Orchestra portocalie a fost şi Basmul Prinţesei Repede-Repede, scris dintr-un foc în 2008 împreună cu Emil Brumaru şi publicat după un an.

Povestirile înlănţuite din Roşu, roşu, catifea le-am scris în 2010 şi 2011, mai întâi într-un vârtej înfocat, după traducerile din Beckett, Opere I – Integrala prozei scurte, un scris pofticios şi nestăvilit, aproape înspăimântător. Chiar când scriam mi s-a propus să traduc cele trei romane ale lui Beckett din Opere II şi atunci am fluturat din braţe ţinându-mă de colac, strigând mai staţi un pic, mai vreau măcar un pic de timp de-al meu. Fiindcă eram suficient de speriată şi obosită ca să traduc iarăşi, ştiam exact şi ce este acolo, dar mai ales scriam şi simţeam că dacă mă opresc va fi jale, nu voi mai regăsi şirul, eram cu copiii din carte pe drum, îi creşteam, şi-am mai scris aşa o vreme, cu dulcea ghilotină în faţă, scriind şi în paralel citind în original cărţile care urmau să fie traduse, cumpărând volume despre Beckett de la o librărie englezească online, volume costisitoare şi uriaşe care poposeau, nonşalante şi modeste, sub bietul preş de la intrare. Slavă preşului, nici un vecin n-a fost interesat de ele şi le-am găsit acolo pe toate. Mă blindam pentru ce-avea să vină.

Şi-am mai scris ceva povestiri, mai scurte, cele de legătură, cum ar fi Sâmburi, Cureaua domnului Teodorescu, în anul următor, vara, între traduceri deja, tot dintr-un foc, ca să împănez cu ele cartea asta. Eram deja salvată, lucrurile se legaseră.

Am vorbit mult, tocmai fiindcă acestea sunt lucruri despre care nu pot vorbi, dar care se zvârcolesc înăuntru şi după o vreme încep să vrea afară.

Acum traduc, nu mai lucrez nimic altceva, însă între două volume traduse am reuşit să şi scriu un pic, o carte mică, era în mine aproape gata făcută, mă plimbam cu ea în mine, acum e aproape scrisă, o mai ţin la pieptănat peste toamnă, iarnă, cine ştie. Visez la o carte mică, mică şi pătrată, atât de mică încât să poată fi luată în muşuroi de orice micime a lumii, iar acolo citită pe întuneric la lumina lăuntrică. E cu arici!

u.c.: cincisprezece povestiri cu personaje care cresc şi se transformă în aerul difuz al epocii de aur. Întâmplări trase parcă la o maşină de cusut a unui timp din ce în ce mai puţin respirabil. Pentru că uităm, pentru că uit, sună confesiunea. E mult mai mult decât aceste cuie, şuruburi, sârme, damigene, cutii de carton pline cu alte cutii de carton. Un farmec discret sau o mică revoltă?

V.D.N.: Şi una, şi alta? Nu prea ştiu, de fapt.

Da, povestirile sunt înlănţuite, îmi place maşina de cusut a timpului!, sunt aceleaşi personaje crescând, dar nu e roman, am ţinut mult la tensiunea de arc mic a fiecărei poveşti. Asta mă face fericită, tensiunea asta, şi, de ce să nu recunosc, scriu în primul şi-n ultimul rând pentru entuziasmul meu din clipa aceea.

Pentru că uităm şi pentru că uit, am explicat în confesiunea finală din carte, n-aş putea să o zic iarăşi, în alt fel.

Pornesc de la un ciob de amintire atât de fin, atât de murdar, de neclar, dar în care poate încă mă mai tai când nu mă aştept, iar de aici construiesc un trecut posibil, imaginat, neîntâmplat, dar foarte probabil. În multe combinaţii posibile, ciobul ăsta, construcţia asta. Să construiesc mi-e cea mai mare plăcere. Să imaginez posibilităţi. Revoltă, nu. Sau? A inconştientului? Farmec, sper. În vârste, în amărăciune, în timp dus, dus, dus, şi dus într-un anumit fel, imposibil altfel. Chiar şi în traume, tot farmec.

Dar ai scris şi tu un roman cu personaje care cresc în epoca de aur. Şi ce de farmec e dincolo de înjurătura înşelătoare de pe copertă, mai cu seamă în perioada copilăriei, perioada când aflăm că se moare şi înjurăm cu pumnişorii strânşi şi cu un tremur amar al bărbiei…

u.c.: Pe Grişa cel dolofan, pas cu pas, l-ai teleportat în comunismul românesc. Un Cehov reloaded, aşadar. Pen’ ce, cum şi cu ce scop?

V.D.N.: Grişa este una dintre povestirile mele preferate. Am revenit la ea de infinite ori, cum revii în faţa unui tablou care te învăluie în acel farmec de neposedat despre care scria Nabokov. Nu pot explica ce, de ce.

Mă bucur când mă întâlnesc cu Grişa şi în alte pagini ale lui Cehov, dar şi la mine pe bulevard, Grişa e fiecare băieţel care râde, care plânge, care nu face nimic, căruia, atunci când ridică mâinile spre cer, vârfurile degetelor abia îi depăşesc creştetul capului. Grişa e ochi şi e minte pură, e uimire şi fericire şi groază. Grişa e frumuseţea, e bunătatea şi e farmecul lumii la suprafaţa căreia se bat hidoşenia şi spaima, e primul pas în afară, în înspăimântătorul afară, din confortabilul şi preţiosul înăuntru. E acea vârstă dinainte de-a şti ceva despre moarte.

Îmi doream să scriu scurt, foarte scurt, şi-mi doream să scriu cu copii. Nu ştiam cum. Citeam Cehov, mă fascinau dureros toţi copiii din povestirile lui. Lucrurile s-au legat pe negândite.

Cineva din familie voia să picteze o madonă cu pruncul într-o versiune specială: o madonă cu un viţeluş în braţe. M-am gândit mult la ochii lăcrimoşi ai viţelului, la rotunjimile genunchilor, la moliciunea urechilor. Poate aşa mi-a venit ideea. Nu e una foarte originală, se fac atâtea remake-uri, iată, mai ales în muzică, dar şi în atâtea alte arte, se reconstruiesc tablouri ale lui Egon Schiele în fotografii, de ce nu am rescrie poveştile, păstrând cu fidelitate structuri, modificând nuanţe?

Aveam nevoie, în carte, şi de băieţi care cresc. Ştiam cum o să fie Grigore la vârsta studenţiei. Mi l-am imaginat şi pionier. Dar, pentru început, l-am luat pe Grişa al lui Cehov şi l-am făcut Grigore. L-am plimbat pe bulevard nu cu dădaca, ci cu un frate mare şi rău, un golănaş în devenire, urmărind pas cu pas firul original, paragraf cu paragraf. Ca-n muzică – păstrând linia, modificând în detalii, păstrând armonii ici, modificând cuvintele colo. Dar, practic, Cehov îmi dăduse deja totul pe tavă. N-a fost nevoie decât să întind mâna şi să iau. Îl iubesc pe Grişa.

u.c.: Nu ştiu de ce am impresia că un astfel de volum ţi-a produs o nespusă uşurare. Sigur, fiind nespusă, ea rămâne în cotele (apelor Dunării) netransmisibilului. Şi totuşi. Am o curiozitate care s-ar putea să nu conteze. Tematica comunistă, bine prizată în afară şi bine ilustrată cel puţin cinematografic, încă nu e văzută cu ochi buni, cel puţin când se pune problema unei lucrări de sinteză asupra ilustrării ei în literatură. Rezervele ţin de timpul încă scurt consumat şi de încă nedistanţarea critică faţă de o perioadă atât de complicată. Există presiunea personală de a scrie despre această perioadă? Simţi ca o mică datorie să completezi cu propria mărturie (sigur, ficţională) o etapă pentru care încă sunt scriitori care spun: poate să mai aştepte? Când şi cum devine comunismul o obligaţie, fie şi amânată?

V.D.N.: Eu nu cred că am scris o carte despre comunism. Cel puţin, intenţia mea nu a fost asta. Nu mă interesează deloc ce e prizat, afară sau la noi. Iată, drept dovadă, scriu proză scurtă când toţi se dau de ceasul morţii: proza scurtă nu se vinde (nici dacă-i aşa lungă!), nu ne dai mai bine un roman?

Voiam să scriu scurt. Şi mai scurt. Nevandabil de scurt. Înnebunitor de plăcut de scurt. Căutam subiecte – pentru un volum care să aibă o tematică comună, cum fac de fiecare dată. Mă uitam la obiecte pe stradă. Îmi rămăsese obsesiv în minte o imagine, am fost mult timp convinsă că de la ea va pleca următorul volum de povestiri. Pe bulevard, într-o zi, pe marginea unui coş de gunoi atârna o fustă maro. Mi-am dorit să scriu povestea fustei maro. Îmi imaginam microficţiuni de jumătate de pagină, pornind de la obiecte zărite pe stradă, cu poveştile lor imaginate, mica lor istorie dinaintea abandonului, o carte a abandonurilor, poveşti rupte scurt şi brutal din viaţă. Poate cam un an m-am învârtit aşa. Erau atâtea versiuni imaginate pentru fusta maro! Dar nimic nu s-a legat, nimic nu m-a făcut să mă urnesc. Traduceam.

Apoi, deodată, m-am pomenit povestind cuiva despre istoria unor studente care căutau, în anii ‘80, o cărămidă. Nu mai ştiam cum se întâmplase, ce se întâmplase până la urmă. Interlocutorul meu se mira: o cărămidă? Şi cum? Şi chiar aşa? Şi totuşi? Şi aşa am ajuns să mă gândesc. Cum? Cum a fost? Şi m-am pomenit scriind povestea asta, dintr-un foc, într-o seară. Imaginând trecutul uitat. Am ieşit din cameră tremurând. Durea carnea pe mâini. Tremuram şi după recitiri, la corecturi, la împănări. Mi-am dat seama, se deschisese o uşiţă. Şi spre înapoi, şi spre înainte.

Povestea asta stă prima în volum, fiindcă pleacă din zilele noastre şi trimite înapoi în anii ‘80. Apoi o iau uşurel, cu Grişa-Grigore, prin ‘71, şi tot înainte, mândri cititori, până la „nespusa uşurare” din ‘90, din Casa Poporului.

Aşa au stat lucrurile.

Toate poveştile pleacă de la un ciob infim, o vagă amintire, poate a mea, poate a altora. O pisică lovită în burtă de un băiat la o coadă la lapte, atât de puternic încât a zburat pe lângă perete, sus, foarte sus, chiorlăind de durere, o imagine îngrozitoare de pe la zece, unsprezece ani, pe care mi-am amintit-o din senin. De ce? Cum? Un bătrân din cartier care căra mereu pachete, tomuri legate cu sfoară, nimeni nu ştia cine e, cine a fost. Am tras cu ochiul odată la o coadă la ulei, îl admiram, toţi îi ziceau nebunul cu pachetele, pentru mine era un erou, era fascinant. Povestea care dă titlul volumului e povestea imaginată a acestui om, e un omagiu omului care cară. Numele personajului e numele lui real, zărit o dată pe cartela de ulei – asta e tot ce ştiam despre el. Apoi un drum cu trenul, o cameră de cămin spartă… Trecut imaginat sau reconstruit după posibilităţi, cum povestesc în Confesiune.

Eu, care mereu am scris aşa, fericită imaginând personaje, evitându-mă pe cât posibil pe mine, evitând să fac personaje din mine, dar savurând să devin eu fiecare personaj, descoperisem tot uitându-mă înainte după teme, uşiţa asta spre înapoi, dar nu spre un trecut facil, la îndemână, întâmplat, pe tavă.

Aici a contat distanţa, am simţit-o suficient de mare, dar încă nu disperat de mare, încât să uităm totul.

Aşadar, nu prea e mărturie. Datorie sau obligaţie, nici atât. E drumul spre care m-a dus o fustă maro aruncată la gunoi. Până la urmă, asta am făcut: am privit în trecut ca într-un coş de gunoi, am înălţat un obiect, l-am adulmecat şi am imaginat împrejur.

Desigur, scriind m-am pomenit înapoi în perioada comunistă şi, de foarte multe ori, plăcerea scrisului a fost dublată de amărăciune şi de durere simţită concret. Dar nu aşa ne-am pomenit noi în comunism şi când ne-am născut, şi când am copilărit – fără intenţie, fără posibilitatea să alegem şi, copii fiind, fără posibilitatea de a înţelege în timp real ce ni se întâmplă? Bucurându-ne cu steguleţul roşu în mână. Privind în urmă, lucrurile se văd diferit. Abia scriind mi-am dat seama, într-adevăr, că e şi o uşurare, dar o uşurare feroce, de traumă dezgropată. A-ţi aminti, a forţa amintirea, a construi în jurul unui ciob infim, asta poate fi nespus de dureros.

u.c.: E un an foarte bun. Beckett-ul e pe piaţă, te-ai detaşat puţin de el, un nou volum personal. Cum rămâne cu scenariile? E incomparabilă reţeta financiară dintre un scenariu şi o carte, fie şi o traducere de anvergură.

V.D.N.: Am scris un singur scenariu. Mărturisesc că în fiecare an vedeam aşa de târziu anunţul HBO şi TIFF, încât renunţam. Ei bine, în 2010 am zis hai, acum o faci. Mă trezeam la cinci-şase dimineaţa şi scriam zilnic, orice-ar fi fost. Mi-a luat o săptămână sau două, foarte puţin. Era un an foarte greu şi, o spun cu jenă, îmi trebuia premiul. A fost reala motivaţie iniţială. Însă, scriind, am descoperit altceva mult mai important: îmi plăcea să scriu săltăreţ, cu dialoguri, să fie acţiune pură, fără analiză.

Am ştiut – asta e nebunia – că o să câştig. De parcă pura mea plăcere era suficientă, era o garanţie că e bine ce fac, mă sălta dintre sutele de autori de scenarii care concuraseră… Nu mai făcusem asta niciodată. Nu mi-o luaţi ca pe-o lipsă de modestie. Nu fac decât să-mi exhib un moment de totală nebunie! Dar e un îndemn la demenţa temporară. Uneori prinde bine.

Nu am câştigat absolut nimic cu acel scenariu, financiar vorbind, în afară de premiul în sine. Nu s-a ecranizat. Şi nu am repetat experienţa. Nebuniile sînt unice, altfel n-ar mai fi nebunii. Câştigul cel mai mare rămâne experimentarea unei scriituri diferite. Ceva din stilul de acolo s-a dus şi în povestirile din Roşu, roşu, catifea, acolo unde se potrivea întâmplării din poveste. Am avut posibilitatea mai precisă de a alege stilul, în funcţie de acţiune. De a produce rupturi, chiar prăpăstii. E plăcut să ai de unde alege. Am simţit că am, a fost deodată foarte diferit de cărţile precedente.

u.c.: Te-ai cam lăsat de jurnalism cultural. Să fie doar criza, nevoia prioritizării sau, în genere, cultul local pentru subiectele de interes?

V.D.N.: În perioada în care am tradus la Beckett, Opere II, s-au stins cam toate celelalte colaborări. Aşa cum tac telefoanele de tot, după ce tu nu răspunzi o dată, şi apoi încă o dată, tot aşa m-am pomenit renunţând eu la o colaborare sau alta, până când nimeni n-a mai avut nevoie de mine. Am dispărut cu totul în acest muşuroi pe care, dacă cine vrea să-l idealizeze, n-are decât. Dar realitatea n-o ştie decât cel care a trăit-o. N-am încă nici vârsta, nici curajul să declar public cum a fost experienţa asta. O să zic doar că nu a mai fost loc de nimic altceva. Apoi te pomeneşti într-un gol şi cam atât.

u.c.: Devine din ce în ce mai greu să ne imaginăm scriitori care pot trăi din scris. Nu doar aici. Cum te descurci, cam cât ceri de la viaţă pentru opera ta viitoare?

V.D.N.: Nu cer nimic nimănui, e un şir de alegeri şi atât. Îmi fur singură, mă fur singură: Timpul. Izolare, de voie, de nevoie, un şir de renunţări. E trist să nu te mai caute nimeni şi nici tu să nu mai ai puterea să-i cauţi pe alţii, fiindcă nu mai înţelegi nimic din împrejur. Lumea s-a schimbat, în lipsa ta, nu mai ştii de unde s-o iei, te sperie. E trist să treacă douăzeci şi şapte de zile fără să vorbeşti cu un singur om faţă în faţă (atât a fost recordul, vara asta; şiruri de paisprezece, cincisprezece, şaptesprezece zile au fost multe). E trist ca singurul semn de viaţă din preajma ta să fie cuibul guguştiucilor de la fereastră. Dar ce înseamnă „e trist”? Trebuie şterse toate propoziţiile din lume care încep aşa. Cum să îţi plângi de milă, când totul e doar un şir de alegeri personale, atent urmate? În fond, sunt fericită aşa, e mai mult decât mi-aş fi putut dori. Fac tot ce se poate să îmi trăiesc izolarea asta benefico-nemernică alungând toate falsele ocazii de „socializare”. Să mă trăiesc. Să stai e foarte important. Să stai. N-am nevoie de minciuni, de giumbuşlucuri. Am deviat, ştiu. Dar asta e cu trăitul. Acum abia aştept să termin povestea asta mică, de muşuroi, de citit la lumina lăuntrică. Cum aş putea să cer ceva de la viaţă pentru ea? Ea este chiar viaţă, în ea mă mut cu tot calabalâcul.

Autor: Un Cristian

Personaj literar auxiliar (n. 1977, Buzău), editor Casa de pariuri literare, redactor la Observator cultural şi coordonatorul festivalului de film documentar cu specific literar Emineschool (emineschool.ro).

3 gânduri despre “Voiam să scriu scurt. Şi mai scurt. Nevandabil de scurt. Înnebunitor de plăcut de scurt.”

Lasă un răspuns