Am avut o perioadă de frenezie cu concursurile comunale de creaţie

Lavinia Branişte © foto Răzvan Antonescu

Interviu cu Lavinia Branişte

u.c.: Iată ce-i scriai Constanţei Buzea pentru România literară: „Cea mai veche amintire este umărul drept al bunicului, care trăgea sania în care mă aflam când mă ducea la o grădiniţă cu orar prelungit, unde am intrat prima dată la vârsta de doi ani. Aveam rochiţe frumoase, aduse de mama din delegaţiile de la Bucureşti, de unde mai venea cu lămâi şi măsline. Am mers la şcoală de la şapte ani şi jumătate, ca să fiu voinică atunci când ne-ar fi luat la muncile câmpului, în Insula Mare. Am luat mereu coroniţă şi am fost şefa clasei într-a cincea. Mergeam la olimpiade, am studiat informatică, numerele mi-au plăcut nespus, aşa că mă pregăteam să mă fac ingineră, ca mama, la Politehnica din Bucureşti. Până la sfârşitul clasei a XI-a, când am trimis nişte poezii (traduse de mine în engleză) unor americani, şi americanii m-au premiat (am adăugat o copie după diplomă, ca să mă credeţi). Atunci mi-am dat seama că e ceva, iar diploma asta a rămas preferata mea dintre toate, fiindcă ea marchează începutul vieţii mele. Am început să citesc mult şi să ies cu textele mele în lume. Am dat la Litere, în Cluj, pe 23 iulie 2002 şi am intrat cu media 9,54, care mi-a adus bursă de studiu şi loc în căminul VI din Hasdeu, despre care nu vreau să vorbesc. În perioada februarie–iunie 2005 am avut o bursă Erasmus la Université de Versailles, iar la Paris mi-am ispăşit canonul şi am urcat în Turnul Eiffel, după o coadă de trei ore. Acum învăţ spaniola pentru orice eventualitate, şi citesc pentru lucrarea de licenţă, care va fi despre Jacques Prévert.“ Prin urmare, un premiu te-a deturnat spre poezie. E bine, e rău?

L.B.: E ciudat să recitesc din scrisoarea aia, parcă e dintr-o altă dimensiune, uitasem complet de ea, i-o trimisesem Constanţei Buzea pentru că urma prima pagină adevărată în România literară (după câteva mici comentarii la poşta redacţiei, la coada revistei) şi era musai să aibă o notă biografică, pe care mi-o cerea insistent. Detaliile cu burse, medii etc. erau puse acolo cu ironie şi nici nu mă gândisem că o să le facă publice, acum nu-mi mai sună a ironie, doar a cv greţos, cu Franţa şi celelalte. Premiul acela la Princeton a rămas preferatul meu pentru că vine dintr-o perioadă când mă uitam la seriale americane cu liceeni (eram într-a unşpea), eram îndrăgostită de actori şi visam să merg la universitate în State, şi toate astea cât eram încă bine mersi, în siguranţă, în casa părintească, din care acum a rămas doar adresa din buletin. Premiul nu m-a deturnat spre poezie, poezia începusem s-o scrijelesc de prin şcoala primară şi aş fi tot scrijelit-o şi pe la Poli, dar mi-a dat curaj să fac o nebunie, şi anume să dau la Litere (contextul e complicat, cititorul să înţeleagă doar că era împotriva firii să dau la Litere). Ce-aş face dacă ar fi s-o iau de la capăt? Total altceva. Poate Poli. Deşi la Litere mi-a plăcut, m-a deschis enorm, m-a adus în preajma unor oameni pe care îi admiram plină de frustrare. Nu ştiu ce să răspund la bine/rău. Nu-mi citesc viaţa în termenii ăştia. Cred că în fiecare moment al vieţii am milioane de opţiuni şi eu aleg la feeling una. Oricare. Dacă ar fi să mă uit înapoi şi să analizez fiecare bifurcaţie, mi s-ar bloca sistemul. Şi oriunde aş fi şi orice aş face, eu sunt tot eu. În fine, o iau razna, încep să filozofez. Mai e doar puţin:), doar cât să spun că înclinaţia-mea-spre-cuvântul-scris e undeva în nucleu, n-a fost o chestie de opţiune, nu mi-am pus niciodată problema să mă apuc de scris sau să mă las de scris sau să lucrez mai mult la stil sau din astea. Dacă vine natural, bine, dacă nu, nu forţez.

u.c.: După un debut foarte bine prizat la Paralela 45, ai rămas activă doar pe clubliterar. Cât de importantă e platforma asta pentru tine? Pentru noi e încă o carte venită dinspre club. Cum vezi tu povestea cu singura formă de colectivitate internautică valabilă dpdv literar? Ce-nseamnă să faci parte din club?

L.B.: Am avut o perioadă de frenezie cu concursurile comunale de creaţie, cred că a început să mi se facă jenă prin anul II, când, după premiul „Vasile Voiculescu“ de la Pârscov, m-a întrebat o colegă dacă nu mi-au dat şi o curcă din curtea primăriei la premiu. Îmi amintesc că imediat după volumul de la Paralelă (în 2006), am fost la Colocviul Tinerilor Scriitori de la Cluj şi cam pe-atunci mi-am dat seama că nu mă interesează să fiu activă. Adică nu în sensul ăla. Tot în 2006 am intrat şi pe club şi m-am bucurat enorm, îmi doream mult, îi urmăream de multă vreme, am suferit la propriu la un moment dat, când, în urma unui scandal, s-a pus problema desfiinţării site-ului. Ţin minte că Dan Sociu şi Ionuţ Chiva mi-au făcut varză primele două poeme şi Klaudiu mi-a luat apărarea. Ţin minte că Vlad Moldovan a intrat imediat după mine. Ţin minte că am avut nevoie de câteva luni bune ca să încep să mă conversez cu ceilalţi pe forum. Ţin minte că a fost o vreme în care lavinia braniste + leon wahl = love. Acum îmi dau întâlniri cu Cătălin Lazurca la căpiţă şi vorbesc singură pe forum când sunt deprimată. Nu-mi dau seama cum se vede din afară – oficial şi obiectiv – clubul, dar pentru mine a început ca atelier de literatură şi a ajuns un grup de prieteni cu care mă mai întâlnesc din când în când pe net. Şi cred că asta ţine şi de vârsta mea şi de evoluţia site-ului. Adică nici clubul şi nici eu nu mai suntem ce-am fost şi acum pot să zic, la feeling, că asta e de bine. Am văzut şi ce-a fost şi vedem şi ce este, experienţa se lărgeşte. Clubul e acasă într-un fel, sau e o părticică din acasă, iar reacţiile pozitive la prozele mele din partea unor oameni pe care ajunsesem să-i preţuiesc şi ca oameni (nu doar autori) m-au încurajat să mai tot postez şi să mai tot scriu. Şi când a început să se contureze volumul, i-am luat la sentiment pe vreo câţiva, le-am pus textele în braţe şi am cerut păreri şi comentarii aplicate şi au răspuns. Iniţial, volumul purta o dedicaţie, „pentru lista mea de pe club“, dar mi-am adus aminte că mai demult îi promisesem cuiva c-o să-i dedic primul volum de proză (la malul mării, sub o umbrelă, când el îmi înroşea textele şi eu îl priveam plină de admiraţie frustrată) şi după aia mi-am dat seama că mai e cineva căruia i-ar plăcea foarte mult să-i dedic, şi încă cineva care, aşa că a rămas fără dedicaţie. Pentru mine clubul e clubul doar când sunt conectată acolo, în rest nu simt că ar fi vreo etichetă pe care o port, clubul e lista mea şi cu mine.

u.c.: Cinci minute pe zi, alte mici poveşti despre tine, e gata. Acum, după moartea caracatiţei Paul, nici nu mai putem anticipa minutele de glorie ale volumaşului. Că tot ştii să mergi cu tractorul, bănuiesc că te-ar tenta o lansare la Săvârşin, unul din locurile în care poeţii mari se întâlnesc cu poeţii mici. Cum vezi genul acesta de întâlniri?

L.B.: Poeţii mari şi poeţii mici sunt concepte lansate de Vasile Leac la Săvârşin şi au legătură cu vârsta, dacă-mi aduc bine aminte. Nu mă deranjează să mă întâlnesc şi cu poeţii mari, dar cât mai sunt mică, îi prefer pe cei mici. Îmi plac întâlnirile astea tot pentru latura socială, pentru că sunt un prilej bun să ne mai adunăm, să mai bârfim la căpiţă (în principal personaje de pe club, e reconfortant să ştii că ai cel puţin un subiect comun de la care poţi porni o conversaţie). Îmi plac oamenii, îmi place între oameni, îmi place să mă întâlnesc.

Autor: Un Cristian

Personaj literar auxiliar (n. 1977, Buzău), editor Casa de pariuri literare, redactor la Observator cultural şi coordonatorul festivalului de film documentar cu specific literar Emineschool (emineschool.ro).

Lasă un răspuns