un-doi cu scriitori. Marin Mălaicu-Hondrari

un cristian: Bistriţa a dat în ultimii ani scriitori foarte valoroşi, nu doar promisiuni, cât cărţi. Cum îţi explici, dacă se poate explica, această concentrare scriitoricească? Nimic nu pregătea acest val şi-iată- putem vorbi practic de un raft întreg de cărţi de cea mai bună calitate. Ba, mai mult, interesant mi se pare faptul că unii dintre voi, Bradea sau grupul vostru (putem vorbi, nu-i aşa, de un grup, Coman-Partene-Mălaicu) rămâne acolo, nu migrează spre centrele culturale să le spunem tradiţionale. Practic acolo încercaţi (prin proiectul cu public al Ioanei, prin cenaclul din cameră) să creaţi ceva. Cum sunteţi văzuţi de către mediul local (inclusiv de grupul scriitoricesc local, inevitabil în orice judeţ)? Ce reviste există în judeţ, cam câţi scriitori sunt în oraş şi cum vă vede “marea literatură locală”? Nu se zăreşte niciun război practic, iar voi, prin fire şi educaţie, nu-mi păreţi deloc războinici, puşi pe “înlocuiri”/”destituiri”/”demascări”…

Marin Mălaicu-Hondrari: Nu am nicio explicaţie pentru această „concentrare scriitoricească”, cred că lucrurile se întâmplă pur şi simplu. Mă îndoiesc să existe semne premergătoare apariţiei unui scriitor. Poate chiar acum, într-o bucătărie din Georgia, cineva scrie un poem minunat. Nimeni şi nimic nu-l anunţă; aşa cum nimic nu anunţa apariţia Ioanei Bradea, ori a Ioanei Nicolae, sau a Anei Dragu. In cazul CAMERA, faptele stau la fel. Intâlnirea după spusele lui John Florin Partene s-a petrecut aşa: el venea din sus, Dan Coman din jos şi eu eram la intersecţie. Să ne întâlnim a fost fundamental, pentru fiecare în parte. Primii scriitori care ne-au băgat în seamă au fost Mihai Dragolea, Iustin Panţa şi Alexandru Uiuiu. Lui Mihai Dragolea (care continuă să se bucure de ceea ce scriem), îi datorăm prima apariţie la tv, era prin 1995. Lui Iustin Panţa şi lui Alexandru Uiuiu le datorăm apariţia volumului Camera.

Nu încercam şi nu încercăm să creăm altceva decât literatură de calitate, poezie, să nu trişăm faţă de noi înşine în primul rând, apoi faţă de cititori. Eram şi suntem atenţi la ce se scrie. Cumpăram şi cumpărăm cărţi. Incercăm să ne ţinem departe de coterii literare. „Viaţa literară” care ne preocupă e biblioteca. Acolo e măsura valorii, în cărţi. Majoritatea scriitorilor mei preferaţi sunt morţi, unii de sute de ani. Intotdeauna am preferat să scriem mai mult decât să publicăm şi să citim în singurătate cărţile altora decât să citim în public cărţile noastre. Retrospectiv, ne putem da seama că am practicat, mai mult inconştient decât conştient, rezistenţa la oportunism, la ieşitul în faţă prin orice mijloace. Nu ne interesează strategii de mai ştiu eu ce fel. Mă interesează să pot deschide liniştit o carte şi să mă întâlnesc cu alţi scriitori fără să mi se facă ruşine. Aşa că poziţionarea noastră ex-centrică este lămurită tocmai prin faptul că a fi scriitor de Bucureşti, ori de Londra sau Lisabona, nu conferă niciun fel de calitate scrierilor tale. „Pretutindeni e patria verbului” zicea Magistrul Ursachi (cam preţios, dar adevărat). Astfel, încrederea mea în poezie este totală. Caracterul este destin, ne spune Iustin Panţa într-un poem.

Scriitori bistriţeni sunt, din câte am auzit, vreo 30. Ne ignorăm reciproc. Mai sunt şi două societăţi scriitoriceşti care mereu îşi dispută câte ceva. Cred că există o singură revistă literară : Mişcarea literară. Acolo, Ioan Pintea se străduie să scoată
numere cât mai interesante, dar e greu, foarte greu să faci interesantă o revistă de literatură.

De mediul local nu prea suntem văzuţi, dar nici nu ne plângem de asta. Gavril Ţărmure este singurul om care ne acordă atenţie maximă de fiecare dată când apelăm la el, dar Gavril Ţărmure este un caz fericit, un manager cultural extraordinar care aduce la Bistriţa (din anii 90 încoace) oameni de mare valoare, scriitori, pictori, mulţi muzicieni, oameni de teatru. Si totul pe bani obţinuţi prin proiecte. Cam asta ar fi situaţia prin Bistritz, cum ar fi zis împărăteasa Maria Tereza.

Până una-alta se pare că e ok, rezistăm neînregimentaţi.

Cristina Ispas: Trebuie să te avertizez mai întâi că asta o să fie o (nouă) întrebare hibridă hiperdezvoltată.

Începem:

1. scriitorul preferat (n-ai voie să zici Dan Coman);

Julio Beckett Samuel Córtazar Franz Bolaño Roberto Kafka

2. regizorul preferat (n-ai voie să zici Lynch);

Unul singur nu pot alege; îmi plac : Tarkovski („Nostalgia”, „Sacrificiul”, „Călăuza”), Patrice Leconte („Fata de pe pod”, „Soţul frizeriţei”), Eliseo Subiela (El lado oscuro del corazón) Gus Van Sant („Gerry”), Bergman – prea multe pentru a le înşira aici.

3. muzica preferată (capitol fără restricţii);

Rock progresiv/psihedelic/alternativ/trip hop. Ascult zilnic trupe cum ar fi : Van der Graaf Generator, Gentle Giant, King Crimson, Jack the Ripper, Par Lind Project, Legendary Pink Dots, Portishead, Los Planetas, Noir Desir.

4. pictorul preferat (aici trebuie să improvizez eu şi improvizez: n-ai voie Goya şi Munch);

Vincent Van Gogh

5. sportul preferat (al doilea capitol fără restricţii);

Formula 1 (şi mersul în mâini practicat de Van Veen în „Ada sau ardoarea”)

6. dansul preferat (poate să fie şi un dans descris într-o operă literară, nu mă deranjează);

Tango

7. călătoria imaginară preferată;

Călătoria realvisceraliştilor într-un Ford Impala în deşertul Sonora.

8. planul ratat preferat

La asta cu planul ratat preferat nu prea ştiu ce să răspund. Am ratat câteva planuri de cărţi.

9. şi, ultima, (pentru că nu vreau să ajung la 10), care ţi se pare mai poetic: masochismul sau sadismul şi bineînţeles DE CE? Ai la dispoziţie 24 de ore. (Cristina Ispas)

Sadismul pentru că prefer să ofer decât să primesc (hi hi hi)

Biblioteca de poezie, noiembrie 2008