Proză la prima vedere – un fragment dintr-un roman de Vasile Baghiu

vasile baghiu

Vasile Baghiu
PARTEA BOLNAVĂ A LUCRURILOR

fragment din romanul FERICIRE SUB LIMITE, în pregătire la Editura Charmides.

vasile baghiuGrigore Despa îi spusese colegului său, Victor Savu, câte ceva despre perioada lui de la sanatoriu, altceva decât fusese Victor în stare să vadă în rarele vizite pe care i le făcea aici, mai ales după ce Grig s-a întors din armată şi după ce chiar Victor terminase şi el cu milităria, însă fie şi fără să le fi auzit din gura lui, nu se ştie cum o mare parte din amănunte au ajuns să circule din om în om. Povestea cu Alice a rămas suspendată undeva în afara timpului, dincolo de vinovăţia pe care ea a resimţit-o chiar în clipa în care centralistul bătuse în uşă şi făcuse anunţul tragic şi dincolo de acelaşi sentiment de vinovăţie pe care îl cunoscuse şi Grig, pe care îl mai resimte încă şi acum, în Italia, de unde trimite din când în când scrisori şi email-uri. Ar fi putut să considere „momentul Alice” doar o legătură pasageră, aşa cum şi era, însă asocierea lui cu moartea îi conferea o greutate care îl împiedica să zboare înspre orizonturile de amnezie, unde toate suferinţele îşi găsesc alinare şi toate durerile devin „experienţe de viaţă”. Anii optzeci de la sanatoriu nu sunt anii două mii de la sanatoriu. Nici anii două mii zece. Victor îl înlocuieşte pe Grig, iar asta ar fi prima diferenţă. Pentru cei apropiaţi lor, pentru cei care sunt veşnici, neschimbaţi la sanatoriu. Oameni care fac parte din ilustrata fixă cu sanatoriul şi care nu vor putea fi scoşi niciodată din ramă. Nici de timp, nici de boli, nici de moarte. Ei ştiu. Centralistul, autopsierul, bucătarul, asistentele de la „pozitivi”, oamenii de la ateliere, grădinarul, locuitorii din colonia de blocuri de sus, cu copiii mai mari acum, e adevărat, dar ei la fel. Victor pacient. Priveşte de la terasă întreaga panoramă a parcului şi se uită şi înăuntru, în lumea interioară, în amintirile anilor optzeci ai lui Grig, cel veşnic în halat, fantoma parcului, a sanatoriului, o fantomă tânără în halat. Tânăr poet la sanatoriu.
– Îmi pare rău pentru prietena ta, Grig, să ştii, indiferent de ce crezi tu, mai ales că te văd trist şi cam nefericit… îi spune Valentina într-o zi în care s-a întâmplat să fie din nou amândoi de serviciu pe secţie. Am suferit când te-am văzut plimbându-te cu ea în ziua în care m-am întors din concediu, dar te-am înţeles pentru că te iubeam, lucru valabil şi acum, nu mi-e greu să recunosc asta faţă de tine, care pari atât de nemilos în chestiile astea…
Este una din clipele acelea de răgaz de după cină, când lumea pare să nu mai aibă nevoie de nimic, nici chiar bolnavii gravi de la Reanimare care respiră în ritmul perfuzoarelor şi tuburilor de oxigen, când Grig se aşează la biroul lung din cabinet şi citeşte sau scrie, cu urechile ciulite spre zgomotele care răzbat de pe holuri. Scrie pe foi şi caiete, uneori pe bilete de externare sau pe foi de temperatură, poeme despre boală şi sanatoriu, dar mai ales despre un fel de călătorie imaginară, însă perfect verosimilă, prin lume. Încă nu a început lucrul la romanul Stadiu final, pe care urma, peste ani, să i-l lase moştenire lui Victor şi care avea să stârnească entuziasmul elveţienilor Anna şi Hans, nişte prieteni. Valentina tocmai venise de la salonul de reanimare, unde se asigurase că totul este în ordine, atât cât poate să fie în ordine cu nişte oameni în situaţia lor, adică dacă perfuzoarele merg, dacă oxigenul încă forfoteşte în borcanele cu apă pentru umidificare, în sfârşit, dacă fiecare din cei trei pacienţi respiră, dacă trăiesc.
Moartea la sanatoriu este un fapt care trebuie doar consemnat în catastife, despre care se discută preţ de câteva ore sau, chiar mai puţin, câteva minute şi cam atât. Se trece la altceva. Lucruri ale vieţii. Poveştile oamenilor. Zacusca, întreţinerea restantă la bloc iarna, când nici căldură nu mai este, pe unde şi ce „s-a mai băgat” prin alimentare, necazurile femeilor cu bărbaţii care mai beau şi vin târziu acasă, care mai umblă şi cu alte femei, necazurile bărbaţilor cu femeile, care nu-i înţeleg, bancurile cu Ceauşescu şi Elena lui. Mâna la gură. Privirile în stânga şi în dreapta. Precauţie maximă. Omul dispărut din patul în care îşi află sfârşitul dispare şi din gândurile celor care îl cunoscuseră. Vin rudele a doua zi, uneori şi a treia zi, îmbrăcate în doliu, se întâmplă un pic de agitaţie şi tulburare sufletească, dar viaţa îşi continuă mersul cu indiferenţă şi dă la o parte amănuntele, nu se încurcă deloc de lucrurile de care se leagă oamenii: amintiri, regrete, mici frustrări, bucurii trecătoare. Moartea este la locul ei aici, în aerul tare al înălţimii, deasupra oricărei suspiciuni şi priviri intrigate, integrată în peisaj, printre zgomotele de la sala de mese, în zvonul de tacâmuri şi glasuri de oameni, în zornăitul zarurilor pe care pacienţii îl menţin „alive”, vara pe terase, iar în anotimpurile reci în saloane, veşnic.
– Nu ştiu ce să zic, Valentina… Mă simt vinovat şi faţă de tine… Sunt vinovat de tot ce se întâmplă aici… Sincer, abia aştept să plec la armată…
– O să vin la tine în vizită! îi spune ea cu însufleţire în timp ce se apropie de el, pe după birou, îl îmbrăţişează şi îl sărută. Poate că o să fii trimis la Piatra Neamţ. Mi-ar plăcea. Ar fi minunat…
– Ştii bine că nu se întâmplă aşa…
– Vai, ce înţelept eşti! Nu te prinde asta, ştii? Ai abia optsprezece ani, Grig…
– De ce nu mă prinde? Eu mă pregătesc să mă prostesc la bătrâneţe. Acum vreau să fiu înţelept… Eu vreau să fac drumul invers, ca în poezia… O ştii? Cum îi spune? Zi-i! „Ar trebui”… Nu ştiu cine e autorul. De fapt, cred că e o autoare. Ana Blandiana? Da. Ea e. Aşa vreau, ca acolo. „Ar trebui să ne naştem bătrâni…”, parcă aşa începe… Îmi place.
Preocupările literare ale lui Grig îi punea adesea pe cei din jur în situaţia de a suporta minute şi ore în şir discuţii fără capăt, care durau uneori toată noaptea. Dacă o problemă părea că-şi găsise lămurire, după infinite dezbateri, atunci venea Grig cu alte şi alte întrebări. Era în stare să susţină complet contrariul a ceea ce spusese la început şi asta numai ca să pună în mişcare din nou maşinăria discuţiei. Îi era atât de drag să discute încât atunci când era fără nimeni prin preajmă se trezea vorbind de unul singur aşa prin parc, ceea ce probabil fusese deja observat.
E duminică, zi de biserică, iar el vorbeşte, prin parc, se îndepărtează de havuz, trece pe sub arcadele metalice de trandafiri, încă înflorite, căci e doar septembrie, ajunge jos la micul schit, imediat înainte de a doua curbă de la care şoseaua trece prin pădurea răcoroasă, peste podeţul care ascunde dedesubt un pârâiaş, câteva sute de metri, până pe platoul de unde se vede lacul cu insula încărcată de vegetaţie şi casele de pe partea cealaltă, departe, la poalele pădurii de pe celălalt versant. Se opreşte la micul paraclis doar ca să admire arhitectura simplă şi graţioasă şi icoanele. Nu se închină. Legăturile lui cu credinţa sunt firave, incerte, nesigure, fără perspectivă. La şcoală fusese atras ca de un magnet de Capitalul lui Marx, de Caietele filozofice ale lui Lenin, chiar de Operele „tovarăşului Nicolae Ceauşescu”. Odată s-a pozat cu primul volum din cărţoiul lui Marx, pe care îl ţinea la piept, ostentativ, cu prima copertă la vedere, la intrarea într-o scară de bloc. Trufaş. Iar mai târziu, când peste ani aveau să se reîntâlnească, înainte să primească în grijă manuscrisul romanului şi înainte de internarea la sanatoriu, Victor i-a reproşat tocmai asta, anume că în adolescenţă prinsese drag de ideile comuniste, iar acum o face pe democratul, pe ţărănistul şi pe liberalul.
– Nu am să neg, Victor, pasiunea mea de atunci pentru toţi deraiaţii, pentru că nu îmi stă în fire, însă aş aprecia dacă ai vedea că afinităţile de atunci nu mi-au adus nici un fel de foloase. Nu am făcut politică de partid, nu m-am îmbogăţit ca ăştia care se învârt acum în politică… Am trecut de la situaţia de asistent medical – numai eu ştiu cum, urmând studii făcute în week-end, dar cât am putut eu de serios – la situaţia asta de simplu profesor de română, acum şi cu salariul tăiat…
Oamenii de la masă au schimbat priviri între ei, căci nu înţelegeau de ce Victor îşi pune la zid prietenul, de ce îl acuză fără ca el să fi zis ceva, fără să-l provoace. E adevărat că la început, când s-au servit aperitivele, vorbise parcă un pic despre ceea ce el numea „crezul meu politic”, despre care zicea că se reduce la trei idei, anume susţinerea mai mult – şi parcă sugera că într-un fel necondiţionat – a partidelor istorice, unirea Basarabiei cu ţara şi revenirea la monarhie. Se aprinsese un pic, poate şi de la palinca bună, dar omul se simţea în largul lui între oameni în care credea că poate să aibă încredere. În fond erau oameni apropiaţi ai prietenului lui.
Masă de aniversare în apartament de bloc. Spaţiu puţin în spatele scaunelor din jurul mesei. Abia dacă se poate trece, cu concursul mesenilor, care îşi trag scaunele mai în faţă şi îşi sug burţile ca să încapă la tăblia mesei. Sau se ridică pur şi simplu în picioare.
Victor şi-a cerut scuze, nu a vrut să-l pună într-o situaţie delicată faţă de ceilalţi oaspeţi, a spus asta, a schimbat şi subiectul, numai că efectul, adică impresia asupra celorlalţi că tocmai Grig ar putea fi un mic oportunist, s-a produs şi nu mai putea fi anulat în niciun fel, aşa cum nu te mai poţi întoarce la ziua de ieri. Iar de apărat Grig nu se putea apăra. Asta l-a îndepărtat un pic de Victor şi de familia lui, sufleteşte. Treceau uneori luni întregi, după acel episod, până când să mai vină să-i viziteze. Prefera să rămână în garsoniera lui unde îi învăţa pe copii complementul indirect şi legătura dintre balada Mioriţa şi romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu. Ce să mai găsească la un om care nu îl mai întreabă niciodată nimic despre ce mai scrie, care nu mai este interesat deloc de gândurile, ideile, planurile lui, care pare prins în proiectele lui despre care nu se sfieşte să vorbească în orice ocazie?
Bunăoară acum, la această masă cu rude şi câţiva prieteni, de ziua lui, Victor vorbeşte despre un proiect în care este implicat, legat de scăderea interesului pentru citit al copiilor şi adolescenţilor. Cititul e pus pe liber. La televizor se râde de obiceiul cititului, se face mişto, în emisiunile lor de scălâmbăială. Chiar dacă este gazdă şi s-ar cuveni poate să-i lase mai mult pe oaspeţi să vorbească, el este mânat de un imbold nevăzut de a se confesa, de a explica, de a convinge. Nevorbit. Sufletul plin de lucruri nespuse. Pare ajuns la limitele răbdării, pare că a ţinut prea mult timp în el nemulţumirile şi frustrările legate de felul în care este educată generaţia nouă, pare că este cu adevărat „nevorbit”, ceea ce îl împiedică să mai fie atent, nu numai cu Grig, o rara avis pe la astfel de sindrofii, dar cu toţi ceilalţi, rude sau doar prieteni şi cunoştinţe. Deşi are norma lui didactică la liceul cel mai important din oraş, el merge şi prin alte şcoli, ca un fel de responsabil cu educaţia pentru sănătate, pus de inspectoratul local, şi ţine un fel de prelegeri sau workshop-uri despre „stilul de viaţă sănătos” şi alte subiecte din astea în care încearcă să îi convingă pe elevi de importanţa cititului cărţilor. E în stare de astfel de exaltări. Importanţa cititului cărţilor. „Auzi, da’ mă laşi?” Ideile sunt, ca mai mereu, ridicole în faţa şmecheriei. Şmecheria se postează bine pe propriile picioare, te priveşte fix în ochi şi ţi-o spune de la obraz. Ideile se ascund în cotloanele minţii ruşinate. La fel şi gândurile nobile.
– Nu mi-a venit să cred, vă spun, când am auzit-o zilele trecute la o clasă pe o fată care mi-a cerut un sfat pentru ceea ce zicea ea că este o mare problemă a vieţii ei de acum. Mi-a zis: „Domnule profesor, eu sunt de acord cu dumneavoastră, cred şi eu că lectura este un lucru foarte bun pentru noi, dar în ziua de azi eu citesc pe ascuns, pe acasă doar, şi nu vorbesc cu colegii despre asta, pentru că mă tem să nu râdă de mine… Au râs şi râd de mine, domnule profesor…” Aşa a zis. Îi acuza pe colegi în faţă, de faţă cu un străin, totuşi, aşa cum eram, chiar dacă un străin care îi susţinea înclinaţiile şi pasiunea.
– Şi ce i-aţi spus, dom’ profesor? îi susţine mai departe plăcerea de a povesti fratele lui Victor, care are aceeaşi turnură a cheliei. Marcă genetică. Genetica lucrează. Şi la deosebiri, şi la asemănări.
Grig acceptă excluderea, cam brutală, din discuţie, dar nu face gestul – i s-ar părea deplasat, fără rost – de a se ridica şi de a părăsi casa prietenului său care îl redusese la tăcere cu insinuarea oportunismului nu mai demult decât acum o oră. Priveşte în farfurie şi ascultă, supus, cuminte, civilizat, la locul lui. Administrarea emoţiilor. Stăpânirea. Controlul.
– Ce să-i fi spus? I-am cerut să cântărească bine în mintea ei, nu neapărat atunci de faţă cu mine, ce este mai important pentru ea și să aleagă: să-şi urmeze pasiunea pentru citit sau să ţină cont de băşcălia colegilor.
În peregrinările lui prin şcoli, în timp ce rulează în cap scene, idei şi planuri care mai de care mai egotiste, mai umflate de importanţa lui ca persoană, Victor are sentimentul că este ultimul om căruia îi mai pasă de chestiile astea. În cancelarie, în orice şcoală, îşi ia un scaun şi se aşază deoparte, lângă perete, nu la masa mare, ca să nu stea cumva în cale, nu, nu pe culoarul de trecere, ci spre margine, cu dosarul cu procese verbale pe genunchi, cu geanta jos, la picioare, cu atitudinea cuminte a unui copil disciplinat. Adultul copil. Serios, grav, pus pe fapte mari. Soneria sună de începerea orelor, iar el se ridică, iese din cancelarie, singur, neînsoţit, fără dirigintă sau diriginte. Îi lasă în pace să respire şi ei o oră. Ştie, a văzut cum se bucură când le spune că dacă au altceva de făcut, se descurcă el şi singur. Nu, nici măcar prezentările nu trebuie făcute. Se prezintă singur. Începe cu asta, cu prezentarea. Numele, profesia. Vârsta, eventual. În zarva care nu se mai termină. Vrea să înceapă, a început, spune ceva, se prezintă, spune „Numele meu e Victor Savu şi mă bucur să avem această întâlnire…”, şi aşa mai departe. Mai departe lucrurile se aşază, feţele mirate ale copiilor capătă un aer atent. Îşi dau coate, îşi fac semne, se îndeamnă unii pe alţii să facă linişte, pentru că „Tipul zice ceva, bă!”. Le spune o poveste cu gazde şi musafiri, care trebuie, zice el, să fie atenţi unii cu alţii, că în şcoală ei, copiii, nu sunt musafiri, ci gazde. Iar dacă sunt gazde trebuie să se poarte ca nişte gazde…
La masa propriei lui aniversări el este gazdă, însă se poartă în propria casă ca un musafir. Nu caută explicaţii. Ca să înţelegi lucrurile trebuie, probabil, să stai o vreme cu ele. Ei se întâlnesc aşa de rar. Par prieteni la cataramă. Nu e prefăcătorie, dar un pic de nesinceritate tot e. Sau ceva ce nimeni nu înţelege şi despre care nici nu e util sau interesant să se discute.
– Mă credeţi sau nu, e potrivit sau nu să vă spun chestiile astea aici la mine în casă, la ziua mea, am nişte convingeri… Ştiţi, când încep să pricep câte ceva, apoi nu mai poate nimeni să mă clintească. Ei bine, convingerea mea este şi va fi mereu aceea că orice intenţie de educaţie trebuie să ţină cont de potrivirea mesajului la realitatea socială cea mai concretă, la realitatea noastră… continuă el peroraţia înflăcărată de la masă, cu aerul că vorbeşte la o tribună. Să le vorbeşti despre cine ştie ce chestii ştiinţific-medicale unor oameni care nu citesc nici măcar un ziar, care se uită doar la televizor şi numai la emisiuni de prost gust, este o risipă de energie şi lipsă de realism. De altfel, lucrurile astea cu denumire preţioasă, formalismul şi inaderenţa la real, sunt doar două dintre bolile grave ale sistemului nostru de educaţie…
În timp ce umple paharele cu vin trecând prin spatele fiecărui musafir, Dora este surprinsă şi ea de exaltarea soţului, dar o pune pe seama băuturii şi a bucuriei de a avea musafiri în casă. Îl cunoaşte prea bine. Ştie cât de mult îi place să „socializeze”, în sfârşit, să se vadă cu oameni, prieteni sau cunoştinţe, să vorbească mult cu ei, să pălăvrăgească. Şi chiar dacă are de corectat teze sau extemporale, e în stare, adesea, să stea până noaptea târziu în vizite sau la aniversări, la mici petreceri sau cu vreo altă ocazie întâmplătoare şi numai în numele plăcerii de a fi cu oamenii. Sau poate e vorba despre teama de a rămâne singur. Este greu de ştiut. Poate că nici el nu ştie. Frica se infiltrează în suflet ca umezeala în tavanul inundat. Din frică în frică se ajunge la frică.
– Cred că mai înainte de a le explica elevilor, de exemplu, structura virusului HIV şi mecanismele prin care produce el maladia SIDA, lucruri importante şi ele, nimic de zis, ar fi mai urgent să le spunem cum şi când să se spele naibii pe mâini, cum să folosească toaleta, de ce nu trebuie să mănânce seminţe pe stradă, în faţa blocului sau oriunde se nimereşte, de ce este important să păstreze curăţenia în casa scărilor din nenorocitul de bloc în care locuiesc şi câte altele de soiul ăsta… La fel şi părinţii, la şedinţele cu părinţii, ar trebui îndemnaţi la discuţii despre rolul lor de modele în povestea asta a comportamentului civilizat…
În timp ce taie tacticos friptura trântită în mormanul de piure de cartofi garnisit cu legume colorate, Grig se gândeşte la romanul pe care îl are în lucru. Vorbele lui Victor trec cam razant pe lângă urechile lui, e un fel de vorbărie de fond, ca atunci când îţi vezi de gândurile tale în timp ce la radio se discută şi iar se discută pe un subiect care, deşi te-ar interesa, nu reuşeşte să te scoată din filmul interior. Sau ca atunci când, la biserică, liturghia îşi urmează cursul ei domol, iar tu te gândeşti la ale tale, la tot felul de situaţii. Gânduri nepotrivite la liturghie. O fustă scurtă distruge iremediabil pioşenia bărbătească. Faţa sobră, mina gravă, mâinile împreunate în faţă, cravata potrivită la gât şi gândurile aiurea pe câmp. Aiurea între picioare. Frână cu picioarele în zăpadă, ca la săniuş. Stop gândurilor alunecătoare! Maica Domnului la locul ei, pe icoana aurită. Fusta trecută în rândurile din stânga. Linişte. Gânduri pioase. Credinţă. Dorinţă de credinţă. I se pare că şi Victor vorbeşte cam popeşte. Educaţie? Ce l-a apucat? În fine, nici nu poate spune, n-ar fi în firea lui. Pălăvrăgeală udată cu băutureală. Ar trebui să spună şi el ceva, ca să nu creadă lumea că s-a supărat, ca să nu strice bunătate de petrecere. Dar ce să spună? Poate doar să facă o remarcă despre ideile şi părerile lui Victor, care este în formă. Nu costă nimic. E gratis.
– Interesant, Victor! Nu ştiam că faci muncă patriotică…
– Sper că nu mă iei la mişto, Grig… Da, chiar fac munca asta, sunt sătul de ea până peste cap, dar o fac, pentru că în ţara asta nenorocită ar trebui ca fiecare să-şi facă munca în pătrăţica lui! Fiecare, mă-nţelegi? Fiecare ar trebui să facă lucrul pe care îl are de făcut. Nu gargară politică sau plângăreală jalnică despre cum nu merg lucrurile la noi şi cum suntem noi cei mai corupţi, cei mai răi şi cei mai nu ştiu cum din Europa. Cui foloseşte să te plângi? Ne dă cineva ceva dacă plângem? Cel mult ne vor privi cu milă şi nu vor ezita să profite de slăbiciunile noastre…
– Stai liniştit, prietene. Mi-a trecut supărarea. Să uităm… Bucuros ciocnesc cu tine un pahar. Dacă mă serveşti cu unul…
Când a spus chestia asta de la urmă, „Dacă mă serveşti cu unul…”, s-a uitat cu subînţeles, zâmbind, către ceilalţi de la masă, iar reacţia nu s-a lăsat aşteptată, au izbucnit în râs, toţi văzuseră paharul lui gol, mai ales că începuse imediat să se precipite după sticla de vin, pe care nu o mai găsea, pe sub masă şi nu se mai ştie pe unde, ca să fie o gazdă bună. Gazda, care e atentă la paharele musafirilor şi le umple imediat ce sunt golite. Dacă uiţi, uiţi rolul de gazdă. Paharul uscat. Aşteptarea stingheritoare. I-a adus-o Dora din bucătărie, i-a dat-o lui ca să-l servească el cu mâna lui pe Grig, ceea ce Victor a făcut, zâmbind râsului celorlalţi. Strâmb. De băutură.
Se gândea că nu-l cunoştea îndeajuns pe Grig. De unde mai venea el acum cu ironiile astea? Indiferent care ar fi răspunsul, ceea ce avea acum, chiar în acest moment, de făcut era să-i umple paharul, apoi să le umple şi celorlalţi de la masă, mamei lui bătrâne care se bucura de simpla participare la acea aniversare, celorlalţi. Când situaţia a fost depăşită şi toate păreau să fi intrat în normal, abia atunci s-a relansat în speech-ul despre cum poate fi salvată România prin îndeplinirea datoriei (la serviciu, acasă, oriunde) de către fiecare.
– Tocmai comportamentul cam sălbatic al concetăţenilor şi compatrioţilor ăştia ai noştri, ca să zic aşa, m-a adus cu ani în urmă să mă gândesc la emigrare! continuă el şi mai ceremonios, strâmbându-se ca un actor. Personal nu sunt în stare să urăsc pe nimeni. Oamenii sunt cum sunt, iar dacă nu ne pasă nici măcar de puţinul de umanitate şi bun simţ pe care îl mai au, nu vom reuşi niciodată să-i câştigăm de partea noastră. Exemplul personal şi consecvenţa… Asta e! Astea două sunt cele mai bune metode. Şi ştiu bine ce vorbesc, chiar dacă mă bâlbâi… Trăiesc aici, aţi văzut, trăiesc în blocu’ ăsta de la margine… Ce m-a supărat mereu a fost lipsa de grijă a vecinilor ăştia pentru curăţenie pe scară. Ce credeţi? M-am hotărât să fac unele chestii. Cu un alt vecin, am văruit pereţii, fără să cerem bani şi celorlalţi. E întotdeauna greu de adunat bani pentru cauze din astea. Nici noi nu stăm prea bine, dar cauza merita, cred. Am lipit la intrare hârtii pe care am scris ce e rău în comportamentul nostru şi al copiilor. Am spus al „nostru” ca să nu am aerul că învăţ pe cineva. Unii le-au rupt imediat… Vă daţi seama? Le-au rupt… Am vorbit şi personal cu ei să nu mai fumeze pe scară, pentru că nu e legal, pentru că afectează sănătatea celorlalţi, în fine, pentru că fumul intră pe sub uşi în apartamente şi aşa mai departe. I-am rugat să nu mai arunce chiştoacele pe scară şi nici coji de seminţe. Am lipit afişe colante cu „Vă mulţumesc că nu fumaţi în acest loc!” Pe astea nu au reuşit să le dezlipească chiar pe toate. Încet-încet însă, chiştoacele au fost mai puţine pe scară. Poate că înţeleg şi ei câte ceva… Am adus şi nişte pomi de la ţară pe care i-am plantat în spatele blocului. Un cât de mic exemplu, pentru copii, cam asta aveam în cap… Poate că toate astea îi vor mişca şi vor înţelege. Sunt vecinii mei şi îi respect, dar sper că vor învăţa chestia asta a traiului în comun. Educaţia este la noi o problemă de revenire la noţiunile de bază. Asta e! Fără aşa ceva, orice program din ăsta, european sau de care o fi, va fi doar o altă chestie bifată într-un tabel şi nimic mai mult… Încerc să fiu optimist… Scuze…
Era chiar un discurs. Se lansase rău nu glumă. Cât de potrivit ar fi fost să spună asta undeva la vreun nenorocit de consiliu de-al lor profesoral, auroral, sau într-o sală cu părinţi, sau la vreo adunare cu scopuri caritabile! Mila se pune în funcţiune. Când simte că e ceva de câştigat, mila trece la acţiune. E liantul principal în ONG-urile voluntariste, e resursa esenţială din predicile preoţilor, e calul de bătaie al ăstora care vorbesc la televizor şi îi cred pe toţi proşti. Poate că au ei temeiuri serioase să-i creadă aşa. Prostia, în fond, merge şi pe vârful picioarelor şi pe tocuri ţăcănitoare. Prostia tolerantă a uitătorilor la televizor. Mila în toiul evenimentelor, lângă gurile de canal din care intră şi ies „aurolaci”, mila fasolei din farfuria de plastic la 1 Decembrie, cu panglicuţă tricoloră la ciolan, direct pe faţă. Tricolor şi aburi de fasole. Tricolor şi boschetari bărboşi. Tricolor şi boschetare sleite de oboseală. Aşa, avea şi el sentimentul că îşi consumă când vorbeşte bateriile în van, ca un motoraş care merge în gol şi absoarbe electricitate sau petrol, un motoraş vorbitor uitat, chiar în casa lui, în care deja, pe măsură ce avansa în discurs, simţea că şi-a ratat viaţa, chiar aşa, o viaţă ratată, consumată în anonimat, în pătrăţica pe care îi place atât de mult s-o invoce, prefăcându-se că până şi lui îi sună demagogic, sau propagandistic, sau mai rău. Mai rău de atât ce? Nu ştie. Simte că ar fi cazul să se oprească. Lumea se uită la el cu îngăduinţă, dar se vede limpede pe feţele lor că îl consideră alunecat un pic pe panta exaltată a unei situaţii nepotrivite. Nu-l ştiau aşa. Şi încă asta nu ar fi nimic (omul se mai schimbă), dar o senzaţie de uşoară jenă i-a învăluit pe toţi.
– Victor, eu nu ştiu de ce nu te-ai băgat în politică, omule! Vorbeşti atât de bine. N-am înţeles nimic, ha-ha, dar ai vorbit frumos.
Era fratele lui, cu aceeaşi tentă de chelie, cu nişte peninsule în părţile laterale, spre creştet. Brusc, Victor s-a gândit că ar fi cazul să se oprească. Şi s-a oprit. S-a ridicat de pe scaun, a tras un ochi peste masă să vadă dacă totul este în regulă cu paharele, dacă mai vrea cineva ceva, apoi, scuturându-se ca după o reverie, strigă:
– Prieteni, vă mulţumesc că aţi venit…
– Iar speech, Victor? Am crezut că ai spus ce ai avut de spus, omule. Iei din timpul de băut, frate-miu! Hai să bem ceva, las-o-ncolo de politică! Aste e politică. Suntem sătui până aici, la gât, de politică. Gata!
Cu toate îndemnurile fratelui său, care şi arată cu mâna cum politica se ridicase până la gât, Victor ţine neapărat să spună până la capăt ce are de spus. Se clatină un pic, deja ridicat în picioare, dar se ţine cu mâinile de marginea mesei. Nu înţelege de ce ar trebui să nu se discute la masă politică, fie şi de ziua lui. Încearcă să adauge, să continue, să mai lege ideile, dar, după ce îi vede pe toţi uitându-se la el, înţelege, se abţine, se aşază la locul lui. E un moment bun să se aducă tortul, să se cânte „Mulţi ani trăiască!”, ceea ce se şi întâmplă, cu Dora în frunte, cu tortul, cu lumânările aprinse, se stinge şi lumina, bliţurile sclipesc, se intonează urarea cântată, toţi în picioare, se intonează cu însufleţire unele note, alea cu „Dar cine să trăiască? Dar cine să trăiască?”, lălăit, cu zâmbete, apoi, la final, cu aplauze, pocnetul şampaniei, ciocnit de pahare, pupături, felicitări, îmbrăţişări, apar şi copiii de pe undeva din camera cealaltă, euforie, prilej nou de relansare a discuţiilor, dar fără chestii serioase, a fost de ajuns pe seara asta, punct.
Grig este şi el retras în lumea lui. Lumea lui din trecutul nu foarte îndepărtat. Trecut cu sanatoriu. Natură moartă cu boală. Partea bolnavă a lucrurilor. Sanatoriul, căruia îi simte prezenţa oriunde ar fi pe aceste dealuri, acum, când mereu e acum şi azi, niciodată ieri şi niciodată mâine, pe aceste drumuri forestiere singuratice, prin umbrarele de fagi, mai jos, pe malul lacului, un loc atât de pustiu încât a simţit preajma morţii sau şi-a dorit să se întâmple ceva cu el care să semene cu moartea, sau, mai bine, să fie chiar ea, un mal de lac pe unde picior de om nu prea a păşit, cu lemne şi rădăcini uscate, mâl, pietre, brusturi şi alte plante cu frunzoaice late pe sub care mişună şopârle şi şerpi, o plimbare pe care o consemnează în jurnal, imediat după ce se întoarce în camera care urlă a pustiu, acolo unde pe un perete întreg, deasupra patului, îşi lipise un poster cu Nichita Stănescu întinzând braţele undeva pe un deal răvăşit, unde cărţile zac împrăştiate pe lângă pereţi, iar foile par scăpate dintr-o percheziţie a Securităţii.
A fost plimbarea de consolare, pe care o repetă cu speranţa că va găsi resursele pentru scrierea poeziilor, că va înţelege ce are de făcut mai departe. După ce admiră priveliştile, chiar şi de la curba mare de unde se vede oraşul, departe spre sud, pe serpentine, după ce se satură de umblat prin toate „tihărăile”, cum îi place să spună, face cale întoarsă, începe urcuşul domol, încet, gâfâind uşor, deşi nu ştie de unde vine dificultatea asta de a respira, pentru că se gândeşte la ce-i mai rău, adică la zburdalnicii de bacili.
Poate fi de la tristeţe, pentru că tristeţe şi apăsare sufletească are din belşug. În liniştea pădurii, paşii se aud clar pe şosea. Uneori, trece în viteză câte o maşină, care îl claxonează uşor. Oamenii îl ştiu, îl salută. Cei mai mulţi din cei pe care i-a cunoscut în numai câteva luni de când a venit la sanatoriu sunt oameni de treabă, prietenoşi. Mai sunt câteva zile până la plecarea în armată – care e aşa un fel de bornă de hotar a vieţii, un fel de reper cosmic în toată agitaţia, un punct de pornire către altceva, cu o putere de atracţie mai mare chiar dacă necunoscut – şi îl cuprind regretele. Face întreg traseul, intră pe sub pasarela dintre cele două pavilioane mari, răspunde la salutul unui pacient care tocmai trece pe acolo, se strecoară cu abilitate şi mult suspans pe lângă zidurile şi ferestrele laboratorului, o coteşte la stânga, printre chichineaţa clădirii Sterilizării şi pavilion şi ajunge în spatele pavilionului mare, unde este şi biserica.
Aici i-a dus şi Victor pe elveţienii lui, Anna şi Hans, care nu se mai săturau să privească peste tot, să se intereseze de tot, să meargă pe toate cărările, să încerce toate intrările, arcadele joase ale bolţilor scorojite, uşile scîrţâietoare, iar întreaga lor febrilitate venea, desigur, din admiraţia şi interesul faţă de ceea ce acest Grig – prietenul lui care face acum parcă acelaşi drum de promenadă – a reuşit să devină în timp, o mică-mare legendă, chiar şi în Vestul sofisticat şi cunoscător al atâtor şi atâtor experimente şi care nu se mai impresionează cu una cu două oricând.
Anna filmează şi comentează în acelaşi timp, în germană, pentru microfonul camerei, imaginile pe care le prinde. Prinde şi turnul bisericii care are orientarea paralelă cu latura de jos, cea mai lungă, a literei U a pavilionului mare, şi ceasul solar, pe care Grig îl vedea în fiecare din pustiile după-amiezi de sâmbătă şi duminică, zile de week-end goale, fără agitaţia personalului în halate albe, fără mişcarea bolnavilor pe la sălile de tratament, fără vânzoleala, râsetele, vorbele, murmurele, clinchetele din zilele de lucru, care alungă orice adiere de singurătate şi resemnare.
– Mi se pare sinistru locul ăsta! zice deodată Anna, în timp ce lasă camera în jos, pentru o pauză, şi continuă să o ţină atârnată de cureaua solidă. Când văd ferestrele astea de unde ştiu că ne privesc zeci de ochi ai unor oameni năpăstuiţi şi când mă gândesc că microbii se zbenguie poate şi acum în aer, în jurul nostru, că poate îi respirăm, am un sentiment foarte inconfortabil.
– Ţi-e frică, Anna? o întreabă cu îngrijorare reală Hans, care se şi apropie de ea drăgăstos.
– Da. Mărturisesc că nu mai sunt sigură acum că a fost o idee bună să venim aici… M-a apucat brusc o durere de cap îngrozitoare şi am o apăsare pe suflet inexplicabilă…
Victor şi Dora se uită la ea, dar şi la Hans, ca să vadă schimbările apelor pe feţele lor, să fie pe fază dacă modificări bruşte în intenţiile lor de vizitare a acestui loc morbid-romantic survin cumva chiar în această plimbare, ca să poată ajuta, interveni, participa, asista, susţine, încuraja. Este un moment de aşteptare. Pietrişul scârţâie sub picioare la cea mai mică mişcare, iar vocile răzleţe de pe la unele geamuri primesc ecou în curtea interioară largă în care o fântână arteziană părăsită şi dezafectată îşi expune dezolarea, rugina şi disperarea, iar ciripitul unor vrăbii pare înregistrat şi dat la maxim la difuzoare. Hans îşi îmbrăţişează soţia, iar ea izbucneşte în plâns pe umărul lui, în timp ce Victor îi ia camera şi o ţine cu grijă. Plânsul ei, cum se întâmplă în general cu plânsul femeilor, pare să aibă rădăcini ascunse şi nu neapărat vreo legătură cu această vizită, e un plâns din motive necunoscute, sunt nişte lacrimi care curg pe obraji, apoi pe geaca lui Hans, pe seama unor amintiri răscolite şi doar de Anna ştiute. Dora şi Victor stau în aşteptare, nu comit nici un gest, cât de mic, participă prin neparticipare la ceva la care nu se mai poate adăuga nimic, la o clipă îngheţată în clipa vieţii lor, ca o muscă într-o picătură de chihlimbar sau, mai bine, poate, ca urmele acestea de picioare de păsări rămase de când mortarul era moale pe aleea care începe imediat din marginea pietrişului şi duce spre intrarea morgii. Victor s-a uitat în direcţia aceea, apoi, cumpănind în gând lucrurile, încearcă să mişte cu un centimetru mai încolo situaţia.
– Îmi pare rău… Poate că n-ar fi trebuit să urcăm la sanatoriu… Ai dreptate Anna, poate că nu a fost o idee bună…
Într-adevăr, cu aceste vorbe situaţia s-a mişcat suficient de mult, nu doar cu un centimetru, cât spera el, ci cu mai mulţi paşi, pe care au început să-i facă înapoi, pe unde veniseră, în timp ce Anna îşi ştergea ochii şi obrajii cu şerveţele scoase cu abilitate automată din geantă. A mai fost ideea de a urca pe scările de piatră spre colonia de blocuri, dar a fost abandonată repede aşa cum a şi apărut, căci nimeni nu mai avea chef de explorări turistic-literare prin aceste locuri.
Pe scările umbroase, medievale, vechi şi misterioase, doar Victor s-a aventurat, dintre ei, peste ani, după ce starea plămânilor avea să se stabilizeze, după zile şi nopţi de stat întins pe pat, după zile şi nopţi de înghiţit pumni plini de pastile, după ce avea să-şi tăbăcească fundul cu injecţiile usturătoare şi să-şi întărească plica cotului cu intravenoasele lente şi insidioase şi cu perfuziile ale căror picături îi aminteau într-un fel ciudat atât de faptul evident şi fără dubii că timpul trece, cât şi de faptul tot atât de adevărat că timpul se opreşte adesea, stă pe loc şi că numai noi ne mişcăm, în fine, teoriile ştiute, năstruşnice, despre timp şi trecerea lui. Se săturase şi de televizorul din rezervă care mergea mereu pe un canal de ştiri şi comentarii politice pe care preşedintele, împotriva căruia Victor ieşise la proteste în iarnă, prinsese ciudă mare pentru că îi făcea o opoziţie mai mare decât partidele de opoziţie. Cât despre Internet şi Facebook, prefera adesea să le ştie închise zile întregi. Avea la el hârtii şi scrisori, cărţi. Se baza pe ele. A pus şi scrisorile din Armenia către Dora şi ale Dorei către el. Stagiul de perfecţionare de câteva luni pe care l-a avut nu demult la Erevan a fost un moment în care resursele lui emoţionale (după expresia lectorilor de la curs) au fost puse serios în mişcare. Nu-şi găsea liniştea, iar lucrul care îi amplifica şi mai mult frământarea era dificultatea comunicării. Internetul era şi atunci pe val, nu chiar în formele lui de acum, iar dorul de cei dragi era o prezenţă continuă de zi şi de noapte. Scris la taste. Scris de mână. Ecran şi hârtie. Hârtia ţine memoria. Monitorul derutează şi cea mai slabă abilitate a ţinerii de minte. Scrisori, ghişee poştale, plicuri, timbre, ştampile. Email-uri, spam-uri, citite, necitite, pierdute, regăsite, dispărute. Nici după ieşirea cu grupul, sus pe deal, la casa regizorului Paradjanov, de unde se vedeau peste oraş, în ceaţă, cele două culmi ale Araratului, cu zăpadă pe vârfuri, acum în octombrie, nu se eliberase mai mult de dor şi de jale, de plâns de unul singur de milă şi de lipsă de autonomie în viaţa asta care îl poartă uneori prin locuri prin care poate numai Vasile Baghiu visase în poeziile lui.
Când se uită la păpuşile ciudate ale regizorului rus şi o ascultă pe ghida armeancă vorbind ruseşte şi pe traducătorul grupului traducând englezeşte şi apoi armeneşte, reface în minte filmul venirii lui aici. Autobuzul până la Cluj, dormit la pensiune, trezit dimineaţa, aeroportul rece la o ora matinală, zborul la Viena, apoi, pentru că este devreme, la douăsprezece ore de la decolarea spre Erevan, se învârte prin spaţiul aerogării, pe la duty-free shop, la cafenele, pe afară, unde îşi ia un Cola de la market şi se aşază pentru o ţigară pe o bancă în locul unde trag autobuzele şi autocarele care varsă călătorii spre destinaţii care mai de care mai incredibile. Fumează, se duce apoi mai departe spre hangarele cu reclame strălucitoare şi colorate, se filmează cu camera foto, încearcă să facă timpul să treacă mai repede, revine şi intră în sălile de aşteptare unde se întinde pe una din canapelele înalte, citeşte Planul infinit de Isabel Alende şi mănâncă din punga de covrigi de Buzău pe care a cumpărat-o la Cluj. Orele zboară. Se uită la oamenii care trec într-o direcţie şi în cealaltă, târând după ei geamantanele cu rotile, privind undeva departe, dincolo de pereţii spaţiilor imense cu săli, cafenele, birouri de agenţii, toalete, plus cuşetele transparente amenajate special pentru fumători. Fumătorii din zilele noastre… Prigoniţi, izolaţi, stigmatizaţi, comentaţi, criticaţi, alungaţi, puşi la index, expuşi în vitrine mari (aceste cuşete oribile) ca să poată fi văzuţi de toată lumea cum trag visători şi trişti din ţigări şi cum suflă apoi fumul undeva sus, departe, spre ventilatoarele nici măcar eficiente. Nu se duce în cuşcă. Preferă să coboare la parter şi să iasă afară. Măcar să vină seara. Dacă se întunecă, ştie că măcar decolarea va fi „în seara asta”, curând, poate să spună aşa. Impresia că lumea s-a robotizat şi merge pe un drum fără ţintă, la grămadă, fără repere, la întâmplare, dar şi teama subtilă că nu înţelege de fapt lumea asta nouă, o nouă new brave world imaginată de un Huxley al timpului nostru, care reuşeşte să prindă Zeitgeist-ul acestor ani încâlciţi. Pe lângă ei trec cupluri fără copii, cupluri cu unul, doi sau chiar mai mulţi copii, trec bărbaţi singuri, trec femei singure ţăcănind tocurile pe beton, trec întregi echipe sportive cu bagaje colorate, trec oameni cu plete şi oameni cu chelie, oameni eleganţi şi oameni scoşi ca de sub câine, cu hainele boţite după moda bizară care circulă acum nu numai în Occident, dar chiar şi în săracele ţări din Est, femei bătrâne şi superbe femei tinere, moşnegi ticăiţi şi adolescenţi nonşalanţi, costume cu cravată şi bluze lăbărţate. Trec şi grupurile de stewardese şi piloţi, în costumele lor optimiste, cu zâmbetele lor care par să înlăture orice dificultate, cu pasul lor zvelt care nu se poticneşte nici măcar o secundă. Lumea întreagă are ceva de făcut aici la aeroport, se duce undeva sau vine de undeva, cumpără de la dudy-free sticluţe fine cu parfum sau cu băuturi rafinate, cutii cu bomboane de ciocolată elveţiană, sticle de vin, pachete de cafea ademenitoare, chestii artizanale pe care le uiţi undeva prin vreun sertar pentru tot restul vieţii, oamenii cumpără, cântăresc, judecă, ezită, plătesc, cu bani sau cu card, pleacă mai departe în lumea lor. Toţi se agită, au o misiune precisă de îndeplinit,. Numai internauţii, cu căştile la urechi, nu par să se sinchisească de nimic. Nu mai contează. Victor nu vrea decât să audă anunţată cursa de Erevan. E totuşi obositor să stai atâtea ore pe aeroport. Este situaţia omului care nu este nicăieri. A intrat iar în sala de aşteptare, după linia de control a paşapoartelor, a stat acolo, s-a învârtit – a câta oară? – pe la cafenelele şi magazinele din interior… Oboseala îşi spune cuvântul.
Reîntors în sală, îşi întinde picioarele pe taburetul din faţă, încearcă să se împace cu nerăbdarea şi plictiseala. Se uită la o familie de austrieci (sau nemţi) compusă din tată, mamă şi trei fetiţe de aproximativ patru, opt şi cincisprezece ani. Toţi se joacă în spaţiul de joacă dotat cu canapele lipsite de colţuri, mingi de diferite mărimi şi culori şi alte jucării. Se vede de la distanţă cât de bine îşi înţelege tatăl rolul de iniţiator şi întreţinător al spiritului de joacă pentru fetiţele lui, în timp ce mama îi priveşte pe toţi cu detaşare şi mulţumire. Obosesc şi ei şi se liniştesc la un moment dat, trec la activităţi mai paşnice, nu mai ţipă, nu-şi mai aruncă mingile şi păpuşile de cârpă, stau grămadă în jurul unei mese şi discută potolit. Victor încearcă să aţipească, dar nu poate pentru că alături de el vine un cuplu cu un copil mic căruia îi schimbă pampers-ul. Fetiţa spune mereu „Ja! Ja! Ja”, iar ei o îngână amândoi odată ca să-i facă plăcere: „Ja! Ja! Ja!”. Îi face plăcere, pentru că scoate hohote de râs.
Fericirea e simplă. Fericirea e complicată. Au venit şi călătorii pentru Sofia. Au aceeaşi poartă de îmbarcare, doar că vor pleca un pic mai devreme. Se aşază pe scaune, vorbesc, citesc, apoi se ridică şi pleacă la îmbarcare, cu biletele şi paşapoartele pregătite. Mai încolo, la vreo două rânduri de scaune distanţă, un bărbat de vreo cincizeci de ani dă un şir de telefoane unor oameni pe care îi are, se vede, pe o listă. Discută cu ei tare, în engleza aceea internaţională pe care o înţeleg şi pisicile, mai ales cele călătoare, în limba de lemn a escrocilor, despre lucruri confuze, chestii importante pe care clienţii sau partenerii lui le au de făcut. Apoi, la fiecare convorbire, ceva despre Crăciunul care se apropie şi despre cum nu se mai poate face nimic în perioada aceea când toţi, zice el, se pregătesc de vacanţă şi de sărbătoare şi devine practic imposibil să discute cu cineva. Victor îl ascultă ca prin vis, apoi se ridică pentru câteva secunde ca să se dezmorţească. O echipă masculină de handbal a Armeniei inundă pur şi simplu spaţiul sălii. Adolescenţi sau abia ieşiţi din adolescenţă, îmbrăcaţi în treninguri negre cu numele ţării lor pe spate, băieţii se poartă cu reţinere, sunt cuminţi. Se uită pe Internet, pe plăci sau pe laptop-uri, ascultă muzică, occidentală sau armeană, iar atmosfera se animă brusc, capătă nişte accente optimiste pe care românul acesta singuratic şi călător nu o mai spera. Într-o oră şi cinci minute vor decola.

Autor: Un Cristian

Personaj literar auxiliar (n. 1977, Buzău), editor Casa de pariuri literare, redactor la Observator cultural şi coordonatorul festivalului de film documentar cu specific literar Emineschool (emineschool.ro).

Lasă un răspuns