Să ne aplecăm, cu voluptate, către extreme; dar să nu cădem în ele…

Interviu cu Mihnea Blidariu

u.c.: Republica Socialistă Hawaii poate fi un punct de plecare în povestea cărţii. Dincolo de supradoza de ironie, cum ţi-ai imagina o întâlnire (oriunde) cu cel mai iubit fiu al patriei? Aveai zece ani la Revoluţie (dă-mi voie să cred că imaginarul ne este comun pe acest subiect, eu mergeam pe treisprezece) şi (mult-)visata Republică Socialistă (fie şi Hawaii) avea adepţi în fiecare casă de oameni mai mult sau mai puţin laşi sau hai să le spunem doar înfricoşaţi. Ce-l leagă pe micul pionier de atunci de epoca de aur, cea care, iată, a generat, bâlciul/talciocul/mall-ul de azi?

M.B.: „Epoca de aur“ nu a căpătat, pentru mine, conotaţii hotărât negative decât mai târziu, când am înţeles exact ce s-a întâmplat în patruzeci şi cinci de ani. În rest, atunci s-a petrecut mare parte din copilăria mea şi a fost una lipsită de griji, în general. Însă ştiu că la Revoluţie am întrebat ce se întâmplă, mama mi-a spus că Ceauşescu omoară oamenii şi atunci am replicat senin, decis şi crud: „Atunci să-l omoare şi oamenii pe Ceauşescu!“ Nu cred că mai erau mulţi adepţi ai regimului în ’89, numai cei ce erau în sistem, eventual. Majoritatea erau disperaţi şi, ca şi ei, mă gândesc că Ceauşescu e în iad; şi, tot ca ei, sper să nu ajung acolo şi sper să nu-l întâlnesc vreodată…

u.c.: Apropierea sfârşitului lumii, o viziune a apocalipticului moral care ar caracteriza o societate second-hand, capătă pe alocuri nuanţe comice (personal, aleg cazul câinelui de pază, presa?, înlănţuit şi uitat în curtea celor care şi-au făcut doar un moft din el/ea). Crezi că apropierea momentului zero, în care să zicem că fiecare devine cumva conştient că prin acest mod de viaţă vine inevitabil un sfârşit al esteticului, are şanse să trezească ceva în România vedetelor de plastic?

M.B.: Interesant, pentru mine capitolul cu câinele nu e deloc comic… mai degrabă cel cu trioul ţigănesc. Sunt convins că societatea românească nu se mai poate trezi decât în urma unui cutremur serios. Ce formă ar urma să capete acesta – o revoluţie, un cataclism natural, un sfârşit de lume, o lovitură de stat, nu ştiu. Ştiu doar că suntem în cădere liberă şi ne contemplăm, mioritic, căderea, fără nici o încercare de a ne prinde de ceva…

u.c.: Aş compara romanul cu un manifest. Nu ştiu dacă generaţionist (strict biologic, nu neapărat literar), pentru că atitudinea nu poate caracteriza decât o parte a unui întreg. Dincolo de tristeţea extremă, văd în carte şi un act civic (care, personalizat, devine un „criminal în serie“ sau, mai concret, detonatorul fabricii de prostie care produce zilnic o Românie infectă). Te simţi mai salvat după acest efort de deparazitare (a creierelor) sau, din contra, mai apăsat? Cât te-a costat, interior, Playlistul acestor atrocităţi (umane şi zilnice)?

M.B.: Henry Miller spunea, în Sexus, că un scriitor e un laş, că nu face altceva decât să descrie lumile pe care ar vrea să le vadă în loc să le construiască, efectiv. De multe ori am avut sentimentul, în România, că se spun prea multe şi se fac prea puţine. Însă asta e o viziune activistă, chiar stângistă, în termeni sociali. De cealaltă parte stă o construcţie artistică în care, bineînţeles, ca orice artist, investeşti enorm şi care te consumă, însingurându-te, făcându-te să devii egoist. Cred că răspunsul e la mijloc, cumva: arta trebuie să aibă un mesaj, dar, ca artist, trebuie să fii cinstit şi să recunoşti că mesajul ţi se adresează şi ţie, sau în primul rând ţie. În acelaşi timp, e minunat dacă, într-un gest de altruism artistic, oferi catharsisul şi celorlalţi, le creezi posibilitatea de a pătrunde în vehiculul ce te poate duce departe. Cu alte cuvinte, cred în echilibrul dintre singurătatea rece a artistului şi comuniunea sa cu cititorii, între apăsarea solitară şi salvarea comună. Să ne aplecăm, cu voluptate, către extreme; dar să nu cădem în ele…