Acum mi-e mai uşor să scriu decât să fotografiez scriitori

Interviu cu Ion Cucu, fragment selectat din volumul Sala Oglinzilor

u.c.: Nu era puţin inhibantă Sala? Mi-au cam tremurat picioarele când am intrat prima oară numai gândindu-mă cine-a trecut pe aici.

I.C.: Aveam 23 de ani când am intrat prima dată în Sala Oglinzilor, dar nu am fotografiat în ea până la 31 de ani, în 1968. Îmi tremurau aparatele în mâini. Mă temeam că mă vor trăda, că nu vor mai respecta timpii de expunere. Uitam sensibilitatea filmului din aparat. Şi, ca să nu se repete acest lucru, mai apoi mi-am lipit pe aparat o bucăţică din ambalajul filmului, cu inscripţia gradului de sensibilitate al filmului. Sigur că la început Sala te putea inhiba. Mai ales pe debutanţi. Şi i-am cam apucat pe toţi. Mulţi se ştergeau pe picioare, la intrare, emoţionaţi peste măsură. Deşi nu exista nici un preş acolo. Sala asta e ca o peşteră secretă, în care timpul pare să stea în loc.

u.c.: De-asta ne-am şi mutat pentru acest fragment de interviu aici.

I.C.: Dar nu doar în Sala Oglinzilor aveai impresia de ieşire din timp. Existau şi cenaclurile de la Muzeul Literaturii şi, mai ales, de pe Aleea Alexandru, unde se afla Ateneul Tineretului, astăzi sediul Institutului Cultural Român. Ţin minte că l-am întrebat o dată pe Preda: „Maestre, cu ce ocazie pe aici, prin cenaclu?“ „Poate găsim ceva talente printre ei.“ Realmente îl interesa. Venea doar să asiste. Nu l-am văzut niciodată citind în cenaclu. Dar stătea la prezidiu şi nu pleca până la sfârşit. La diverse mese rotunde care aveau loc la sediul ziarului Scânteia Tineretului, încă de prin anii 1964-‘65, cerea explicit să fie invitaţi din uzine tineri mai interesanţi. Am făcut fotografii cu ei. Întreaga lui fiinţă de ţăran autentic avea o uluială când i se povestea despre viaţa de uzină. Preda îi descosea în cele mai mici amănunte.

u.c.: Ce reprezenta Casa Scriitorilor pentru dumneavoastră?

I.C.: Nu doar un loc de muncă, un fel de oază într-un deşert politic. Se adunau toţi aici pentru diferite evenimente şi pentru a evada din contextul trist şi uniformizat.

u.c.: Îmi spuneaţi de o oarecare aşezare a scriitorilor în Sală. Cupluri scriitoriceşti, să le numim.

I.C.: Da, existau cupluri scriitoriceşti. Radu Tudoran şi Dan Deşliu, de exemplu. Nu numai că se aşezau mereu pe aceleaşi locuri, unul lângă altul, dar se şi amuzau. Apoi, Ştefan Augustin Doinaş cu Al. Paleologu. Chiar dacă nimereau iniţial pe scaune diferite, se căutau din priviri şi, dacă era posibil, se mutau unul lângă altul. Eugen Negrici cu Livius Ciocârlie. Un triumvirat permanent era compus din Radu Popescu, tatăl lui Petru Popescu, Eugen Jebeleanu şi George Ivaşcu. Cel mai adesea bârfeau literar în legătură directă cu cei care se aflau prin sală. Dar fără răutate. O văd pe Dana Dumitriu lângă Florenţa Albu, pe Ioana Diaconescu lângă Daniela Crăsnaru. Ioana Crăciunescu, în schimb, se aşeza numai lângă bărbaţi. Rareori am văzut-o în compania unei colege. Erau şi tabieturi, să le spun aşa. Manolescu avea plete, era suplu şi de fiecare dată stătea în picioare. Emana libertate şi forţă interioară. Ţinea mereu mâinile la spate, rezemându-se cu ele de ziduri. Totdeauna în partea dreaptă a prezidiului, probabil atras şi de existenţa pianului în acest colţ. Dacă i-aş fi decupat pe ei, pian şi Manolescu, şi dacă aş fi animat imaginea, ar fi urmat, în mod firesc, ca el să se aşeze la pian şi să cânte. O singură dată l-am văzut stând jos, la invitaţia lui Şerban Cioculescu.

u.c.: Existau locuri fixe? Din fotografii reiese că se stătea mai mult în picioare.

I.C.: Erau întâlniri în care nu se foloseau scaune, ci canapelele şi fotoliile de pe margini. Asta mai ales după venirea lui Macovescu. Când se omagia un scriitor şi festivitatea se prelungea, apăreau şi scaunele. În clipa în care mă-ntrebi îi văd pe Şerban Cioculescu, Octavian Paler, Geo Bogza stând cu bărbia sprijinită-n pumni, iar pe canapea – Al. I. Ştefănescu şi Mihai Beniuc. Din când în când apărea şi Eugen Simion. Tot de pe vremea lui Macovescu l-am văzut invitat şi la prezidiu. Pentru mine apariţia lor şi a altora ca ei era o adevărată bucurie profesională. Simţeam un freamăt care se transforma în imagini fotografice. Şi nu exista zi fără zece imagini, ca un fel de barem autoimpus. Cel puţin zece imagini.

u.c.: Bun, ca să facem o reconstituire cât mai veridică, vom aşeza pe scaune câteva portrete. Şaptezeci de imagini, mai exact. Aveţi emoţii?

I.C.: Am, mi-aduc aminte că uneori nu mai vedeam lumea reală, ci doar pe cea din spatele geamului mat. Sau cum mă strecuram printre ei, uneori fără să mai aud ce se vorbeşte. Acum mi-e mai uşor să scriu decât să fotografiez scriitori. Astăzi aproape că aş scrie zece pagini pe zi despre scriitori.