În satul meu, stadionul era marea scenă a comunităţii

Diana Iepure © foto Cristina Ispas

Interviu cu Diana Iepure

u.c.: Spre deosebire de volumul de debut, O sută cinzeci de mii la peluze (apropo, când ai fost ultima dată la un meci în peluze?) a aşteptat ceva vreme. Înţeleg că a fost şi cumva „comandat“ de o editură acum doi ani, a fost refăcut şi reluat la mână de câteva ori.

D.I.: Ultima oară am fost pe stadion în timpul studenţiei. Am urmărit (de la peluză) un meci de fotbal între două echipe de fete. Mi-a rămas în memorie mai ales una scundă, robustă, semăna foarte tare a băiat, doar că avea sâni. Cele mai contradictorii sentimente le-am trăit însă prin a şasea, la un meci de fotbal pe stadionul Casei de copii din Iampol, un orăşel de peste Nistru. Pe de o parte, ţineam cu băieţii noştri, urlam, săream în sus, băteam din palme, iar pe de alta, îmi era milă de „iampoleni“ că trăiesc la internat, fără părinţi, fără casă şi poate e bine să câştige, să aibă şi ei o bucurie în plus.
Da, s-a întâmplat aşa o poveste, dar cu mai mulţi ani în urmă, nu cu doi. Am citit, la un moment dat, în cadrul „Primăverii poeţilor“, în 2006. Atunci s-a apropiat de mine Lucian Chişu şi mi-a propus să public la editura MLR (Muzeul Literaturii Române) un volum de poeme. I-am răspuns că nu am poeme pentru un volum. Cred că s-a şi supărat. S-a gândit că dau cu piciorul şansei. Sau poate că nu. Trecuseră doi ani de la apariţia cărţii mele de debut. Simţeam că volumul pe care îl aveam în pregătire nu e complet, că îi lipseşte ceva. Nu vroiam să forţez lucrurile. Niciodată nu mi-au ieşit poemele „programate“. Eu scriu poezie (dar şi proză) doar când am o anumită stare. De câte ori am încercat să forţez, a ieşit prost sau n-a ieşit deloc. Mi-am dorit ca a doua mea carte să nu fie pur şi simplu bună sau acceptabilă, ci excelentă. Adevărul e că mă şi „asigurasem“ cumva. Vorbisem cu Nicolae Tzone, îi spusesem că am o carte în pregătire şi îmi promisese că mi-o publică atunci când sunt sigură că merită. Numai că, atunci când a fost gata, nu s-a mai putut la „Vinea“. Am mai avut promisiuni şi de la alte edituri, care mai târziu m-au refuzat. Indirect. Însă, vorba aia, tot răul e spre bine, doar ştii cât am „puricat“ volumul până în ultimul moment. Iar dacă CDPL a pariat totuşi pe mine înseamnă că încă nu e târziu, că nu sunt o mârţoagă ofilită fără dinţi, ci o iapă încă în forţă, nu?

u.c.: Cât de greu te desparţi de carte, mai ales că şi noi am prelungit cumva despărţirea?

D.I.: Cartea asta face parte din mine. Ştiu pe dinafară multe poeme. Trăiesc în ritmul lor. Nu mă despart. Ea rămâne cu mine, dar îmi creează un spaţiu pentru altceva, pentru altă carte, poate. E ca şi cum ţi-ar intra copilul la Harvard, Oxford sau Sorbona. Bucuria reuşitei e mai mare decât tristeţea despărţirii.

u.c.: Ce speranţe îţi faci cu noul volum (să nu punem în calcul eventuala lansare cu fanfară şi trailerul)?

D.I.: Ba eu chiar pun în calcul trailerul! Poate mai puţin fanfara, deşi nu mi-ar displăcea. Păi, îmi doresc lucruri simple şi fireşti: să fie cumpărat, citit, plăcut, discutat. Sper şi, paradoxal, chiar am un pic de încredere. Cu vreo câţiva ani în urmă, fiică-mea încerca să ghicească în cărţile de tarot nou-nouţe viitorul meu literar. Stătea cu picioarele încrucişate şi le amesteca, le amesteca, le amesteca, mă punea să trag din pachet câte una, le înşira iar pe canapea. Era numai ochi şi suflare. Se străduia din răsputeri, iar eu îi făceam jocul. La un moment dat, după ce le-a adunat de pe unde căzuseră, mi-a zis cu un aer misterios: „Ceva intervine între tine şi cartea ta.“ Şi, da, au intervenit mai multe. În iarna trecută însă, având în vedere că e mai măricică şi că, pe lângă atribuţiile de fiică în casă, mai are şi atribuţii de bonă, bioenergetician, psiholog, parapsiholog şi neuropatolog, s-a uitat foarte serioasă în cărţi şi mi-a prorocit un mare succes. Aşa să fie! (Era exact după ce mi-ai zis tu, de Crăciun, că mă publicaţi.)

u.c.: I-ai fixat deja locul în bibliotecă? Ai făcut lista cu dedicaţii?

D.I.: Nu i-am fixat locul, nici nu m-am gândit la asta. Găsesc eu loc, numai să-mi văd cartea „în carne şi oase“. Nici listă n-am făcut încă, dar o să scriu dedicaţii mai ales oamenilor care m-au susţinut în aceşti ani, care nu m-au privit cu superioritate, teamă sau dispreţ (că cine sunt eu în lumea asta literară, o basarabeancă autodidactă care s-a ambiţionat să citească şi să înţeleagă încotro o ia poezia?), oamenilor care nu s-au temut şi au pariat pe mine.

u.c.: Şi, totuşi, de ce O sută cincizeci de mii la peluze?

D.I.: O sută cincizeci de mii la peluze este un titlul de care nu am fost foarte sigură. Dar, cât nu m-am străduit să găsesc altceva, tot la el am rămas. E un titlu care i-a plăcut şi Norei Iuga, şi Cristinei Ispas, dar care n-a fost pe sufletul lui Mihail Vakulovski. De fapt, am oscilat între Borea trompetistul şi O sută cincizeci de mii la peluze. Am rămas totuşi la cel de al doilea titlu pentru că reprezintă (parcă) mai bine cartea.

u.c.: Borea trompetistul sună excelent.

D.I.: Borea e unul dintre personajele spectacolului. Borea cântă la trompetă. Borea inundă aerul cu sunetele copilăriei. Borea e trompetistul din fanfară. Şi niciun eveniment trist sau vesel nu se trecea la noi fără fanfară (nunţi şi înmormântări, petreceri în armată, demonstraţii de 1 mai, 9 mai şi 7 noiembrie, începutul şi sfârşitul anului şcolar, festivalurile zonale). Stadionul însă, cu peluzele lui reale sau imaginare, e o lume care îl include şi pe Borea trompetistul. Stadionul e un loc ideal pentru spectacole de tot felul. În satul meu, stadionul era marea scenă a comunităţii. Pe stadion aveau loc cele mai spectaculoase „adunări“ ale copiilor cu jocuri, certuri, bătăi, împăcări. Pe stadion erau „căsuţe“ în care kolhoznicii uscau frunzele de tutun înşirate pe sfori. Pe stadion păşteau caprele, bobocii şi raţele satului, dar se juca şi baschet, volei, fotbal, inclusiv la nivel raional. Pe stadion se aduceau saltele din sala de sport a şcolii şi se organizau competiţii la lupte clasice (greco-romane). Pe stadion se organizau concerte, careuri solemne de început şi sfârşit de an şcolar. Pe stadion exista un buncăr-adăpost în caz de atac cu bombă atomică asupra URSS-ului, iar în preajma lui, un zid înalt de piatră (de peste doi metri) din care scobeam sticlă colorată. Zidul rămăsese de la conacul boieresc distrus de soldaţii ruşi ce se retrăgeau în dezordine în 1917. Într-un colţ al stadionului se înălţa baia satului. Pe stadion staţiona de obicei autobuzul cu aparat Röntgen.

Tot pe stadion se jucau, în fiecare vară, veritabile spectacole, în cadrul turneelor teatrelor din Chişinău şi Bălţi, venite să prezinte „oamenilor muncii de la sate“ arta lor, de pe scene improvizate ad-hoc.
Stadionul era (şi mai este) antipenultima staţie a sicriului cosăuţeanului în drumul lui spre ţintirim.

Spectacolul pe stadion e un spectacol la care poţi vorbi, râde cu voce tare, plânge în hohote sau chiar înjura. Pe stadion e loc pentru toată lumea. Doar să vrei, doar să-ţi placă să fii acolo. De obicei, la spectacolele de pe stadioane vin adevăraţii fani, preţuitori ai unui spectacol sportiv, dar nu numai. Vin cei care se mulţumesc să stea şi la peluză, doar, doar să fie prezenţi, să respire acelaşi aer, să simtă. Ba chiar aş zice că la peluze stau, de obicei, fanii cei mai înfocaţi.

Pe de altă parte, o sută cincizeci de mii de cititori pentru o carte de poezie. Cine nu şi-ar dori? Aşadar, coperta cărţii, în viziunea mea, ar trebui să fie un colaj, care să includă elemente din atmosfera descrisă mai sus.

u.c.: Trompetistul care cântă pe stadion?

D.I.: Acest titlu poate fi interpretat la nesfârşit. Se poate fabula pe seama lui ore în şir. La drept vorbind, e niţel învechit. Cartea a fost gata încă pe timpul leului vechi, iar titlul semnifica preţul unui bilet la peluze. Acum ar trebui să se numească cincisprezece lei la peluză. Dar ăsta să rămână secretul nostru.

Cât despre copertă, mie îmi plac cele făcute de Victor. Poate îi vine lui în cap altceva.

Amin.

Autor: Un Cristian

Personaj literar auxiliar (n. 1977, Buzău), editor Casa de pariuri literare, redactor la Observator cultural şi coordonatorul festivalului de film documentar cu specific literar Emineschool (emineschool.ro).

Lasă un răspuns