Scrisoare pentru autor

Dragă autorule,

după cum ştii, nu mă interesează viaţa ta personală. Nu ţin să fim prieteni, să mă asasinezi pe facebook cu mesaje de „la mulţi ani“. De altfel, după cum se constată, nici nu poţi afla ziua de pe contul meu, asta ca să nu te oblig la nimic. Poate că nu-ţi plac ochelarii mei sau poate că viaţa ta de bucureştean din tată-n fiu nu vede cu ochi buni un buzoian în capitală. Sunt destule cazuri, n-are rost să le aduc în discuţie. Dar să ştii că şi eu eram şmecher în liceu, când priveam cu un aer superior ţăranii veniţi în reşedinţa de judeţ să-nveţe. Nu pentru că intrasem primul pe clasă, ci pentru erau de la ţară şi tot ce era de la ţară părea într-un anume fel. Dar ghici! Când m-am îndrăgostit, ca toţi cei 10 colegi, de aceeaşi fată şi mi-am dat seama că şi ea e, săraca, de la ţară, mi s-a părut cam puturos aerul de superioritate. Sunt sigur că ai înţeles ce vreau să spun.

Important e să nu crezi că am ceva cu tine. Nici nu vreau să ne ataşăm. Nici mie, la o adică, s-ar putea să nu-mi placă de tine, de prietenii tăi, de faptul că te poţi duce să lansezi cartea la oameni care ştii că m-au insultat fără sens. De-asta, repet, nu trebuie să fim decât parteneri. Un editor nu e sclavul unui autor, după cum nici un autor nu trebuie să fie sclavul editorului său. Nu vei vedea contracte pe viaţă, restricţii pe voce sau pe urmele paşilor rătăciţi prin praful gloriei, dar nici nu vreau să te regăsesc pe lista contestatarilor de după garduri.

Trebuie să ştii că o carte nu e doar costul tiparului, că dacă vrei să publici (explicit, să poţi vinde legal, nu pe la tarabe improvizate sau pe site-uri care azi sunt şi mâine dispar), costurile reale sunt mult mai mari decât ce-ai văzut prin nişte fumigene editoriale cu care poate ai avut tangenţe. Totul costă, inclusiv naivitatea. Mai ales. Tipar, redactor, difuzare, reclamă, site. Îţi pot face şi calculul real. Relaţia noastră, cât va fi, nu va fi decât corectă. Altfel, eşti liber să te duci unde vrei. Dar când începi să bârfeşti, gândeşte-te şi la compromisurile pe care le-ai făcut, la cât de ieftin te-ai putut compromite, asociindu-te cu x şi y. Te las să crezi ce vrei, dar n-o să te las fără răspuns. Favorul e reciproc sau nu e deloc. Nu tu-mi faci mie un favor că te public, nici eu ţie că te public. Dacă picăm la pace, atunci e respect la mijloc. Dacă tu crezi că fără cartea ta cad cerurile peste mine, te-nşeli.

Şi, foarte important: nu-ţi promit cronici, interviuri prin reviste şi pe site-uri, nu-ţi garantez premii (vezi că dacă eşti debutant, nu voi trimite cartea la concursurile pe care le simt sau le ştiu aranjate sau suspecte, gen Premiul Eminescu – Opera prima sau premiul Iustin Panţa).
Îţi dau în scris, aşadar, că voi avea grijă de cartea ta. Că nu te vei trezi cu foile zburându-i după lansare, că n-o să coste cât salariul mediu pe economie sau că nu voi dubla tirajul real. Dar trebuie să mă-nţelegi. Deşi am cerut ani de zile autorului român mai multă demnitate, n-am văzut un gest din partea lui care să-mi dea o speranţă. Ştiu că vrei să trăieşti din scris, după cum şi eu vreau să trăiesc din editură. Tocmai de aceea începe chiar tu să fii un consumator. Nu mai cere cărţi moca, dacă ele sunt sub preţul unei beri. Renunţă măcar pentru o zi la un pachet de ţigări şi cumpără revistele literare după care fugi când îţi apare o cronică. Nu te mai înhăita cu toţi veleitarii cu bani, tras în poză printre scriitori locali. Fii mai selectiv şi mai demn. Vrei o lectură publică? Foarte bine. Asigură-te măcar că ţi-ai chemat prietenii. Vrei respect şi recunoaştere publică? Excelent, ţine-te tare şi învaţă să refuzi.
Ah, să nu uit, dacă trimiţi manuscrisul la mai multe edituri simultan, cu părere de rău, nu mă interesează.

Altfel, autorule, cum ştii deja, Casa de pariuri literare pune preţ pe cartea ta. Te aştept, dar nu-ţi garantez mai mult decât e decent să promit: corectitudinea relaţiei autor-editor.

Această scrisoare a fost postată pe facebook pe 10 decembrie 2011 (şi, culmea, nu a fost modificată deloc!). Cum evenimente recente se leagă de relaţia editor-autor, am considerat că e necesar să reamintesc tuturor celor implicaţi că acolo unde nu există respect reciproc nu poate exista decât o falsă relaţie. Respectul editorial nu se impune şi nici nu se cere prin contract. Există sau nu. Când nu există, e preferabil să fie taxat. Sigur, termenii duri pot rămâne nepublicabili. E opţiunea fiecăruia să se victimizeze. Îmi cer scuze dacă duritatea privată a oripilat persoanele mai simţitoare. Prefer să se simtă ataşamentul faţă de o carte sau faţă de un autor decât să accept ironiile nejustificate descoperite pe la spate. Sigur, ele se pot face oriunde, fără ştiinţa mea, fără supărare. Atâta timp cât aparenţele se păstrează, totul pare normal. Cred că e mai bine să spunem ce gândim şi să nu ne mai iluzionăm că lumea e perfectă. Poate că aşa ceva nu s-a mai făcut, dar poate de aceea îmi permit să cred că o relaţie corectă presupune asumarea acţiunilor. Pot taxa limbajul, dar nu-mi pot reprima gestul. Cine crede că asta mă compromite, n-are decât să creadă în continuare. Nu mă voi obosi să-i explic atâta timp cât cu greu pot găsi o explicaţie pentru cauzele care l-au generat.